…şi acum o să începeţi să ziceţi că ea e grasă, că e scundă, că ăla din stânga are faţă de cocalar şi că mingea aia nu are ce căuta „la cadru” :) Chill, frăţiori şi surioare. La noi, la plaja localnicilor, cam aşa se petrece timpul. Şi asta nu pentru că n-am avea treabă, ci pentru că atunci când suntem la plajă, suntem chiar acolo. Cu totul ;)

Background. Eu prima oară am auzit de Cristian China Birta prin 1995. Eu eram student şi el cred că scria la „Baricada”. Sigur aveam colegi de facultate care-l ştiau şi sigur i-am văzut semnătura pe undeva. Nu ştiu cum scria, că pe vremea aia citeam ziare cu toptanul, ziarele erau un fetiş al ăstora mici şi graşi care voiam să ajungem toţi cristoi gogoşari celebri. El a auzit de mine prin 2007, cred. Când am început eu să scriu pe blog şi pe vremea când el dădea retweet la tot Twitterul. Ceea ce zău că nu e un obicei rău, chiar dacă unora le-ar părea exagerat. Cristian China Birta mi-a suflat chiar şi în pânze dacă i-a plăcut câte ceva din ce icre am depus eu prin .ro în ultimii ani şi uneori i-a servit şi propriilor principii sau interese. Ceea ce iar e un fapt divers normal dacă ţinem seama că i-am întors şi eu serviciile cu aceeaşi naturaleţe ori autentică achiesare la gândurile sau intervenţiile dumisale. E posibil să nu ne fi suprapus neapărat şi complet din punctul de vedere al poziţiei de consultant electoral, unde eu am servit de fiecare dintre cele patru dăţi fix ca o, mă scuzaţi, curvă profesionistă, adică neimplicat ideologic şi numai pe bani. Spre deosebire de mine, Cristian China Birta cred că a pus şi suflet :)

Fapt. Păi într-o dimineaţă, devreme la mine şi deja trecut de prânz în România, acum câteva luni, pe când încă mai adormeam cu telefonul pe pernă şi deschideam dimineaţa Twitter şi Facebook înainte să fac şi anume pipi, zăresc veselie mare despre un nou „blog de…” lansat de prodigioasa activitate online a lui Cristian China Birta. Le ştiţi şi voi, acele produse „de nişă”, despre care părerea mea e că au drept interes principal adresarea către potenţiali clienţi de publicitate şi abia în plan secund conţinutul în sine, ca miere de consumat pentru cititori. Adică produse online create special pe nişe de potenţiale venituri, nu pe nişe de conţinut. Ceea ce, după umila mea părere, reprezintă fix inversul demersului publicistic. Imaginaţi-vă că blogurile şi site-urile n-ar exista. Cum ar fi să scriem cărţi doar despre apă minerală, doar despre bere, doar despre caşcaval afumat sau doar despre şosete. Păi n-ar fi…

Şi atunci am slobozit-o conform însemnării prin care Cristian China Birta m-a tăfălit pe tastatură: „oare blogdecăcat.ro” o fi liber? Şi era. Dar asta nu are nicio relevanţă. Ce tebuie eu să aduc aminte este că aceea a fost doar picătura care a umplut halba, altfel spaţioasă, a răbdării lui Cristian. Pentru că anterior acelui moment mă făcusem vinovat de câteva alte acte de infidelitate. Retweeturi la articole scrise, de exemplu, de Vali, pe marginea diverselor practici sau încălcări de principii ale aceluiaşi Cristian China Birta. Cine are chef, să scormonească prin timeline-uri. Întrucât, nu-i aşa, polarizarea e filosofia principală a românilor, iar dictonul comunist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” rămâne verde şi prioritar şi în plin capitalism schizoid.

Motive pentru care Cristian China Birta s-a supărat pe mine.

