Ajung la concluzia că mulţi români care trăiesc în afara graniţelor ţării lor de origine experimentează un fel de complex fals al exilatului. Cine a plecat din România, a plecat pentru mai binele lui propriu. Fianciar, sentimental, spiritual, geografic, geodezic, carstic sau piscicol. Indiferent de statutul său social din ţara de origine, demersul emigrării a fost dictat de motive pur personale. Sigur că ştiu multe situaţii în care cei care au plecat au luat decizia asta din motive generate de mersul anapoda al multor lucruri din România, dar gestul în sine a vizat nimic altceva decât îmbunătăţirea propriului trai şi propria fericire a celor care au plecat. Şi pentru că „bunele obiceiuri” nu se pierd aşa uşor, polarizarea rămâne sportul preferat al românilor şi dincolo de hotarele ei.

Interesant e că pseudoexilaţii ăştia sunt de ambele feluri: patrioţi mucăiţi, care smiorcăie tristelnic de fiecare dată când în ţară cineva trage o băşină cu stropi, dar şi huiduitori viscerali, care la fiecare năsărâmbă mioritică găsesc un nou prilej de a ridica degeţelul moralizator sau de a beşteli dirigenţial „poporul” care (vai!) nu mai are nicio şansă întru iluminare şi îndumnezeire… Ca şi cum, de îndată ce s-au propăşit prin străinătăţuri, ei fie descoperă cât de tare-şi iubesc ţara, fie au o viziune mult mai clară asupra realităţilor româneşti şi se dezic viguros de nenorocitul de popor care-şi permite să populeze în mod necorespunzător aşa o ţară frumoasă. Ba pardon, există şi specia care prezintă, bipolar, ambele caracteristici. Dar asta e o chestiune pur medicală, care mă depăşeşte.

Cred că oamenii ăştia uită sau omit cu neobrăzare câteva lucruşoare. Unul dintre ele, de pur bun simţ, ar fi chiar cel despre care vorbeam în primul paragraf. Atâta vreme cât nimeni nu le-a suspendat cu forţa calitatea de român, decizia personală nu-i transformă nicicum în exilaţi. Apoi, fără urmă de supărare, faptul că o parte din cariera noatră de români am fost parte din „sistem” şi la un moment dat am decis să ieşim din el, nu ne scuteşte în niciun fel de responsabilitatea de a fi fost una dintre rotiţele care au ajutat mecanismul să funcţioneze în formula şi în direcţia pe care acum o căinăm sau o mustrăm. Nu ne umple nici de glorie, nici nu ne plasează pe soclul victimei şi cu siguranţă nu ne permite să-i luăm la ştangă pe aceia care nu au decis la fel ca noi. Nicidecum în ultimul rând, cu cât vociferăm mai aprig, indiferent de sensul (mai degrabă nonsensul) în care o facem, cu atât mai apăsat ne subliniem incapacitatea de a fi schimbat ceva în România şi cu atât mai vârtos ne zugrăvim eşecul în demersul natural de a ne face sociatatea mai…trăibilă.

Îmi permit să cred că fac parte dintre aceia care nu au plecat din România stuchind în urmă sau fugind de români. N-am plecat din ţară „ca să fac bani” sau „pentru că acolo nu se poate trăi”, aşa că-mi rezerv dreptul la decenţa de a nu mă alătura niciunuia dintre cei doi poli. Românii o vor duce bine sau rău indiferent de crizele pro şi contra lor ale istericilor de ambe orientări. Poate ne gândim din nou la asta când rezultatul alegerilor va fi decis de votul „românilor din străinătate”, această păpuşică Chucky electorală a ultimului deceniu.

