Am vrut să pun clipul de mai jos direct pe Facebook, dar mi-a trecut prin cap o idee, fix ca „trenul cursă de persoane Apahida-Cluj Napoca”. Dacă tot e luni, încercăm să recurăm (v-aţi prins? tahaha…nu e-n DEX) în fiecare săptămână un artist mai pentru simţuri speciale. Poate că unele dintre descoperirile mele vor fipentru voi deja chiştoace fumate până la unghii, dar măcar îi scutim pe alţii de căutări.

Cæcilie Norby

Piesa asta e prima aici pentru că am eu o temă cu ea de pe la alţii care au cântat-o, din momentele în care pur şi simplu am cântat-o în gând sau mi-am dorit s-o aud (ştiţi faza…VREAU! ACUM ascult asta!) şi pentru vibraţia pe care mi-o împrumută de fiecre dată. O aud de câteva luni în playlist-ul de la Oasis şi n-am catadixit până acum să mă urc până la player ca să văd cine o zice în varianta asta. Ca să vedeţi până unde merge nesimţirea automatizărilor, eram pe punctul de a da drumul la Soundhound ca să-mi iau informaţia fără să mă mişc :D Cu ocazia asta am mai descoperit câteva piese pe care le voi urca aici pe parcursul săptămânii. Poftă bună.

[youtube http://youtu.be/tO6g2nnr7bc]

Da. Recunosc. Sunt pe substanţe interzise şi pe vicii grele. Am descoperit Subway Surfers – Moscow acum câteva zile (Natalia, ser condenado, diablo colombiano!) şi ştiu că voi v-aţi plictisit deja de el de acum câţiva ani. Dar hei! Shakespeare a scris în secolul al şaisprezecelea şi unii dintre noi, întârziaţii, abia acum îl citesc! :p OK?

Păi cred că nici pe cele mai funky pastile sau sulemeneli nazale n-aş avea trip-urile pe care mi le satisface Subway Surfers. Un flaifuşter cu ghidon sau un propulsor cu bretele care te poartă lungi secunde de orgasm extravaginomegalopteric şi curcubeic pe deasupra întregului depou moscovit nu cred să egaleze vreodată orice vor servi farmaciile de specialitate. Dacă nu v-aţi dat niciodată în viaţă cu placa pe acoperişul trenurilor, acumulând şi bănuţi de aur pentru asta, aţi trăit degeaba, vă zic. Dacă aveţi fantezii în care luaţi ditamai trenul în plină mufă şi apoi vă ridicaţi chicotind, aici e de voi.

De fiecare dată când te împiedici fie şi la modul fin, în urma ta apare poliţaiul care nici măcar nu contează de ce te urmăreşte dimpreună cu un câine absolut inutil, dar vesel nevoie mare de fiecare dată când o zbârceşti şi te înhaţă organu’. Şi ca să fie adicţia adicţie, pe măsură ce te ia Talpa Iadului, poţi să-ţi prelungeşti dozele: plutiri mai lungi pe cablurile electrice de deasupra trenurilor, timp mai lung pentru magnetul cu care aduni firfireii de pe toate cele trei linii de tren, indiferent pe care alergi, timp mai lung pentru başcheţii fermecaţi cu care, neniiiiiicăăăăăă!!!! sari peste trenuri şi peste tuneluri şi peste Dumnezeu dacă vrei tu!!! Rupe fâş, parol.

Ce să fie, ce să fie? Povestea jucărelelor din imagine va apărea în octombrie pe desprealcool.ro. Vă zic deocamdată că e o adaptare cu bere a unui preparat foarte brazilian şi prima mea incursiune pe bune în bucătăria locală. Cinci etape de preparare, nu mai puţin. Preparat supă, apoi umplutură, apoi aluat, apoi modelaj şi apoi prăjire. Plus o tehnică pentru mine până acum străină de mărunţire pentru umpluturi a cărnii fierte. O întreagă tevatură care vi se va părea cel puţin complicată şi cu o finalitate care aici se vinde cu doi reali bucata. Şaptezeci de eurocenţi, da.

Cum? Ce? Să vă mai las un minut să vă uitaţi la poză înainte să citiţi? Vă înţeleg :) Bine, fie… V-aţi uitat destul? Ok. Hai că vă zic repede. Omuleţii ăştia trei reprezintă o parte foarte importantă a vieţii mele emoţionale actuale.  Ba chiar sâmbătă mă întrebam cde ce nu i-am mai văzut de câteva zile şi uite că aseară parcă au venit să-mi răspundă la întrabre.