• Deja amintit mai devreme, dacă împarţi principii şi puncte de vedere cu aceia care nu-i sunt aliaţi sau discipoli, e clar că ai ceva împotriva lui;
• În spatele bonomiei şi „hâtrismului”, Cristian China Birta e un tip orgolios şi destul de supărăcios mai ales când vine vorba de poziţia lui pe piaţa asta mică şi săracă; şi pentru aceia care vor înţelege asta ca pe o admonestare la adresa subiectului meu, găsesc că merită să aduc aminte că orgoliile şi mândria sunt atribute pur omeneşti, pentru care singurii judecători suntem noi înşine. Dar acesta este un răspuns întârziat la un articol care s-a dorit a fi defăimător la adresa mea, iar intenţia mea este să vă spun că acea însemnare nu vine de la un individ perfect;
• Nu cred şi nu voi crede niciodată în forţa pentru lobby şi endorsement a unei reţele de bloguri bazată pe prozelitism sub principiul aripii ocrotitoare a unui tătuc plenipotenţiar care se bucură de vizibilitate. „Haideţi să haidem” a fost un refren interesant al anilor ’90, amuzant prin însuşi caracterul lui satiric, iar campaniile pe bani n-au cum să treacă drept serioase când mecanismul de diseminare a mesajului se bazează pe „am eu nişte prieteni, o să scrie şi ei” şi nu pe cifre şi structuri cât mai concrete de audienţă şi adresabilitate. Poate am rămas eu în urmă pentru că m-am ocupat mai puţin de blogging în ultimii ani, dar singurul lucru bun (îmi cer scuze) pe care l-am reţinut de la Iulian Comănescu în vremurile de tranşee prin PR a fost „nu contează că tu ai ieşit primul cu ştirea despre atacul din metroul de la Madrid, nu contează că tu ieşi mai mereu primul cu evenimentele importante, dacă pe canalul tău concurent sunt imagini cu buburuze şi a doua zi văd că au avut audienţă mai mare decât tragedia ta, n-am niciun motiv să scriu despre tine.”
• Nu poţi să te vinzi la infinit dându-te neprihănit şi virgin şi mereu în comparaţie cu „restul”. Şi asta în primul rând pentru că n-ai cum să rămâi virgin, pentru că la un moment dat ajungi să-ţi dai singur cu stângul în dreptul şi ceilalţi vor fi acolo, să-ţi aducă aminte că în urmă cu mai multă vreme susţineai vehement şi principial că eşti cea mai virgină din harem şi că tu lucrezi doar curat şi la vedere, că te pui chezaş doar conform unei filosofii curate şi că nu vei face niciodată compromisuri. Nimeni nu e scutit de compromisuri, dar cred că arta compromisului constă chiar în acceptare lui cu sinceritate şi autenticitate. Doar că e puţin mai greu după ce ai crezut chiar şi tu în procesul convingerii celorlalţi că vei muri virgin măcar din punctul ăsta de vedere.

Două menţiuni de final. Am crezut cu tărie în sinceritatea lui Cristian China Birta atunci când le-a recomandat altora să încerce experienţele culinare şi de mood de la Kopel’s. Nu ştiam că recomandarea lui s-a bazat doar pe faptul că eram prieteni şi nu pe calitatea experienţelor în sine. Altfel nu văd de ce i-ar părea acum rău că a făcut-o, aşa cum reiese din însemnarea cea oţetită. Oare să aibă asta legătură cu felul în care face el recomandări în general? Şi a doua. Oare câtă invidie, potrivit aceleiaşi însemnări, ar putea să zacă în mine dacă bucuria mea zilnică de câţiva ani încoace se filtrează prin zâmbetele celor care-mi ling farfuriile şi nu prin fuga febrilă după clicuri şi cenţi? Că doar nu s-o fi referit Cristian China Birta, când a scris că „lui îi cam iese tot ce îşi propune” la eventuala invidie generată de faptul că el e însurat şi are trei copii, iar eu sunt un divorţat fără :) Nu, nici vorbă, ar fi ruşinos din partea unui munte de probitate morală să atace atât de jos…