• Acum doiş’pe ani, fix pe vremea asta, pluteam prin Alaska şi aveam „o prietenă” americancă.
• Azi m-am trezit devreme. Mi-am făcut omletă cu mortadela.
• Trebuie să ajung la plajă musai înainte să mă conving că sigur o să plouă, trebuie să fac poze.
• Sunt atât de scroafă leneşă la citit, încât încercând de două săptămâni să ascult „Outliers” pe Audibles, am decis că nu mă pot concentra la asta pentru că mă deranjează accentul cu care citeşte Gladwell însuşi. O să rămân un necitit. Sau neascultat, în fine…
• Caut un chitarist de cover-uri în Itacare, ca să pun de-o alternativă la apăsătoarele reggae, samba rock şi arocha din oraşul ăsta cât un ban de zece centavos, plin de muzicanţi. Dacă ştiţi vreunul, să-mi daţi un mail.
• Din octombrie cică e plin de chestii faine p’acilea: o etapă de campionat internaţional de surfing, un concert de două zile cu patru trupe (cică) foarte tari prin Brazil, apoi un festival de blues, unul de aeromodele (ăştia sunt tătici la avionaşe). Anul viitor sunt alegeri, primarul (prefeito) în funcţiune a schimbat şeful poliţiei, a pus în mişcare serviciul de salubritate, a adus nişte secretari noi pe la Cultură şi forjează întru fericirea populaţiei locale.
• Ieri a fost meci şi Florică a fost supărat. Câteva minute.

• Wilson, unul dintre cei doi băieţi ai vecinului de vizavi, s-a întors din vacanţă după o lună şi ceva. A fost să surfeze în Indonezia. A stat o zi în Amsterdam şi două zile în Quatar. Pare năucit de ce a văzut pe-acolo.
• Esteban, Catarina şi Indiara (nişte prieteni argentinieni, nu-i ştiţi voi) au plecat pentru mai multă vreme în Alto Paraiso. Esteban e medic convertit la studiul şi utilizarea terapeutică a plantelor, Catarina nu ştiu cu ce se ocupă, dar Indiara sigur e prima mare iubire a lui Saşa. O să ne fie dor.
• Vecina, soaţa foarte tânără a profului de mate, a ieşit şi azi, devreme, să vândă prăjituri în faţa casei. Se ceartă cam des în ultimul timp oamenii ăştia. Se urcă amândoi în maşină şi se opresc la două străzi mai încolo. Şi se ceartă straşnic.
• E ceva în neregulă cu lumea asta… În ultimele zile, străinii mi-au cerut file mignon bine făcut, iar brazilienii – medium-rare. Vă zic, nimic nu mai e în rânduiala ştiută.
• M-am trezit ascultând „Imagine” în varianta lui Herbie Hancock, feat. Pink, Seal şi India.Arie. O s-o mai ascult o vreme.
• Natalia, ospătăriţa noastră columbiană, vrea s-o ajut să-şi facă un plan de business. Încearcă să deschidă o cafenea cu fostul ei prieten (s-au despărţit amoros de curând pentru că el încă mai are chef de zburdat, însă vor să fie asociaţi, sic!). M-a întrebat de unde poate să cumpere farfurii mai ieftine şi i-am cerut să-mi spună care e suma minimă pe care cafeneaua va trebui s-o „facă” zilnic ca să acopere toate cheltuielile. A uitat de farfurii.
• Azi plătesc ultima livrare de homar şi comand încă o tranşă de caracatiţă. Le plac mult risotto cu tentacule, făcut cu supa în care a fiert creatura.
• Doamna e la Malaga, cu treabă. Îmi trimite poze pe uaţap. E frumos la Malaga, e la mare…da’, pana mea, Europa…?