Nici nu ştiu de unde să încep. Bine, ladies first. Alegra e australiancă. A trăit mulţi ani în Japonia, unde a avut un studio şi o şcoală de dansuri orientale. Da, mă, din buric! Şi, din ce poze am văzut, fata era chiar pe treaba ei. Siluetă interesantă, costume fabuloase şi o vibraţie pozitivă aproape tangibilă. Are petruzeci şi patru de ani.

Oscar, personajul principal din mijloc, are vreo şase luni. Ce să vă mai zic despre el, că se vede cu ochiul liber. În ciuda trăsăturilor foarte puternic influenţate de tatăl lui, se încăpăţânează să rămână roşcat şi alburiu ca mămica lui. E un copil solar din toate punctele de vedere. Râde aproape tot timpul şi e foarte sociabil, nu-i displace compania străinilor şi stă cuminte în braţele oricui primeşte permisiunea asta de la Alegra. Şi nu sunt prea mulţi. De fiecare dată când îl văd pe Oscar, mă aştept să scoată de la spate un mare joben şi un baston şi să înceapă să spună chestii amuzante. Asta îmi inspiră mie făţuca lui. Parcă văd un Burl Ives în miniatură.

Julio e Dumnezeul negru al Itacare-ului. Jur. Dumnezeul blond, în ciuda celor care mă contrazic (:p) e ăsta  Julio e brutar. Cu şcoallă serioasă pe la Rio şi cu drag de-ăla molipsitor de meserie. Porneşte maşinile în fiecare dimineaţă la cinci şi un sfert şi până l nouă şi-a terminat toată treaba. La nouă şi jumătate e deja cu căştile pe urechi, cu pulsiera pe încheietură şi îşi începe cele măcar două ore de alergat. În fiecare zi.

Au împreună cea mai bună brutărie din oraş, unde vând cea mai variată gamă de pâinici simple sau umplute şi unde un mic dejun demenţial e până în cincisprezece reali. La vânzare au un băieţel absolut maniac cu tot ce e în jurul lui: cuţite, pahare, toaster, ingrediente, maşină premium de espresso, storcătoare de fructe… Reuşeşte să le utilizeze şi să le cureţe în acelaşi timp. Dimineaţa lucrează singur şi, spre deosebire de majoritatea locurilor din oraş, ei nu pun bacşişul pe nota de plată şi nici nu-l cer. Când vede cincizeci de centavos lăsaţi peste valoare notei de plată, parcă-i cântă aripi de îngeraş în jurul capului.

Revenind la Alegra, Oscar şi Julio, îmi sunt printre cei mai dragi conlocuitori din urbea asta surfistă. Julio merge la cursuri intensive de engleză. Alegra inventează oferte şi presează cu dezvoltarea ofertei de la brutărie, face dulciuri. Oscar creşte văzând cu ochii. Ne trec uneori pragul la Oasis, mai ales de când Julio îşi acceptă nevoile unui sfânt file mignon de 250 de grame, bine făcut (asta e, nimeni nu e perfect), cu sos Gorgonzola şi wedgies. Alegra deh, australiancă, e înrobită pe termen lung de spaghetele al dente cu caracatiţă sau homar şi sos alb.

Aseară, Julio era fericit că, pentru prima oară după patru ani de când sunt împreună, Alegra a luat în sfârşit o răceală de la el. „Gata, m-am liniştit, dacă a acceptat să se molipsească de la mine, înseamnă că suntem bine şi că suntem făcuţi unul pentu celălalt.” Judecaţi voi :) Sau nu.

Hai şi una terapeutică, de weekend. În copilărie săream din pat. În majoritatea situaţiilor. Ţin minte că bucuria supremă a cerului albastru şi a unei zile splendide anunţate de ceea ce vedeam de pe pernă prin colţul ferestrei sub care aveam patul era adesea curmată brusc de alarma electrizantă a bănuielii că am întărziat la şcoală, la un antrenament (am făcut înot de semiperformanţă în şcoala primară, karate tradiţional doi ani în liceu şi puţin basket pe ascuns), la cine ştie ce… Desigur, mai erau şi dimineţile de sâmbătă sau duminică, în care trezirea era pe întuneric, în vederea participării în grup la coada pentru lactate, unde sacoşele cu sticle se aşezau la rând încă din seara zilei precedente. Atunci trezirea era fără cer şi aproape contondentă, iar contactul cu noaptea şi, mai apoi, cu obştea oţărâtă şi animalizată pentru un pachet de unt în plus, erau de-a dreptul agresive.

Mai târziu am sărit din alte paturi din motive la fel de banale ca şi voi. Mers la cursuri, mers la serviciu, prins trenuri şi avioane, prezentat la interviuri şi aşa mai departe. Ţin minte că în 2001, în timpul contractului meu pe un vas de croazieră, ultimele cinci luni din opt au fost toate cu maximum patru re de somn pe noapte. Am reuşit atunci „performanţa” de a-mi face un nod la cravată în timp ce stăteam în picioare, îmbrăcat cu cămaşă şi pantaloni, iar capul îmi dormea pe patul de sus. Când m-am trezit, m-am dus instinctiv către dulap, să-mi caut cravata. M-am enervat brusc că n-o găsesc şi abia apoi am realizat că o aveam la gât, înnodată perfect.

