CUM SE SALUTĂ OAMENII ÎN BRAZILIA

E un subiect la care mă gândesc încă din decembrie anul trecut, când am ajuns aici, o temă pe care o experimentez zilnic şi care de la o zi la alta se îmbogăţeşte şi primeşte noi valenţe. Cred că e prima experienţă braziliană memorabilă a oricărui individ care nu a ajuns aici doar mânat de urgia celor şase-zece zile clasice în care trebuie să vadă TOT, să consume, să cunoască totul prin ocularul camerei foto/video. Mă refer la aceia care îşi dau răgazul să şi simtă, să şi înţeleagă, să şi experimenteze, să şi pătrundă în cât mai multe sensuri o experienţă atât de impropriu spus „turistică”. M-am gândit la asta şi când am citit cele câteva însemnări ale Elenei despre „diferenţe între Brazilia şi România”.

În Brazilia mea (cu precădere Bahia, dar aici am întâlnit brazilieni din toată ţara asta mare cât întregul continent european) nu există clasicul şi lapidarul schimb „bună ziua-bună ziua” atât de familiar în România. Aici nu poţi pur şi simplu să treci pe lângă un cunoscut scoţând din tine câte un simplu „bom dia!”, „boa tarde!” sau „boa noite” şi să treci mai departe. Nici pomeneală! Brazilienii au atâtea cuvinte de bineţe şi de „sur le pont d’Avignon”, încât, puse împreună, pot constitui lesne o întreagă conversaţie. Şi asta se întâmplă aproape de fiecare dată când te întâlneşti cu o persoană în timpul unei zile.

Ola!

Oi!

Tudo bom?

Tudo bem!

Tudo ótimo?

Beleza?

Beleza pura!

Tudo certo?

Vida boa?

Tudo tranquilo?

Bem, obrigado!

O înşiruire de întrebări reciproce şi răspunsuri care de multe ori se suprapun, nasc noi formule, deschid conversaţii. Dar niciodată, absolut niciodată, cuvintele astea nu sunt formale. Oamenii nu trec aruncând toate astea ca pe formule, brazilienii se privesc în ochi şi îşi însufleţesc salutul cu intonaţii şi gesturi. La acest din urmă capitol, degetul mare ridicat deasupra pumnului strâns, un gest atât de comun pe tot restul planetei şi probabil şi pe altele, este însoţit în Brazilia şi de falangarul cel mic, iţit şi el armonic şi liniştitor din pumnul aceleiaşi mâini.

Şi îmbrăţişările… Am un prieten. Un băieţandru rasta de vreo 22 de ani, cu părul destul de scurt. Habar n-am cum îl cheamă. El cred că-mi zice mie „chefe”. Eu îi spun „broder” sau „amigo”, „negao” sau „querido”. E foarte des fumat sau abţiguit cu „salvagem”, o poşircă de amestec de vin dulce şi alte prostii, pe care o găseşti la un preţ ameninţător de ridicol în orice „supermercado” de trei pe trei metri. Uneri dispare din oraş sau pur şi simplu din spaţiul meu şi revine povestind despre ceva proiecte de cercetare asupra mediului, terapii alternative, masaj de recuperare etc. Devine foarte serios când vorbeşte despre asta şi îl ascult zâmbind şi fără să-l întrerup chiar dacă abia înţeleg 20% din ce-mi spune. După ce că vorbeşte foarte baian, e şi puţin peltic. Dacă mai e şi „afumat”, demersul meu devine chinuitor.

Dar alta e ideea. Ne îmbrăţişăm de fiecare dată când ne întâlnim. Avem un fel de vibraţie bucuroasă de fiecare dată când ne vedem pe stradă, prin oraş. E îmbrăcat curat de fiecare dată şi nici măcar când îl văd după două-trei zile de stat în aceleaşi haine şi „petrecut” fără pauză nu miroase a nimic. Am experienţa asta cu majoritatea brazilienilor cu care sunt suficient de familiar (şi asta nu nurează mult) pentru o îmbrăţişare de „hai noroc!”. Am îmbrăţişat fete sau femei în toată firea după o zi de muncă, după ore de jogging sau de sală de gimnastică (majoritatea fetelor de-aici merg zilnic la „academia” indiferent de măsuri sau greutate), transpirate, cu hainele umede sau cu broboane de sudoare şiroindu-le pe faţă. NICIODATĂ nu am simţit niciun iz straniu, nici măcar o vagă idee de transpiraţie. Cred că asta vine din generaţii multe de spălat de câteva ori pe zi, de stat la soare şi de murat în valurile oceanului.

Brazilienii au un cult al duşului şi al curăţeniei corporale. Majoritatea fac măcar două sau trei duşuri pe zi, indiferent dacă merg sau nu la plajă, indiferent dacă transpiră sau nu. Le place apa caldă, pentru care uneori fac improvizaţii oarecum înfricoşătoare dacă se întâmplă să nu-şi permită un încălzitor instant, şi le place săpunul. Joice, colega mea din bucătărie şase seri pe săptămână, câştigă aproximativ 450 de euro pe lună în lunile nu chiar strălucite. Merge la „salao” cel puţin săptămânal. Unghii, păr de toate felurile, ten…Tuturor le vine rândul cu precizie elveţiană. Unii spun că epilatul inghinal şi anal au fost inventate în Brazilia. Nu mă îndoiesc. Dar există, de exemplu, baiene „hardcore”, care uneori au mai mult păr pe picioare decât yours truly. Nu, nici ele nu miros niciodată a nimic altceva decât a soare. Uneori poţi simţi un uşor iz de zahăr sau de supă în părul lor, dar asta e despre cu totul altă poveste pe care promit să v-o spun curând.

În imagine, Arrilton, ghidul nostru vâslaş de pe Roncador. După o călătorie de o oră şi ceva într-o bărcuţă înaltă de trei palme printre nuferi şi libelule, sub un soare de măcar 32 de grade, i-am propus o sticlă cu apă rece. Mi-a zâmbit larg: „Refri!”. Adică prescurtarea de la „refrigerante”, genericul brazilian pentru tot ceea ce reprezintă „doze” de băuturi răcoritoare. Mai exact, Arri al meu voia cu siguranţă o cola. Pe care a băut-o cu pasiune, sorbind ultimele picături din vârful paiului folosit pe post de pipetă. Să-ţi fie de bine, Arri! :)