Nu ştiu pentru voi, deşi îmi aduc aminte de unul-doi care se topesc pe picioare după arătarea asta superbă şi prostiile ei de pe YouTube, dar pentru mine Siomn’s Cat e, fără nicio exagerare, CEA MAI TARE PISICĂ DIN LUME! Când am văzut primele filmuleţe, am ştiut că omul care a creat aceste animaţii nu numai că e un mare iubitor de pufoşi mieunători, dar şi un foarte fericit şi atent partener de viaţă al cel puţin unei pisici de pe lumea asta. Cine a văzut deja, poate că a remarcat câtă viaţă reală, câte obiceiuri identic replicate şi câte apucături perfect înţelese a reuşit Simon Tofield să adune în cele câteva linii cu care a definit o pisică unică, o pisică perfectă, cu personalitate distinctă dar, în acelaşi timp, cea mai PISICĂ dintre pisici :)

Teodor Tiţa a dat găsit asta azi pe stradă. El a râs două minute doar la vederea desenului (pe un buşon de rezervor de maşină, dacă nu v-aţi dat seama). Eu mi-am adus aminte brusc de vechile discuţii cu Dorin despre nevoia permanentă a consumatorului de content online de aderenţă la grupurile care împart aceleaşi ocupaţi şi idei, preferinţe sau opţiuni. Şi asta nu într-o formulă confundabilă cu apartenenţa, ci pur şi simplu dintr-o pură şi firească similaritate de curs al vieţii.

În fine, nu mă afund acum în teorii, căci altceva am de zis. Ei bine, primul gând la vederea pozei puse de Tiţa pe Twitter a fost „băi, oare cine e persoana care şi-a pus asta pe maşină?”. Simon’s Cat nu e vreo capodoperă de animaţie şi sigur nu e un cadou pentru mainstream. Mainstream-ul iubitor de pisici preferă poze cu pufoşi în coşuleţe, gătiţi cu pampoane, pisicuţe în ipostaze neobişnuite sau imagini care să demonstreze cât mai…pisicit ce animăluţe simpatice sunt urechiaţii mustăcioşi. Simon’s Cat e pur şi simplu o pisică normală, iar normalitatea ei este însuşi motivul pentru care iubim pisicile iar, pentru unii, el este o capodoperă :) Şi de-asta mi se pare demn de toată curiozitatea omul/femeia (sic!) care a ales să vadă mârtanul ăsta de fiecare dată când bagă benzină, ca să poată zâmbi şi când a crescut preţul pe litru la pompă, şi când s-a trezit cu faţa la cearşaf, şi când pleacă de la serviciu cu un mare nor negru deasupra creştetului. Dragă fan al lui Simon’s Cat, te iubesc! :)

Pe drumul de la Lençois, a plouat de mai multe ori. Straturi și straturi de nori groși ne spuneau că nu era cea mai bună zi pentru a vizita Poço Encantado. Soarele intră în această peșteră doar două ore pe zi, chiar și atunci când vremea este perfecta. Am ajuns acolo și am decis să intrăm indiferent de vreme. După drumul scurt printre pereții peșterii, ascultând turuiala ghidului, am ajuns în faţa celor şaizeci şi unu de metri de adânc albastru, calm şi impunător prin însăşi claritatea şi nemişcarea lui, puţin trist că soarele nu ne ajuta deloc. Am făcut câteva poze şi eram deja pe punctul de a pleca. Și atunci a venit: un rază slabă și delicată de a scăldat intrarea în peșteră și întreaga minune albastă. Doar pentru câteva minute, cât să ne bucurăm de încă una dintre incredibilele comori ale Chapadei Diamantina.

Prea multe n-ar fi de spus, căci vorbele mi se par de prisos şi complet inexpresive în faţa vibraţei de care m-am bucura în faţa acestui spectacol al maiestuosului firesc al naturii. O oră şi jumătate dus, la fel la întoarcere, printre nuferi cărnoşi, „pui de apă”, clipoceli şi foşnete prietenoase. Între două ceruri. Sau între două ape? Căci, de la un moment încolo, nu mai ştii şi nici că mai vrei să înţelegi dacă cerul se oglindeşte în ape ori dacă râul însuşi dă sens şi curgere imensităţi cereşti. Într-o barcă de lemn înaltă de trei palme, motorizată cu sârg din pupa de Arilton, ghidul nostru quilombo de şaptesprezece ani, tăcut şi mare iubitor de cola.