Am aflat destul de târziu că săritul brusc din somn în papuci e un sport cu efecte de-a dreptul catastrofale pentru mai toate sistemele pe care le conţinem şi de care, vrem-nu vrem, suntem dependenţi. Trecerea bruscă de la stadiul de repaos la cel activ (ba chiar hiperactiv dacă ne gândim la cum dăm din start toate turometrele „în roşu” când ne cuprinde groaza că am întârziat) nu face decât să ne uzeze şi să ne debalanseze pe toate planurile. Ştiu că ştiţi toate astea, ştiu că aţi citit sau că vi s-a spus că nu e ok, dar oare de câte ori aţi şi reuşit să ţineţi cont de ele şi să încercaţi să vă obişnuiţi cu practica bună a trezituli din somn? Nu-ţi trebuie studii aprofundate de anatomie ca să ştii că inima ta pulsează la turaţie relaxată în timpul somnului, altfel în timpul activităţilor obişnuite, altfel în condiţi de efort fizic şi tot aşa. Vizualizează-ţi inima şi dinamica ei când stai întins în pat. Apoi încearcă să-ţi imaginezi ritmul şi mişcările ei în timp ce dansezi rock’n roll. Dacă nu dansezi, imaginează-ţi-o în timp ce pedalezi pe o pantă de 45 de grade.

Oare trecerea bruscă de la stadiul de relaxare la cel de-al doilea cum arată? Într-o imagine de-a dreptul idilică, seamănă cu oglinda unui lac în care arunci cu putere un bolovan de câteva kilograme. Totul se mişcă brusc, totul se tulbură, totul devine haos direct din ordine. La fel, sistemul tău circulator BUBUIE în toate cotloanele fiinţei tale. La rândul lor, toţi centrii tăi vitali îşi modifică brusc nivelul de activitate. TOTUL suportă un şoc. Sunt alţii în măsură să vă spună despre insulină, adrenalină şi alte „ine” care participă la acest proces şi despre ce efecte au, despre ce defecte pot genera. Eu doar pot să-mi explic de ce calitatea vieţii depinde foarte mult de felul în care te trezeşti dimineaţa.

N-am mai sărit din pat de câţiva ani.  În consecinţă, nu mi-am mai început de mult timp ziua cu o migrenă. Tot de câţiva ani, alarma deşteptătoare de dimineaţă e mai mult de formă, pentru că oricum mă trezesc înainte ca ea să sune. Îmi dau câteva minute de conştientizare a propriei entităţi fizice după ce deschid ochii. Îmi contemplu relaxarea cu care am venit din somn, uneori am noroc să-mi amintesc măcar frânturi din ce am visat. Nici măcar nu mă mişc la început. Lumina din cameră şi sunetele care ajung până la mine îmi spun câte ceva despre vremea de-afară, despre oră, despre ce se întâmplă în jur. Îmi ridic mâinile încet, mi le recunosc, mi le regăsesc. Îmi masez uneori încheieturile, îmi ascult sistemele repornind, îmi dau voie să văd, să aud, să miros şi abia apoi e posibl să întorc capul, pe pernă, spre fereastră. Al doilea stadiu de restartare e şezând câteva secunde, măcar zece, pe marginea patului, Îmi văd picioarele, mi le recunosc, le zâmbesc şi le observ ramificaţiile sanguine îngroşându-se treptat, pregătindu-se să mă pună în mişcare.

Mie mi se pare un exerciţiu bun, un consum infim de timp, care ar putea să te răsplătească în ani. Sau măcar în zile bune, mai bune. Suntem cuceritor de diferiţi, deci bucuraţi-vă de propria formulă de trezire conştientă a corpului vostru. O femeie în devenire îmi povestea acum ceva timp că, în procesul ei de trezire calmă, în fiecare dimineaţă îşi masa uşor sânii. Şi nu era o coincidenţă că se bucura de o înzestrare fabuloasă la acest capitol. Continua trezirea cu cercuri lente pe areole fără ca asta să conţină mai nimic pur sexual. Era formula ei de reintrare în contact cu propriul trup, redescoperea în fiecare trezire că are sâni mari, că sunt la locul lor şi că, după ce se va ridica din pat, va recunoaşte din nou acel al doilea stadiu al gravitaţiei lor.

