E un subiect la care mă gândesc încă din decembrie anul trecut, când am ajuns aici, o temă pe care o experimentez zilnic şi care de la o zi la alta se îmbogăţeşte şi primeşte noi valenţe. Cred că e prima experienţă braziliană memorabilă a oricărui individ care nu a ajuns aici doar mânat de urgia celor şase-zece zile clasice în care trebuie să vadă TOT, să consume, să cunoască totul prin ocularul camerei foto/video. Mă refer la aceia care îşi dau răgazul să şi simtă, să şi înţeleagă, să şi experimenteze, să şi pătrundă în cât mai multe sensuri o experienţă atât de impropriu spus „turistică”. M-am gândit la asta şi când am citit cele câteva însemnări ale Elenei despre „diferenţe între Brazilia şi România”.

În Brazilia mea (cu precădere Bahia, dar aici am întâlnit brazilieni din toată ţara asta mare cât întregul continent european) nu există clasicul şi lapidarul schimb „bună ziua-bună ziua” atât de familiar în România. Aici nu poţi pur şi simplu să treci pe lângă un cunoscut scoţând din tine câte un simplu „bom dia!”, „boa tarde!” sau „boa noite” şi să treci mai departe. Nici pomeneală! Brazilienii au atâtea cuvinte de bineţe şi de „sur le pont d’Avignon”, încât, puse împreună, pot constitui lesne o întreagă conversaţie. Şi asta se întâmplă aproape de fiecare dată când te întâlneşti cu o persoană în timpul unei zile.

Ola!

Oi!

Tudo bom?

Tudo bem!

Tudo ótimo?

Beleza?

Beleza pura!

Tudo certo?

Vida boa?

Tudo tranquilo?

Bem, obrigado!

O înşiruire de întrebări reciproce şi răspunsuri care de multe ori se suprapun, nasc noi formule, deschid conversaţii. Dar niciodată, absolut niciodată, cuvintele astea nu sunt formale. Oamenii nu trec aruncând toate astea ca pe formule, brazilienii se privesc în ochi şi îşi însufleţesc salutul cu intonaţii şi gesturi. La acest din urmă capitol, degetul mare ridicat deasupra pumnului strâns, un gest atât de comun pe tot restul planetei şi probabil şi pe altele, este însoţit în Brazilia şi de falangarul cel mic, iţit şi el armonic şi liniştitor din pumnul aceleiaşi mâini.

Şi îmbrăţişările… Am un prieten. Un băieţandru rasta de vreo 22 de ani, cu părul destul de scurt. Habar n-am cum îl cheamă. El cred că-mi zice mie „chefe”. Eu îi spun „broder” sau „amigo”, „negao” sau „querido”. E foarte des fumat sau abţiguit cu „salvagem”, o poşircă de amestec de vin dulce şi alte prostii, pe care o găseşti la un preţ ameninţător de ridicol în orice „supermercado” de trei pe trei metri. Uneri dispare din oraş sau pur şi simplu din spaţiul meu şi revine povestind despre ceva proiecte de cercetare asupra mediului, terapii alternative, masaj de recuperare etc. Devine foarte serios când vorbeşte despre asta şi îl ascult zâmbind şi fără să-l întrerup chiar dacă abia înţeleg 20% din ce-mi spune. După ce că vorbeşte foarte baian, e şi puţin peltic. Dacă mai e şi „afumat”, demersul meu devine chinuitor.

Dar alta e ideea. Ne îmbrăţişăm de fiecare dată când ne întâlnim. Avem un fel de vibraţie bucuroasă de fiecare dată când ne vedem pe stradă, prin oraş. E îmbrăcat curat de fiecare dată şi nici măcar când îl văd după două-trei zile de stat în aceleaşi haine şi „petrecut” fără pauză nu miroase a nimic. Am experienţa asta cu majoritatea brazilienilor cu care sunt suficient de familiar (şi asta nu nurează mult) pentru o îmbrăţişare de „hai noroc!”. Am îmbrăţişat fete sau femei în toată firea după o zi de muncă, după ore de jogging sau de sală de gimnastică (majoritatea fetelor de-aici merg zilnic la „academia” indiferent de măsuri sau greutate), transpirate, cu hainele umede sau cu broboane de sudoare şiroindu-le pe faţă. NICIODATĂ nu am simţit niciun iz straniu, nici măcar o vagă idee de transpiraţie. Cred că asta vine din generaţii multe de spălat de câteva ori pe zi, de stat la soare şi de murat în valurile oceanului.