Două vorbe despre analiza asta realizată de bunul Cristi Roman, pe care-l admir pentru demers. Eu nu mai sunt de câţiva ani „în cărţi” pentru că nivelul următor la care m-a trimis bloggingul culinar, ocupaţia culinară profesionistă, nu mi-a mai permis să scriu zilnic despre experienţe punctuale. Ca majoritatea celor din lista lui Cristi, începuturile scrisului meu despre mâncare au stat sub semnul bucuriei de împărtăşire a experienţei personale autentice şi nevoia simplă, firească şi umană de admiraţie şi recunoaştere din partea cititorilor. Acuma, interesant ar fi câţi dintre noi am reuşit să depăşim nivelul ăsta şi să înţelegem că, dincolo de marginile tigăii, blogurile culinare au o misiune importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea universului gastronomic al celor care aleg să ne citească. Câţi dintre noi am oferit sau oferim reţete şi câţi înţelegem să împărtăşim experienţe care, la rândul lor, sunt menite să nască alte experienţe pe cât posibil memorabile?

Am început să scriu când majoritatea site-urilor culinare conţineau reţete copiate din cărţi tipărite, în care ingredientele se pierdeau pe drum sau apăreau surpriză!!! pe la jumătatea textului şi când tot conţinutul de pe nişa asta păstra clişeele atât de înspăimântătoare ale exprimării revlexiv impersonale sau ale expresiilor celebre „făină cât cuprinde” şi „sare după gust”. În care nimic nu era interpretabil, adaptabil, customizabil la condiţiile oferite de bucătăria fiecăruia şi în care rântaşul, margarina sau untura de porc erau aproape nelipsite. Unele site-uri din nişă încă mai practică toate astea. Altele încă mai conţin ilustraţii luate din alte părţi şi texte „adaptate”. „Pe vremuri”, mie un post îmi lua cel puţin o oră şi ceva, din momentul în care îmi adunam ingredientele pe masă şi până când dădeam „clic” pe „publish”. Pregătire, preparare, poze, editat poze, editat text, upload de poze, aranjat poze în curgerea logică a textului astfel încât să servească în mod real celor care decideau să încerce acelaşi lucru la ei în bucătărie.

Indiferent de câţi ani de blogging culinar am avea în vârful spatulei, poat că ar fi bine să nu uităm că scriem pentru ageamii şi iniţiaţi deopotrivă. Că una dintre misiunile noastre e să-i facem pe alţii să-şi depăşească reticenţa sau teama de eşec şi să pună, unii pentru prima oară în viaţa lor, mâna pe un cartof crud. Că admiraţia cititorilor noştri ar trebui să se bazeze pe uşurinţa cu care ei pot repeta la ei în bucătărie tot ceea ce le povestim noi şi pe admiraţia lor pentru propriile rezultate şi pentru îmbogăţirea propriilor lor experienţe. Spor!

Unii dintre voi s-ar fi aşteptat să încep la un moment dat să povestesc despre bucătăria specifică braziliană şi baiană. E drept, bagajul meu de cunoştinţe culinare se îmbogăţeşte în fiecare zi cu noi experienţe gastronomice influenţate de zonă şi specific. Dar sper să vă aduceţi aminte că în cei aproape cinci ani de când scriu despre mâncare şi bucătărie demersul meu şi-a propus să nu vă creeze frustrări. De fiecare dată când am folosit un ingredient mai puţin cunoscut, am ales să vă spun cât mai multe lucruri despre el şi sursele de unde poate fi procurat cel puţin în România dacă nu chiar în cartierul în care locuiţi. Îmi aduc aminte cu câtă mirare au aflat mulţi dintre cititori mei că ghimbirul proaspăt e pe toate drumurile în Bucureşti sau că portocaliul aprins nu e culoarea crevetelui proaspăt.