Exemplul meu de azi dimineaţă e fără sâni :) Azi dimineaţă i-am oferit corpului meu în proces de trezire vibraţia emisiei fonice, un alt exerciţiu simplu de repunere în contact cu noi înşine, după câteva ore de somn. Într-un raţionament simplu. Uite, respir. Pompez aer în nişte plămâni. Respir adânc pentru că pot. Şi îmi trezesc plămânii şi, împreună cu ei, tot corpul. Mă ustură puţin în gât. Oare mai pot vorbi? Ce bine ar fi să pot încă să scot sunete… Ia să vedem. Aaaaa. Wow! Pot!!! Am corzi vocale şi, printre ele, plămânii mei pompează aer. Deci mă bucur de cadoul incomparabil de a mă juca aşa cum vreau eu cu aerul, cu plămânii şi cu corzile mele vocale. Creierule, eşti bine? Te irigi deja? Să-mi o urmă de vis, dă-mi ceva de cântat, dă ceva de lucru celor două fire subţiri care vibrează atunci când împing aerul printre ele. Şi creierul mi-a dat asta.

Am zis să deschid direct cu poza nu pentru că aş avea ceva cu voi sau din vreo patologică repulsie generalizată faţă de Om şi capacitatea lui diavolească de creaţie. Dar, vedeţi voi, după nişte ani de făcut poze (fotografii nu mi-au ieşit niciodată, dar poze am făcut duium) am ajuns să cred că sunt câteva subiecte cu care nu ai cum să faci o poză dizgraţioasă oricât te-ai chinui: mâncare, copii, apă de mare/ocean cu cer deasupra. Indiferent de înzestrările tehnice, chiar dacă ai un kodak de unică folosinţă, un telefon LG din 2004 sau orice altă gioarsă care face poze, e imposibl să faci poze generatoare de repulsie când vine vorba de categorile astea de subiecte.

A, da! Cu ce poţi greşi major în orice situaţie, când te-ai hotărât că ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi faci un blog (îndeosebi culinar) sau o pagină pe www: cu numele de botez al paginii respective. E musai să pendulezi între cuvinte şi formulări care cel puţin mie îmi vor spune înainte să dau clic că e ceva în neregulă cu tine: secrete, artă culinară, universul bucătăriei, miam-miam, reţete superbe, gospodină, minunile bucătăriei, sugestii minunate pentru mămici… Toat astea şi multe altele, combinate cum vreţi voi, mie îmi generează instantaneu imagini etern şocante cu şosete albe 20% bumbac la pantofi negri, unghiuţă şi ghiul, maieu de plastic cu găurele, broderie cu lalea pe cămaşă, îm zona buricului, pantofi de sport cu talpă de plastic şi branţ de pâslă… Mai am. Mai vreţi?

Am găsit această superbăciune înfricoşătoare pe un grup de Fb dedicat românilor din afara graniţelor. N-am stat să aflu dacă „mamiştietot” e şi ea pe alte meleaguri, deşi mi s-ar părea riscant să faci o astfel de greşeală din poziţia românului emigrant. Căci, fatalitate, deşi atrocitatea e numită „plăcintă cu brânză”, purgativul ăsta din imagine e de fapt din felii de pâine (feliată, sick!) şi ceva lactate de butic. La cuptor. Păi voi vă imaginaţi ce reacţii ar putea avea românii verzi din patrie în faţa unei asemenea ecuaţii? SĂRACO! ar fi cea mai delicată. Nu ştiu dacă urme fine de decenţă sau pure interese de relevanţă în Google au convins autoarea să modifice link-ul întru restabilirea măcar parţială a adevărului.

Pe onoarea mea, am văzut aurolaci care mâncau din gunoi chestii mai apetisante. Adică nu ştiu cum i-a ieşit creatorului de, dincolo de „reţetă” în sine, bucata de exemplificare zici că a fost muşcată de două ori de un birocrat, pe stradă, aruncată cu greaţă în primul coş de gunoi întâlnit la ieşiea de la Metrou Piaţa Victoriei şi descoperită de fotograf după vreo trei zile de caniculă, respectiv grevă a serviciului de salubritate. Poza asta nu e o invitaţie la gătit şi cu siguranţă nici la mâncat. Poza asta e probă într-un proces cu omucidere, profanare şi tăinuire de cadavru, ar sta liniştită într-un manual de medicnă legală. Oi fi eu prea sensibil, dar poza asta e pur şi simplu brutală. Farfuria e din cele bune, de pe peretele din bucătărie, unde stă între o strachină din „ceramică de Horezu” via Bucur Obor şi o maramă din fibre sintetice, scorţoasă de vapori de ulei şi fum de mici „la tigaie”.

Pâine cu brânză pe post de plăcintă. O poză oribilă, parcă special făcută să dea de gol impostura şi sărăcia preparatului. Păi nu, „mami” nu ştie tot. Nu ştie aproape nimic şi mai vrea să ne şi păcălească. „Mami” e o hahaleră, nu e mami!