Dragă priceputule în WordPress,

Undeva, pe coasta braziliană a Oceanului Atlantic, cineva se gândeşte la tine. Te vede pe tine, cel cu o firmuliţă micuţă dar ageră de servicii de creaţie, design şi mai ales programare şi mentenanţă pe platformă WordPress. Cu burta la soarele blând de iarnă tropicală, cu botul înfipt straşnic într-o nucă de cocos verde şi rece, de la gheaţă, cu mânuţele ocupate de ceva vietăţi marine ce mişcă de proaspete şi, uneori, de scris, şi cu priceperea în cu totul alte resorturi decât cele de administrare web, iată de ce te deranjez:

• o auditare completă a carcasei vizuale şi tehnice a acestui blog, vreau să-mi spui concret tot ce nu mai funcţionează şi ce trebuie reparat sau modificat)
• temă nouă, de cumpărat sau de făcut proaspătă, pentru copolovici.ro
• personalizare şi adaptare de temă la nevoile evidente
• funcţionalitate şi programare pentru o interfaţă prietenoasă întru depus icre scrise, fotografiate şi AV
• consultanţă despre hosting şi mentenanţă permanentă (update-uri etc.) de la distanţă.

Pentru acestea, am nevoie de:

• pasiune pentru ceea ce ai decis să faci tu în segmentul tău de viaţă care face contemporane meşteşugurile tale şi nevoile mele
• un portofoliu onest, care să-ţi susţină abilităţile (da, voi întreba despre tine înainte să-ţi răspund)
• o ofertă decentă pentru care te simţi pregătit să răspunzi cu servicii în concordanţă (ce poţi să faci şi câţi bani costă ceea ce vei face).

Bonus: dacă ajungem la concluzia că putem lucra împreună, mai am pentru tine, din momentul zero al colaborării noastre, încă două produse (existente) de acelaşi tip, pe care ţi le voi pune în braţe la pachet, ca să ne plângem că nu e de lucru :) Dă-mi un semn pe mail (copolovici la gmail punct com) şi aici, dacă eventual ajungi în spam. Sau anunţă-mă pe Twitter că mi-ai scris. Dai tu de mine dacă vrei :) Mulţumesc.

Sunt cinci ani de când drumul meu este indisolubil şi inevitabil legat de bucătărie. Toţi cei cinci, cu o reflecţie permanentă online. Am mai scris despre asta, dar e un lucru care îmi vine în minte aproape în fiecare zi, cu aceeaşi prospeţime, poate de fiecare dată când îmi readuc aminte cât sunt de fericit. Recapitulând, drumul meu prin industria comunicării n-a fost nici dificil, nici chiar sinuos. Asta pentru că, deşi majoritatea poziţiilor mele au fost de coordonare, am ales inconştient să învăţ în permanenţă. Am învăţat de la toţi cei cu care am interacţionat, de la piarişti şi jurnalişti, de la agenţişti şi publisheri. N-am plecat de nicăieri concediat (în afară de momentul eMAG, unde prestam servicii pe factură şi nu puteam fi obligat să-mi fac PFA, sic!), de fiecare dată am decis să schimb locul în care mi-am considerat misiunea încheiată sau imposibil de continuat pentru un altul, mai potrivit momentului meu de atunci. Şi pot spune că fiecare experienţă nouă, fiecare mecanism la care mi-am adus contribuţia, m-a ajutat să învăţ şi mai mult. Suficient cât să stochez mai degrabă impresii pozitive decât mâhniri. Am câştigat şi două sute de dolari pe lună, şi patru mii. Am cărat şi cu cârca, am şi avut ocazia să stau la masă cu „oameni mari”. Am scris şi ştiri de PR fabricate şi penibile pe care alţii le-au publicat cu poftă, am executat şi bugete cu cinci zerouri. Am şi rânit prin glod, am şi câştigat pitch-uri în faţa unor agenţii galonate. Am fost şi client, şi departament, şi executant, şi agenţie. Şi le-am făcut pe toate cu bucurie şi drag.