Brazilienii au un cult al duşului şi al curăţeniei corporale. Majoritatea fac măcar două sau trei duşuri pe zi, indiferent dacă merg sau nu la plajă, indiferent dacă transpiră sau nu. Le place apa caldă, pentru care uneori fac improvizaţii oarecum înfricoşătoare dacă se întâmplă să nu-şi permită un încălzitor instant, şi le place săpunul. Joice, colega mea din bucătărie şase seri pe săptămână, câştigă aproximativ 450 de euro pe lună în lunile nu chiar strălucite. Merge la „salao” cel puţin săptămânal. Unghii, păr de toate felurile, ten…Tuturor le vine rândul cu precizie elveţiană. Unii spun că epilatul inghinal şi anal au fost inventate în Brazilia. Nu mă îndoiesc. Dar există, de exemplu, baiene „hardcore”, care uneori au mai mult păr pe picioare decât yours truly. Nu, nici ele nu miros niciodată a nimic altceva decât a soare. Uneori poţi simţi un uşor iz de zahăr sau de supă în părul lor, dar asta e despre cu totul altă poveste pe care promit să v-o spun curând.

În imagine, Arrilton, ghidul nostru vâslaş de pe Roncador. După o călătorie de o oră şi ceva într-o bărcuţă înaltă de trei palme printre nuferi şi libelule, sub un soare de măcar 32 de grade, i-am propus o sticlă cu apă rece. Mi-a zâmbit larg: „Refri!”. Adică prescurtarea de la „refrigerante”, genericul brazilian pentru tot ceea ce reprezintă „doze” de băuturi răcoritoare. Mai exact, Arri al meu voia cu siguranţă o cola. Pe care a băut-o cu pasiune, sorbind ultimele picături din vârful paiului folosit pe post de pipetă. Să-ţi fie de bine, Arri! :)

Din când în când, apreciez un teleobiectiv mai voinic şi mai potent. Şi cum majoritatea curiozităţilor mele se referă la oameni, cam asta iese de fiecare dată când îmi pun lentila la contribuţie. Într-un fel, de la depărtare e oarecum mai interesant. La sfârşitul zilei i-am întâlnit pe cei doi „de aproape”, la punctul terminus al călătoriei de o zi cu o barcă înaltă de trei palme prin nufărişul Râului Roncador şi la Sosego, o cascadă destul de pipernicită din Parcul Naţional Chapada Diamantina. El avea multe coşuri pe tot corpul şi ea avea o piele bolnăvicios de albă. Dar aici sunt frumoşi tare mulţumită vibraţiei pe care o generează şi care-i înconjoară.

Aici începe fotbalul în Bazilia. Cel puţin în Bahia, asta e o imagine care nu lipseşte din niciun sat, orăşel sau oraş prin care am trecut în ultimele luni. Aş fi putut fotografia asta în culori şi cu atribute identice în oricare dintre ele. Majoritatea fără pretenţi sau urme recente de administrare sistematizată. Nu-i mai puţin adevărat că, şi fără un astfel de spaţiu, brazilieni nu caută foarte multe motive să încingă o minge, fie că e vorba de o miuţă, de un fel de „două’şuna” în care nimeni nu e portar sau un foot-voley, la care sunt tătici şi intergalactici chiar şi la mişto, pe plajă sau în faţa casei. Am vrut să vă împărtăşesc gândul ăsta fugar şi culorile din imagini. Atât.

Grutta Torrinha. Localizare: satul Torrinha, în partea de NE a Parque National de Chapada Diamantina, Bahia, Brazilia, 12º 37′ 41″ latitudine S, 41º 36′ 13″ longitudine V. Superlative. O floare de aragonit clasată a doua în lume din punct de vedere al dimensiunii (foto 1). Gypsum transparente, structuri foarte rare în formă de ace translucide, pe o suprafaţă cu care aparent nu au puncte structurale comune (foto 2). Helicite cu forme care parcă sfidează gravitaţia, unele dintre ele conţinând irizaţii de minereuri feroase (foto 3). Cristale a căror structură foarte complexă le clasează printre rarităţi.