• Şocant! Azi, la Concha, un palmier a făcut floricele!

• Cred că mi-e dor de un party adevărat. Aici sunt nişte DJi penali şi cultura surf mie chiar nu-mi spune nimic. Nu pricep cum sportul ăsta atât de dinamic, cu atâtea zboruri şi plutiri, are drept oglindă sonoră atât de mult reggae şi atât de puţin rock, aproape deloc electronice. Unii dintre ei nici măcar nu ascultă mare lucru. Azi ascultam asta şi m-am bestializat pe-aici de unul singur, iar când a apărut Laura am auzit-o cu surprindere vecină cu stupefacţia murmurând cu mâinile în aer „li-ber-ty-pa-raaaade”… Mi s-a dat brusc ceasul înapoi cu cinşpe ani. Ca să înţelegeţi: eu pe Laura am cunoscut-o prin 1998, când era PR la Atomic TV şi avea părul roşu. Apoi a venit la Radio 21 şi avea părul portocaliu. Apoi eu m-am cărat vreo opt luni prin Australia, Noua Zeelandă, Asia şi Alaska şi am văzut-o pe Laura la un Bestfest. Cred că la prima ediţie după aia care s-a chemat B’estival. Şi avea tot o culoare destul de furioasă. Şi se pupa cu ăsta. Mi-e un pic dor de Cioşcău şi de Marius (şi ei plecaţi din RO de un an şi jumătate) şi de Smama şi de atâtea petreceri monstruoase la care „am servisat” împreună. Really miss you, guys.

• Ieri am mai avut o premieră. Am câte una măcar săptămânal. Aseară am avut două gagici de vreo 40+ la o masă care nu promitea mare lucru. Adică sigur una dintre ele era croită pe homar, cealaltă – convinsă că nu vrea mai mult de o salată. În fine, am făcut un homar şi un thay curry cu pui, am mai făcut o comandă şi am ieşit, prin salon, să văd „cine mai trece pe drum”. Asta cu homaru’ m-a oprit să mă întrebe cum şi de unde să-l apuce. M-am opintit cu portugheza, i-am explicat, s-a apucat de treabă. După cinsprezece minute am trecut din nou pe lângă masă şi m-a oprit să mă pupe. Pufoasa avea o listă, coae! Avea o listă de chestii pe care trebuie să le facă înainte de a muri! Mi-a fost frică s-o întreb dacă are vreo boală de-asta cu preaviz, da’ nu părea şi oricum mi-era târşă să stric momentul. Şi pe lista asta avea, printre multe altele, o masă cu homar de-ăsta de-al lor. Mi-a zis că pe listă mai are trufele şi am vorbit o jumătate de oră despre ele. Am salivat pe rând şi în tandem, eu la amintirea trufelor care mi-au trecut prin mâini, ea la proiecţia proprie a poveştilor mele. Astea-s clipele mele de fericire autentică. Şi astea.

• Voi vă uitaţi la „Nimic nou„? Aştept episodul 7, m-am prăbuşit de râs la episodul 6. Bobonete zicea într-un interviu, de curând, despre Teo, că e nevoie să te desprinzi din când în când de pământ ca să-ţi iasă treaba la scris cum îi iese lui. Îi dau dreptate. Acolo scrie şi Radu şi se simte, că e dezinhibat de-al nostru.

• Azi e Webstock la Marriott. Deci nu deschid deloc Twitter-ul.

• Nu-mi vine să cred că mai e puţin şi fac un an de când am intrat, prin Recife, în Brazilia. Au efectiv zburat lunile astea. Una tare. La Recife am avut de stat o noapte, până la avionul următor. Cu vreo două ore înainte să aterizez, mi-am dat seama că ar fi bine să întreb pe cineva de un hotel cât de cât safe. Un băiat care părea de încredere mi-a zis să merg la Hotel Barramarres. E ok? Da, nu-ţi fă griji. Drumul cu taxiul prin Recife m-a cam intimidat, iar la hotel cred că am fost singurul client din noaptea aia. Preţul pentru o cameră era la recepţie era vreo 300 de reali, dar mi-au spus că e promoţie şi că pot să stau cu 80. Nu ştiu voi cum v-aţi simţi în atari condiţii, dar pe mine sigur nu m-a făcut să mă simt deloc special o asemenea ofertă. În fine, n-am păţit nimic, mai ales că, după taximetrist, a fost primul meu contact mai complex şi mai activ cu limba portugheză. Da’ tocmai îmi restartam existenţa, cum era să păţesc ceva rău? :)

• Vine vara la modul serios. Începe să se aglomereze oraşul, balenele au ieşit la cordeală, ţestoasele depun ouă, azi la prânz ardea bine nisipul. Sper să am poze cu balene şi ţestoase, dar pe primele sper să le vâd săptămâna viitoare, iar pe cele din urmă le tot pândesc degeaba, că e maree înaltă când ajung eu la scăldat.