Numai că treaba asta cu bucătăria a presat atât de tare în arterele mele, încât de la momentul 2008 chiar nu m-am mai văzut făcând altceva ca şi ocupaţie principală a drumului meu prin această existenţă. Pentru că trebuia să-mi dau timp să învăţ, aşa cum învăţasem şi în anii anteriori. Pentru că trebuia să-mi dau spaţiu să experimentez şi să verific, să ating şi să dezvolt. Ceea ce am şi făcut şi deloc nu-mi pare rău. Şi de atunci, în fiecare zi aproape, să zicem cam de fiecare dată când îmi dau seama că sunt fericit, îmi aduc aminte de consternarea şi de aproape scârba cu care unii au pus problema atunci, la momentul fericitei mele reorientări.

„Bucătar???”…şi li se umfla gura cu o purgaţie intelectuală acid-acrişoară. Li se bulbucau ochii a dispreţ şi li se cimpoiau obrajii a milă îngrozită. Adică tu laşi toate astea, laşi o carieră decentă şi curată, laşi relaţiile astea parfumate şi birourile astea aerisite, laşi lovelele astea gustoase ca să fii..ce? BUCĂTAR??? Am mai scris pe undeva că fericirea n-are nicio legătură cu preţul pe care-l plăteşti pentru un costum de haine. Şi nici măcare n-am scris-o doar eu. Departe de a fi nefericit în conjunctura anilor mei buni de practică şi specializare în comunicare de toate felurile, bucătăria doar m-a dus un pas mai aproape de fericirea misiunii autentice. Desigur, nu m-ar fi luat nimeni în seamă dacă n-aş fi devenit un bucătar sensibil, care ştie să vorbească şi să scrie, să pună un dram de filosofie în fiecare ceapă tăiată mai mult sau mai puţin egal. Dar pentru asta mulţumesc anilor mei anteriori, de la care am învăţat în fiecare zi.

Avem aşa, un fel de scârbă intelectuală de a accepta creativitatea şi caracterul generator de filosofie al multora dintre muncile care nu pot fi făcute doar stând cu fundul pe scaun, scriind la un computer şi vorbind la telefon. Am mai scris şi asta, punem un fel de anatemă a dezgustului pe umerii a tot ceea ce presupune şi îndemânare fizică, nu doar brain wrestling pasiv. Dar bucătăria nu e decât o ocupaţie ca oricare alta. Poate doar mai frumoasă decât altele şi cu beneficii primare şi poate, ceva mai sincere, pentru cei care beneficiază de pe urma ei. E nevoie de mult creier în bucătărie, dragi intelectuali rasaţi şi parfumaţi. Iar unii dintre noi chiar ştim să citim, ba chiar şi să scriem. Păzea! :)

Ursus Breweries şi Graffiti PR m-au invitat pentru încă un an în echipa desprealcool.ro. Ceea ce, desigur, ne bucurăm :) Primul articol din noua serie a apărut pe 1 iulie şi este despre un strop de bere rece într-un aluat pufos, pentru îmbrăcat te miri ce.

Berea cere “o gustărică, un platouaş”. Aşa cum şi gustărica…cere bere.

Trebuie să vă spun câteva cuvinte despre compoziţia asta absolut cuceritoare.

Am folosit-o prima oară pentru inele de calamar pané, cu mulţi ani în urmă. După care am realizat că merită băgată în seamă şi la “Pui Shanghai”, şi la creveţi, şi la filé de peste pané (ah, o fâşie de cod proaspăt, tăiată la două degete, condimentată cum se cade şi apoi tăvălită prin ceea ce urmează să vă descriu imediat, înainte de a ajunge la prăjit…mmm…deluviu papilar numai când mă gândesc!) şi, în general, pentru multe preparate prăjite rapid, în ulei încins, îmbrăcate în aluat cu făină, asemănător celui pentru clătite.