În consecinţă, ar fi absurd să încep să vă povestesc cu propuneri culinare despre bucătăria specific baiană. Nu veţi găti niciodată în România cu ulei de dende sau cu bucăţi de vită sau de cod uscate la soare, în sare grunjoasă. În primul rând pentru că nu aveţi aşa ceva în România, în al doilea rând pentru că nici pentru mine nu sunt chiar prima opţiune. Nici când gătesc, nici când mănânc.

În Itacare, oferta restaurantelor e foarte clară. Adică poţi opta, ca turist, între bucătărie tradiţională locală şi pizza/paste. Mai există două segmente secundare, acela al ofertei vegetariene şi cel de tip fast-food local. Primul este privit de brazilieni cu simpatie distantă şi reprezintă o atracţie reală mai mult pentru străinii veniţi în Bahia mai degrabă în căutarea diverselor terapii practicate aici. Celălalt este integral rezervat publicului care cu greu ar intra într-un restaurant, indiferent de oră sau specific. Fast food local înseamnă „acaraje”, un fel de gogoaşă din făină de tapioca, prăjită în baie de ulei ieftin (de cele mai multe ori de soia transgenică), tăiată la mijloc, unsă cu pastă de fasole şi umplută cu creveţi uscaţi, afumaţi industrial. Vis…

Aşa că am avut ocazia privilegiată de a veni într-o piaţă pe care să-mi văd în continuare de drumul meu de oaie neagră. Oasis este singurul restaurant din Itacare cu meniu internaţional. Am păstrat trăsătura vegetarian-creativă iniţială, cea pe care am găsit-o aici. Facem Lasagne cu felii de vânătă coaptă în loc de carne, burger de linte şi enchilada, salate şi paste în variante vegane. Gătesc peşte, homar, creveţi şi caracatiţă, pui şi uneori file mignon. Mă încăpăţânez în continuare, ca şi în România, să nu cumpăr nimic congelat pentru că oceanul e la câteva minute de mers pe jos şi chiar îmi rezerv aroganţa să vin uneori cu vietăţile la masă, înainte de a le prepara.

Peşte în trei variante permanente şi una specială. Creveţi în patru variante permanente şi două speciale. Homar în patru variante, caracatiţă în cinci, vită tot în patru – toate speciale. „Speciale” pentru că astea trei din urmă, negăsindu-le tot timpul proaspete, nu sunt în meniul permanent. Dar când le găsesc, eclipsează integral meniul. „Specialele” au fost create în restauraţia internaţională pentru dinamizarea ofertei şi pentru stimularea curiozităţii clienţilor frecvenţi ai aceluiaşi loc. În timp, au devenit un fel de supapă de evacuare a deşeurilor, felul în care multe restaurante din lume scapă de ceea ce are şanse să ajungă în lada cu gunoi. Dacă citiţi „Kitchen Confidential”, a lui Bourdain, veţi vedea despre ce vorbesc.

Pentru mine, specialele sunt un boost creativ prin care pot să vând ingrediente proaspete cu un adaus comercial pe măsură. Adică sunt chiar…speciale :) Şi de-asta sunt apreciate mai mult de turiştii străini în principal şi de brazilienii mai tineri, mai educaţi, mai curioşi, în plan secundar. Încerc cât pot să îmbin tehnicile de preparare non-braziliene cu ingrediente pe care în principiu doar clima tropicală ţi le oferă, însă ar fi absurd să vă descriu reţete pe care nu le-aţi putea repeta în bucătăriile voastre. Dacă îmi ştiţi, de exemplu, orezul sau sosul asiatic pentru creveţi, sosul alb cu roşii uscate pentru pui sau cel cu supă de peşte pentru pastele cu caracatiţă, la mine pe stradă sunt unice. Deci sunt cel mai tare, cum s-ar zice ;)

Alvara(ua) asta este echivalentul autorizaţiei de funcţionare eliberată anual de autoritatea locală, pentru business-urile de toate felurile. Ca şi în România, la începutul anului calendaristic, să zicem pe 3-4 ianuarie dacă eşti gospodar şi te trezeşti cât de cât repede din beţiile de toate felurile ale începutului de an, aduni o documentaţie sumară, o depui împreună cu cererea tipizată la serviciul Taxe al primăriei, plăteşti tributul specificat şi apoi primeşti hârtia.