Accesibilă doar cu ghid localnic, conţine trei rute de vizitare şi un bonus (la achiziţionarea cu 90 R$/cuplu a turului complet, cu cele trei zone de interes), un salon al cristalelor aflat dincolo de marcajele cu bandă roşie. Am stat în total 2h45′, de la intrare până la ieşire, vizitând toate cele trei zone şi salonul-bonus. Nu sunt un obişnuit al peşterilor, deci aş aprecia gradul de dificultate peste medie, cu mai multe puncte dificile de traversare, sol alternativ nisip-rocă masivă măcinată din plafoanele saloanelor, pante alunecoase pe roci de mari dimensiuni, şlefuite de ape, unele saloane cu temperatură mai înaltă decât altele (temperatura medie din Torrinha este de aproximativ 23 de grade Celsius). Ghidul nostru, Wellington (foto 10), este unul dintre cei peste zece-douăzeci de băieţi care ştiu Torrinha cu ochi închişi. Au copilărit acolo, nu vorbesc engleză, dar sunt oameni care îşi respectă misiunea şi te ajută, la rândul lor, să respecţi legile peşterii. Ba chiar să-ţi ofere un moment absolut special, în care te poţi odihni câteva minute în limişte şi beznă totală, cu lanternele stinse. Torrinha nu este electrificată, din raţiuni de protejare a rarităţilor din interior. La cererea ghidului, tot din reaţiuni de protecţie fizică, imaginile 1, 5 şi 8 au fost realizate fără flash, la lumina lanternelor.

Astăzi am văzut pentru prima oară ouă de şopârlă. Habar naveam că toate reptilele pe care le-am cunoscut la viaţa mea au fost atât de drăguţe şi de interesante în perioada lor de incubaţie. Vă invit să-mi număraţi ouăle din imagine de fiecare dată când vă plictisiţi sau pur şi simplu nu aveţi ceva mai bun de făcut.

Grotta Pratinha. Localizare: Localizare: complex Pratinha, Chapada Diamantina, Bahia, Brazil, 13° 11′ 0″ S, 42° 41′ 51″ E. Accesibilă doar cu echipament de snorkelling şi lanternă subacvatică. Lungime pasaj: aprox. 160 m, integral acvatic. Grotă neiluminată electric. Adâncime mică. Aspecte de interes: tavan erodat în straturi suprapuse, un salon spaţios şi înalt de aproximativ cinci metri după intrarea în grotă, lilieci atârnaţi în stoluri de tavanul pasajului :D. Grota comunică printr-un tunel de scufundare (scuba) de aproximativ 150 de metri cu Grotta Azul, pasaj accesibil doar scufundătorilor profesionişti. Durată traseu accesibil turiştilor: aprox. 30 minute. Preţ de acces (include echipament) / persoană: 20 R$.

Grotta Azul. Localizare: complex Pratinha, Chapada Diamantina, Bahia, Brazil. 12º 21′ 07″  latitudine S,  41º 32′ 28″ longitudine V. Adâncime – aproximativ 14 m. Închisă pentru explorare. Comunică printr-un tunel de aproximativ 150 m lungime, cu adâncimi de până la 14 m. Sol subacvatic argilos. Aproximativ o oră pe zi, de la 14:30 la 15:30 (BA time), soarele se reflectă în apa albastră a grotei.

De câteva zile călătoresc în interes de serviciu (Convenţia Mondială a Spălătorilor de Vase – CMSV) în Parcul Naţional Chapada Diamantina, în statul meu brazilian de reşedinţă, Bahia. Într-o pauză de cafea (moca, cu pateuri şi brânzoaice) a lucrărilor Convenţiei, am vrut să merg la pipi, dar am intrat din greşeală într-o altă sală de conferinţe, unde se ţinea o întrunire la fel de internaţională, despre industria online. După culoare şi ecusoane, am întâlnit şi delegaţia .ro, reprezentată de distinşii specialişti din imaginile de mai jos.

Asta e, deocamdată, imaginea care mie-mi place cel mai mult din tot ce am fotografiat în şapte luni în Brazilia. Surprinsă din mersul maşinii, pe la jumătatea drumului dintre Victoria de Conquista şi Lencois, Chapada Diamantina.

Ea citeşte. „“Feeding your demons” is an exercise that can be done with any kind of personal or interpersonal demon. It can be done with disease, with negative emotions, with phobias, with toxic relationships. It’s a way of self-healing, of making peace with yourself, not a way of influencing someone else in your life. It’s not something you do with someone but something you do for yourself.” Poţi citi mai mult despre această carte pe alisanagnostakis.com