• Am strănutat de s-a zgălţâit redentoru’ la São Paulo.

• Pregătesc a doua poruncă pentru părinţi, e despre comparaţii, nu merge greu, dar încerc să-l scriu bine.

Asta e din categoria contemporană de gugumănii pretenţioase din simpatica industrie de restauraţie contemporană. Nu mai poţi spune „bucătar”, sunt toţi chefi de la curăţătorul de legume şi până la culegătorul de tuleie de pe târtiţe de pui. Probabil că „artistul” din anunţ răspunde pe cale ierarhică unui „brâncuşist – restaurator de tatine”, care la rândul lui se subordonează unui „arhitect generalist de ouă fierte”. De omlete nu, că acelea pică în responsabilitatea exclusivă şi supremă a unui „balbotor-macropeisagist, categoria antâia”. Resursă umană, meserie frumoasă, cinste cui te-nvaţă. (via Guşteru)

Contribuţia mea din septembrie pentru desprealcool.ro, platforma de comunicare în responsabilitate socială a Ursus Breweries, este o poveste destul de specială. În primul rând pentru că mi-am permis cu destulă „obrăznicie” să dau peste cap o metodă de multă vreme clasică în prepararea orezului şi să v-o propun în varianta ei mai rapidă, mai la îndemână, mai potrivită nivelului de experienţă al mai multora dintre creatorii casnici de gust. În al doilea rând, pentru că în general caracatiţa nu este un ingredient pe care-l gătiţi chiar zilnic. Dacă mai punem la socoteală şi eterna teamă de consistenţa ei în experienţele noastre anterioare de oaspeţi în restaurante, caracatiţa e pentru mulţi un subiect ocolit cu o reticenţă aproape temătoare.

Mare parte din caracatiţa mea de-aici vine din Boipeba, un orăşel în care până şi cei mici ştiu s-o pescuiască. E, practic, ocupaţia principală a localnicilor. Sunt cantităţi imense de caracatiţă care ajung din Boipeba în galantarele nord-americane şi europene. Nu ştiu cum se face dar, până şi pentru brazilieni, caracatiţa reprezintă o trufanda pentru acelaşi motiv din Europa: consistenţa, iscusinţa la preparare. Aşadar, iată povestea.

Dragii mei, în Bahia ne pregătim de vară. Adio, ploi torenţiale şi temperaturi scăzute până la brrrrr! 25 de grade Celsius! Bun revenit, zile lungi pe malul oceanului, cu joacă şi cu plajă, cu apă din nuca de cocos scoasă din congelator şi berici brumate sub umbreluţe, pe şezlong, la câţiva metri de undele răcoroase şi înspumate! De-acum până după Carnaval, în martie, Brazilia devine şi mai…”estivală” decât în restul anului. Bun prilej de experienţe şi incursiuni creative printre bucate şi alcătuiri gustoase.

Pentru mine unul, ca zilnic învârtitor de tigăi, Risotto nu prea mai e doar un fel de mâncare. Se substituie, mai degrabă, unei metode. Indiferent de ingredientele pe care construieşti un risotto şi indiferent de tipul orezului folosit (cel adevărat, primordial, se cultivă în doar vreo două sau trei sate din Italia), îşi bazează caracterul clasic pe ordinea etapelor de preparare.

Orezul crud, spălat, uscat şi apoi perpelit câteva minute în unt sau ulei (sau ambele, conform “amestecului gras” atât de iubit de aceiaşi italieni), legume tăiate zaruri sau diamante, sotate şi ele puţin cu orezul. Apoi supă (de legume sau bază din chiar ingredientul principal introdus în ecuaţie – peşte, pui, fructe de mare, chiar şi vită) sau lapte în cazul unui risotto dulce. Un polonic de lichid, câteva minute de amestecat cu grijă, alt polonic de supă, alte minute… Ingredient principal aproape de final şi cremă de brânză, parmezan ras ori smântână groasă la sfârşit, după ce ai decis că acolo vrei să opreşti fierberea bobului de orez.

Prepararea unui risotto clasic nu poate dura mai puţin de 30 de minute, asta dacă ai supa deja pregătită înainte de a te apuca de el. Azi am pentru voi un risotto mai rapid. Poate puţin mincinos pentru partizanii reţetelor de neclintit, dar cu siguranţă mai prietenos mai ales pentru bucătăriile de restaurant, de multe ori aflate sub ameninţarea nerăbdării oaspeţilor de la mese. Da, cu mare obrăznicie vă propun un risotto ieşit din regulile clasice pentru că rezultatul final este în mod clar comparabil cu varianta originală. Şi unde mai pui că avem şi nişte bere în compoziţie?