Şi vine berica, dragi tovarăşi! Cu cât mai rece, cu atât mai bine (în Brazilia, de unde vă povestesc toate astea, dacă până ajunge ospătarul cu ea la masă sticla nu face chiciură cât să te poţi da cu patinele, e clar că nu e destul de rece), că despre “proaspătă” nici nu are rost să mai pomenim. Şi cu mâna stângă turnând încet şi sigur bulele de fericire în castron, şi cu mâna dreaptă meşterind cu telul prin aluatul din ce în ce mai docil, mai cremos şi mai spumos, s-ar putea să mai rămână o guriţă şi pentru tine în paharul cu 100 ml de bun şi rece. Că e păcat să rămână la aer, să se trezească şi să se tingă nefericită.

Pentru că asta se întâmplă, de fapt, cu aluatul pe care-l vei folosi la prăjit ce ziceam eu mai devreme. Baia asta răcoritoare şi acidulată desface treptat aluatul cleios din ou, unt şi făină, aducându-l până la consistenţa cremos-cursiv-spumos-lipicioasă perfectă. Că după aceea e simplu. Eu pentru imaginile pe care vi le trimit cu drag şi voie bună am folosit câteva fâşii de piept de pui proaspăt. Aveam şi creveţi proaspeţi, şi peşte la îndemână, dar am eu fixaţia asta că cele două merită o soartă mai bună decât baia de ulei încins. Puteţi să mă contraziceţi, vă pot înţelege.

Aşa că tăiat elegant câteva “panglici” din piept de pui, de grosimea unui deget şi jumătate. Condimentat curtenitor, prin masaj languros cu sare şi piper. Încins bine ulei “de prăjit” (floarea soarelui, canola, porumb, ce ai prin casă – dacă poţi să nu te gândeşti la “modernul” ulei de palmier doar pentru că îţi spun eu acum că, în fiecare oră, în Asia cad plantaţii de palmieri de dimensiunea câtorva terenuri de fotbal standard, cu atât mai bine), trecut puiul corespunzător, fiecare bucată în parte, prin “smântâna” pe care tocmai v-am descris-o şi apoi puse cu grijă în uleiul încins.

Reguli? Uleiul foarte bine încins. Deci aşează preparatul în tigaie cu băgare de seamă, de la distanţa unui braţ întins, ca să nu-ţi strici momentul creativ. Şi nu prea multe bucăţi de pui în tigaie, ca să aibă loc să respire, să se înfoaie şi să se prăjească uniform. Îţi recomand bere blondă, şăgalnică şi nurlie la trebuşoara asta. Povestea din farfurie va fi şi ea veselă şi în culori care mie unuia chiar îmi înfloresc un zâmbet.

Nu-ţi dau un timp anume pentru prăjit pe fiecare parte, dar când sunt rumen-aurii poţi să întorci “gujonetele” sau, dacă le-ai întors deja, să le scoţi cu o lingură de spumă ori cu un cleşte de lemn sau de teflon din uleiul încins. Pe hârtie absorbantă sau pe un suport de sârmă, ca să mai filtreze din uleiul care le-a trebuit ca să se prăjească. Sare şi piper, poate şi un cartof prăjit, ca să fie totul cum se cade, poate şi o salată mai acruţă, ca să se plieze fericit pe papile, dimpreună cu berea. Vorbesc acum de berea din paharul de lângă farfurie, căci vei recunoaşte singur aroma din ceea ce tocmai ai pregătit de mâncare.

Pentru că despre asta e vorba în această povestioară. Aspect apetisant, rumen, în perfect echilibru cu strălucirile berii. Textură pufos-crocantă, care nici nu-ţi lipeşte aluatul de cerul gurii, nici nu-ţi zgârie gingiile. Puiul rămâne şi el suculent, pătruns perfect până la limita lui “prea făcut”, rozaliu, tandru şi de o consistenţă care te va ajuta să uiţi de nedreptele şi desele asocieri cu carnea albă uscată şi aproape insipidă din alte ocazii. Gust cu accente discrete de bere, deloc amărui, fiecare bucată de filé păstrând la nivel sesizabil doar amintirile plăcute pe care palatinul tău ar trebui să le reţină după fiecre înghiţitură de bere bună şi proaspătă, servită aşa cum îţi doreşti tu.