În România, din câte ştiu, autorizaţia asta costă 3,000 de lei pentru absolut orice întreprindere din domeniul alimentaţiei publice. Adică indiferent dacă eşti „Chip şi Dale SRL” sau „Trotter Internaţional SRL”, indiferent dacă ai trei mese de plastic sau ditamai hangarul de cârciumă, eşti obligat să plăteşti taxa asta.  Întrucât nu există nicăieri specificaţii juridice privind termenul până la care trebuie să deţii măcar chitanţa de la CEC care atestă plata taxei (în definitiv, asta e tot ce contează) la ultima întrevedere cu „organul competent” am aflat că „e important s-o ai, practic eşti pasibil de amendă începând de pe trei ianuarie” :) Dosărelul conţine aproximativ ZECE documente, plata se face doar la CEC, după care înaintezi actele la serviciul cu pricina şi, practic, nu te mai interesează nimic. În principiu, mai toţi pornesc procesul doar în cazul unui control de la Primărie. Aveţi? Pfuaaai, am uitat, bine că mi-aţi amintit! Veniţi peste o săptămână, că mâine mă duc să plătesc etc. Vine controlul, ai chitanţa, eşti ok. Şase sute şaptezeci şi doi de euro azi.

În Bahia, taxa asta e 250 de reali. Adică optzeci de euro azi. Şi cum revelioanele se termină în Brazilia abia după Carnaval şi după sărbătorile locale asociate lui, am depus cele TREI hârtii pentru Oasis la „prefeitura” în februarie anul în curs. Aici nu plăteşti din prima, că nu faci ce vrei tu :) Protocolul prevede că, după depunerea actelor, aştepţi frumos să te înştiinţeze în scris că poţi veni să efectuezi plata. Uneri primeşti hârtia chiar în momentul plăţii. În alţi ani, autorizaţia a venit la câteva luni după momentul achitării taxei. Astfel încât am auzit de situaţii în care antreprenorul a depus actele la începutul anului şi a primit autorizaţia chiar în decembrie al anului în curs. Dar să nu-ţi treacă prin cap că, dacă tot s-a făcut decembrie şi n-ai nimic la mână, poţi să te fofilezi. A, nu… Pentru că, dacă te-ai făcut că plouă când ţi-a venit înştiinţarea să te prezinţi la Primărie, autorităţile braziliene nu ştiu de-astea cu somaţii şi „veniţi peste o săptămână”. Îţi închid şandramaua secondaţi de ajutorul discret (de cele mai multe ori cu automatul în cumpănă şi cu degetul pe trăgaci, conform poziţiei de aşteptare) al Poliţiei Federale.

Este singura taxă locală pe care întreprinderile din oraş sunt obligate să o plătească în fiecare an direct către bugetul comunitar. Când am venit la Oasis, una dintre primele întrebări pe care le-am pus a fost „cine ia gunoiul şi cât costă?” (Eu încă aveam în cap contractul obligatoriu cu o companie de salubritate fără de care în Bucureşti nu ai cum să exişti ca şi punct de lucru în alimetaţia publică. Adică REBU în cazul meu, care venea lunea conform contractului şi vinerea pe neve. Plus cel cu firma tip DDD. Plus cel cu serviciul obligatoriu de neutralizare a deşeurilor de provenienţă animală. Toate pe bani, toate companii private.). „Păi scoatem seara sacii cu gunoi triat şi vine maşina de dimineaţă, pe la şase. Nu costă nimic.”

Ursus Breweries şi Graffiti PR m-au invitat pentru încă un an în echipa desprealcool.ro. Ceea ce, desigur, ne bucurăm :) Iată al doilea articol din nua serie.