Pasul zero. Fierbe orezul în apă curată. Două căni şi jumătate de apă pentru fiecare cană de orez. A fiert când apa a secat din oală, dar e bine să-l verifici din timp în timp. Spală orezul fiert sub jet de apă rece şi strecoară-l, ca să-i opreşti procesul de fierbere şi pentru ca bobul să rămână al dente. Pune-l în frigider. Dacă-l fierbi cu o noapte înainte, cu atât mai bine.

Pasul zero virgulă cinci. Curăţă caracatiţa. E una dintre cele mai simple operaţiuni din câte ai întâlnit până acum. În “căciula” de deasupra braţelor (ce să vezi, aia chiar nu e capul ei!) vei găsi intestinele doamnei cu opt picioare. Te interesează să înlături toată acea pungă cu lichid maroniu de preferat fără să o spargi. E ataşată de peretele abdomenului printr-un soi de ligamente pe care le tai uşor cu un cuţit obişnuit. Speli apoi acea parte a caracatiţei şi înlături pieliţele.

Ca să nu te complici, poţi tăia cu totul întreaga bucată exact de deasupra braţelor. Ochii caracatiţei sunt tot acolo, deci împuşti doi iepuri dintr-un foc. Mai ai apoi “ciocul”, aflat în mijlocului punctului de întâlnire al celor opt braţe. Împinge cu degetul de pe partea opusa (acolo unde a fost abdomenul) şi cele câteva lamele chitinoase vor ieşi rapid. Şi asta e tot. Fierbe caracatiţa în apă cu sare (mai multă), vin roşu, ceapă roşie, frunze de dafin şi boabe de piper negru. Vreo 30 de minute, cu capacul pe oală, până devine cât vrei tu de moale. Păstrează supa!!!

Pasul unu. Ceapă verde, morcov şi usturoi. Tăiate nu prea mare, sotate vreo trei minute în două linguri de unt şi două de ulei de măsline.

Pasul doi. Braţele de caracatiţă, tăiate şi ele în bucăţi nu prea mari, de doi-trei centimetri (în funcţie de grosimea braţelor) ajung şi ele în tigaie. Să se rumenească puţin şi să înceapă să aducă savoare întregului amestec.

Pasul trei. Stinge sfârâiala din tigaie cu 200 de mililitri de bere rece şi musai proaspătă. Bucură-te de priveliştea înspumată şi de aroma aspru-ademenitoare a aburilor ce se ridică deasupra tigăii. Adu totul la punctul de fierbere. Berea în sosuri face o treabă foarte interesantă. Dat fiind faptul că provine din cereale, licoarea îngroaşă şi leagă sosurile, comtribuind salutar şi la aroma finală, cu note discret alcoolizate şi savoare specifică. Reducţiile (sosurile scăzute pe foc mic) cu bere asigură textură şi bogăţie sosurilor într-o epocă la mulţi ani lumină (sper eu) de clasicele rântaşuri şi sosuri îngroşate cu făină.

Pasul patru. Adaugă în tigaie un polonic din supa de caracatiţă pe care te-am rugat mai devreme să o păstrezi. Şi adun din nou la punctul de fierbere.

Pasul cinci. În mod normal m-aş opri aici şi aş pune orezul în minunata licoare din cratiţă. Dar pentru că îţi ştiu obiceiurile şi preferinţele, te invit să adaugi 100 ml de smântână pentru gătit (pasteurizată, 32% grăsime, vorbim despre ea de aproape patru ani în detrimentul smântânii fermentate, care se taie la fierbere) la sosul deja compus. Amestecă încet şi adu din nou la punctul de fierbere.

Pasul şase. Acum abia vine orezul. Pentru că nu vrei să-i schimbi textura, nu vrei ca bobul să devină moale şi să se terciuiască, nu vrei să semene cu străbunul pilaf la cuptor, cu boabe înflorite şi lipicioase. Vrei un orez pe care să-l simţi bob cu bob printre celelalte ingrediente, atunci când te aşezi la masă. Amestecă încet, drege de sare şi piper, aruncă-i o mână de parmezan ras şi mai amestecă puţin. Bine ar fi să laşi focul aprins sub tigaie doar până ce totul s-a încălzit bine şi forfoteşte pe la margini. Treaba cu parmezanul poţi s-o faci cu focul stins.

Cam asta ar fi toată treaba. Îţi recomand farfurii adânci, măcar un tentacul frumos lăsat lasciv la vedere, deasupra, o ploaie de parmezan proaspăt ras, o ploicică de ceapă verde (partea verde) şi o salată frumoasă lângă. Ca să fie bine.