“O mie de vorbe nu fac un ban!” Ia de priveşte la minunăţiile din imagini şi poate mai scuturi şi tu praful de pe şorţul ăla de bucătărie, că nu prea l-ai mai îmbrăcat de când cu crizele astea de toate felurile.

Să ne reîntâlnim cu sănătate. Hai noroc!

La bună regăseală. După mai bine de trei ani în care acest spaţiu mai mult a servit decât să participe, copolovici.ro redevine principalul meu loc de joacă scrisă, vorbită şi arătată. Şi dacă treaba merge în direcţia bună, poate chiar şi gândită pe alocuri. Pe scurt, despre ultimii trei ani? Majoritatea ştiţi cu ce m-am ocupat. După doi ani de practică permanentă în bucătăria de acasă şi o creştere certă de vizibilitate şi experienţă în domeniul culinar şi pe nişa de conţinut online aferentă cu Prânzul din caserolă, în aprilie 2010 am deschis, cu participarea financiară a fratelui meu, Kopel’s Restaurant. Despre ce am reuşit şi ce nu am reuşit acolo, probabil că răspunsurile cele mai avizate ar putea veni din partea acelora care, până pe 17 decembrie 2012, şi-au dat voie să trăiască măcar odată experienţa Kopel’s. Pentru că acolo am ajuns eu la concluzia că noi, cei care pregătim mâncare, nu le oferim celorlalţi doar nişte ingrediente pe o farfurie, ci creăm experienţe. Dacă se poate, memorabile. Dacă se poate şi mai mult, poate chiar memorabil-pozitive.

În decembrie 2012 am decis să fac un drum lung. Am acceptat, în sfârşit, că am nevoie de timp şi de spaţiu ca să-mi rearanjez propria optică asupra vieţii şi să mă uit ochi în ochi cu acel eu de care mă despărţisem încă din copilărie, cel pe care-l negam şi pe care-l luam la şuturi şi pe care-l consideram principalul meu inamic. Am plecat departe în primul rând ca să-mi reîntâlnesc copilul negat şi să mă împrietenesc cu el. Am scris două mesaje aproximativ identice. Unul lui Brad şi unul Laurei. Lui, pentru că, deşi nu ne-am întâlnit niciodată, ştiam că pot să-i pun oricând întrebări şi că o să primesc răspunsuri sincere. Ei, pentru că deşi lucrasem oarecum împreună cu vreo doisprezece ani în urmă şi nu ţinusem legătura după aceea, pentru că mi-a apărut în minte exact în momentul în care am decis să fac drumul cel lung până la mine. Mi-au răspuns amândoi aproape la fel. „Aproape”, deoarece au folosit cuvinte diferite :) La fel, pentru că dinspre amândoi am primit gânduri sincere, trimise cu bunătate. Amândoi mi-au spus în linii mari care mi-ar fi traiectoria în teritoriile în care ei se aflau deja de ceva timp şi ale căror mecanisme le cunoşteau bine.

Ştiam că, oriunde mă voi duce, voi vrea să îmi duc mai departe misiunea din bucătărie. Chiar aşa mi-a spus şi Brad: „Tu ai marele avantaj că, oriunde vei merge în lumea asta, vei avea oricând ce să faci. Tu găteşti şi vei găsi oriunde ceva de făcut.” Aşa că am ales Bahia. Nu m-am dat niciodată în vânt după Asia şi asiatici. Nu m-am văzut rezistând pe termen lung într-o bucătărie thailandeză. Chiar dacă e gustoasă şi interesantă şi complexă, ca spaţiu de existenţă nu mi se pare potrivită pentru mine. Fierbinte, uleioasă, cu mirosuri puternice, cu oameni care vorbesc poate prea tare şi cu o specie de simţ al umorului destul de străin mie. Şi Bahia a fost.