Treaba asta conţine atât de puţină făină în concordanţă cu titulatura de “brioşă“, încât dacă era cu ciocolată puteam lesne să-i spun “brownie“. Şi pentru că notele speciale vin de cele mai multe ori din detalii, berea, boiaua afumată şi chimenul dau de data asta tot kikirezul întâmplării. Spuneţi-i voi “paprikinie” sau “chimenina”, numai să nu uitaţi să puneţi pe masa cu ingrediente şi un păhărel de bere blondă rece şi ademenitor răcoroasă.

Ingrediente:
– un ou mare
– 100 ml de bere blondă rece
– 100 g de şuncă de curcan afumată, tăiată subţire
– 100 g de brânză moale, tăiată şi ea subţirel
– patru linguri de făină
– o linguriţă de praf de copt
– o lingură de seminţe de chimen puţin prăjite fără ulei
– o linguriţă de boia dulce de ardei, preferabil afumată
– sare, piper
– unt pentru uns formele de brioşe

Pasul 1. Preparatele de felul acesta conţin de cele mai multe ori două amestecuri: unul umed şi unul uscat. Aşa că mai întâi m-am ocupat de udătură. Şunca şi brânza într-un castron, apoi oul şi jumătate din cantitatea de chimen şi jumătate din cantitatea de boia, pasate bine cu furculiţa şi amestecate straşnic.

Apoi am auzit toate astea chiuind ca o ceată de copii la scăldat în caniculă de august românesc când am turnat peste ele berea forfotitoare şi jucăuşă, amestecând totul binişor.

Pasul 2. Alcătuirea uscată s-a aşezat în alt castron. Cu făina, praful de copt, sarea şi piperul. Amestecate şi ele, pe sec, ca să se vânture bine unele într-altele.

Pasul 3. Simplu ca “hai noroc!”, am amestecat compoziţia umedă în cea uscată, având în vedere ca totul să se omogenizeze perfect, să nu fac cocoloaşe de făină şi să găsesc toate ingredientele la locul lor.

Pasul 4. Am pornit cuptorul şi l-am lăsat să se încălzească bine, până pe la 150 de grade, cât m-am ocupat de restul poveştii.

Pasul 5. Am uns fiecare formă (eu am folosit din cele mici, inoxidabile, însă treaba asta merge perfect în tava specială, de brioşe, din metal sau din silicon, pe care ştiu precis că mulţi dintre voi şi-au cumpărat-o de ceva timp, în primul rând pentru că e frumoasă şi dă bine acolo, la palmares) cu puţin unt, ca să fiu sigur că-mi va fi uşor să scot jucărelele din ele la sfârşit.

Pasul 6. Am distribuit egal compoziţia amestecată în formele pe care le-am avut disponibile. Ţineţi cont că, deşi nu au multă făină, pufoşenile astea vor creşte măcar puţin la coacere, deci mai lăsaţi ceva spaţiu, nu umpleţi formele chiar până la buză. La final, chimenul rămas a ajuns şi ele în vârful fiecărei sărăţele.

Pasul 7. N-au stat la cuptor mai mult de 15 minute, dar la final erau aurii şi mai mult decât tentante. Şi, aşa cum vă spuneam, cele trei accente discrete (bere, chimen, boia) s-au conjugat de minune cu aluatul în care şunca şi brânza au fost, de fapt, ingredientele de bază. Călduţe, pudrate cu restul de boia, lângă un pahar mare şi gulerat, brumat de căldură de dinafara paharului… Păi cum altfel?

Deschid o bere ridicol de rece (“ridiculamente gelada” e expresia favorită a unui amic argentinian dntr-un pub vecin şi prieten de-aici, de la Atlantic) cu gândul la un Ursus prietenos şi blând ca bătrânul şi nemuritorul Fram al copilăriei mele regăsite. Şi vă îmbrăţişez cu drag urându-vă din nou drum bun către bucătărie.