Mai ştii? Mai ţii tu oare minte, printre atâtea şi atâtea noi poveşti,
cum m-ai descoperit printre cuvinte şi printre vechi crispări şi amorţite
simţiri şi ne-simţiri negate aprig, lăsări şi delăsări închipuite
sau tandre legănări în voia sorţii, cu chipul spre pământ şi rar spre bolţile cereşti?
Opreşte-ţi pasul poate pentru-o clipă şi stai un dram, că ora nu-i târzie.
Din gânduri şi din doruri ce nu ţipă îţi scriu acum. Îţi scriu acum doar ţie.

Şi oare ce eram? Şi oare cine? Tu ai văzut sau ai crezut că-s, totuşi, stele
deasupra adormirii de stafie înfăşurată-n măşti şi-n mantii de minciună…
Nu mai ştiam pe-atunci ce-i ziua şi ce-i noaptea, de-i noaptea soare sau de-i ziua lună,
nu mai ştiam nici dacă-s încă viu sau dacă sunt un strigoi prin praful drumurilor mele.
De m-am eliberat din furii şi din neguri şi azi de-nfrunt a patimii stihie
cu valuri molcome şi gândul bun de pace, mă-nclin spre mine, dar mă-nclin şi ţie.

Urât mi-era şi rău mi-era, fireşte… Rătăcitor nătâng pe mări demult secate
pluteam cu fruntea dinspre soare-n sus, a semeţie, cu fruntea dinlăuntru scufundată
către-ngheţaţi vulcani a căror clocotire bolborosea doar în amara-nchipuire însetată.
Sete de ce? Nici că ştiam, nici că voiam să aflu. Îmi adoram durerea, căram o cruce-n spate
cu voluptate bravă, de majordom ce duce stăpânului cu grabă, ritos, pe o tipsie
de aur, un grăunte banal şi prost, de tină. Mi-e gândul clar şi mi-l destăinui ţie.

Pe oameni îi iubeam şi-atunci, dar altfel. Aşa cum pentru propria-mi trăire plângăcioasă
nutream adesea milă şi compasiune dulce, în ceilalţi deopotrivă cătam cu-nfrigurare
durerea, netrăirea, defectul, amăruiul, imperfecţiunea tandră şi-ades cuceritoare
pe care, ca-ntr-un scutec din protectivă pânză s-o fur, s-o iau cu mine şi s-o ascund acasă
oriunde-ar fi fost asta. S-o legăn cu tandreţe, s-o protejez, s-o mângâi, să-i dau cât pot ce mie
nu-mi dam: iubire. Simplu: ce-mi refuzam cu sila, să-nghesui într-alt suflet. Curată nerozie…

Şi nu-i chiar multă vreme de când în spate-s multe, dar parcă-n altă viaţă păşit-am ca dintr-una
în care somnul mă dormea mai mult pe la trezie şi treze nu-mi erau decât stafiile fecunde
pe care le-adoram şi le uram egal şi-n care mă ascundeam şi-apoi loveam cu furibunde
şi dureroase-mpunsături de gând fără de noimă. Ridic din nou privirea limpede spre buna,
nepreţuita şi încântătoarea libertate de mine însumi, spre cel ce poate, în sfârşit, să fie
mai mult al lui şi-abia apoi, pesemne, în parte-al celor ce din el primesc. O parte-ţi dau şi ţie.

Şi tu le ştii acum pe toate, multe, bune şi rele. Şi pe-acelea ce fi-vor ca să vie-n calea noastră
le vom primi ţinându-ne de mână. De suflet ne vom ţine într-o horă a ritualicelor invocări fertile
pentru ce-i bine, pentru ce-i mai bun, pentru ce-i trainic pe dinlăuntrul şi pe dinafara bunei zile
pe care o trăim perpetuu, clipă-n clipă. Şi nori de-or fi din când în când pe marea cea albastră
ştii bine, foarte bine, mai bine decât norii înşişi, că sunt doar abur, alternanţe-n reverie
şi semne bune cum că raiul e-n noi şi nicidecum în ceruri. Şi rai mă fac şi-ţi sunt asemeni ţie.

Închinare:

Mă iartă dacă ici şi colo versu-i şubred. De-i rima proastă, ciuntă, păcatul meu mai mare ăsta fie.
Dar ani şi ani de-a rândul printre rime şi iamburi sunătoare mi-am tot ascuns trăirile nespuse
crezând că, dacă muzica-i pe placul lumii, cuvintele-mi amare, durerile şi patimile fi-vor duse
departe, trece-vor neobservate. Dar sunt cuvinte. Azi, din tot ceea ce sunt, ţi-am scris şi ţie.