Primele două luni, la Pedra do Sabia. Acolo unde locuiesc şi acum Laura, Florian şi Saşa. Cochetând cu orgnizarea şi procesele efective al unei bucătării pe jumătate private, pe jumătate publice, pentru oaspeţi şi cursanţi. În mijlocul junglei atlantice, auzind în fiecre noapte câteva sute de sunete ale naturii în acelaşi moment. O minunăţie de spaţiu după ani şi ani de junglă citadină. O minune de leagăn pentru gânduri şi pentru introspecţii autentice, locul făcut parcă pentru întâlnirea cu tine însuţi. Numai că eu trebuie să şi gătesc. Adică să gătesc pe bune şi pentru alţi oameni de fiecare dată. Trebuie să fiu aproape de pieţe şi de furnizori, să-mi bag nasul adânc într-un peşte şi să enervez până la paroxism un biet homar doar ca să-l fac să-mi arate cât e de viu. Aşa că din februarie m-am mutat la oraş.

Oasis a fost de la bun început copilul lui Florian. El a ştiut cu trei ani în urmă că locul în care Oasis se va naşte şi va creşte este chiar casa în care există astăzi, achiziţionată între timp de partenerul lui/ nostru străin. Oasis a pornit efectiv în februarie anul trecut, ca un bistro vegetarian. Am adus aici şi pasiunea pentru experienţe memorabile, şi experienţa de bucătărie de restaurant, şi pe cea de management al resurselor, preţurilor şi comunicării. Dar mi-am adus tot aici şi frustrările, şi pseudoperfecţionismul, şi diferenţele culturale şi educative, şi fantomele hrănite cu atâta grijă în toţi anii mei de trăit în „civilizaţie”. Ce am primit? Am primit încredere şi respect pentru fiinţa umană bazică la care intenţionam să mă întorc. Şi am învăţat să le ofer la rândul meu. Am primit libertate de decizie pentru ceea ce ştiu să fac bine şi ajutor sau măcar feedback autentic pentru ceea ce nu ştiu. Am învăţat că vasele prost spălate pot spune ceva despre capacitatea de atenţie a unui om, dar nu despre calitatea lui umană, că munca făcută greşit nu denotă neapărat şi inevitabil lipsă de respect pentru cei pentru care sau alături de care munceşti. Am adus nişte experienţe şi am primit o lume întreagă.

Sunt luni bune de când în bucătăria noastră n-a strigat nimeni şi nu s-a certat nimeni. Ne petrecem zilele între două îmbrăţişări. Cea de la ora deschiderii Oasis, când îmbrăţişarea spune „bine-ai venit, te iubesc, vom avea o seară bună, în care o să ne înţelegem bine şi în care totul va merge liniştit chiar şi dacă vom avea din nou şi cinci mese în acelaşi timp, însumând poate şi douăzeci şi cinci de farfurii care trebuie să iasă perfecte, toate odată”. Îmbrăţişarea de la ora închiderii, după ce am făcut calculele, am curăţat bucătăria şi am făcut lista de cumpărături pentru a doua zi, care spune „somn uşor, te iubesc, îţi mulţumesc pentru o seară în care mergem la somn sau la băutură foarte obosiţi, dar bucuroşi că am lucrat atât de bine împreună, că nu am întrerupt deloc valsul nostru drag printre tigăi şi oale cu apă fierbinte, să ai o noapte frumoasă şi să ne vedem mâine sănătoşi.”

Printre îmbrăţişări? Gânduri, plajă, ploaie, peşte, vietăţi, gânduri, unele scrise, oameni de toate felurile, ocean, apă de cocos, comuniune, doruri, uneori tristeţi, rareori mâhniri, gânduri, cărţi, o bere, o caipirinha, o langustă, dor de ciuperci proaspete, detaşare de energii şi de vibraţii neprielnice, gânduri… Alis e aici toată luna august şi mâine plecăm în vacanţă, la Chapada Diamantina, de unde vă voi mai scrie câte ceva :)

Acesta este meniul de prânz pe Sirenelor 87 în luna aprilie.