Posturi cu tagurile: "brazilia"

L-am găsit. Nu ne-am îmbrăţişat. Nu ne-am privit prea mult. Nici măcar n-am petrecut mai mult de câteva secunde unul cu celălalt. Dar el este copacul meu chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată. El va fi într-un „aici” pe care-l voi putea duce cu mine în orice „oriunde”. Cred că am să-i scriu uneori.

Nu poţi să nu simţi pur şi simplu respect pentru iarba asta. Căci asta e bambusul. Un fir de iarbă care creşte cu între 20 şi 30 de centimetri în fiecare zi. Viaţa lui e aproape sesizabilă cu ochiul liber, poate că într-o zi am să stau să-l văd cum creşte. Lemn bun, lemn greu, lemn care parcă închide în el toată forţa vieţuirii sale umede chiar şi după ce s-a uscat şi a devenit parte dintr-o uşă sau alt obiect dintr-o casă. Îl simţi respirând calm, liniştit, protector, în structurile de rezistenţă ale bioconstrucţiilor sau în cele patru laturi ale unui pat simplu, dar făcut pentru câteva generaţii de odihnă şi de zburdălnicie.

Nu cred că numai aici, dar în Brazilia fructul-stea se cheamă „carambola”. Şi nu, nu înseamnă „stea”. Am mai dat de fructul ăsta în Asia, de câteva ori. Primele dăţi mi s-a părut oarecum sălciu, parcă prea acrişor ca notă principală peste fundalul apos, uşor inexpresiv. La următoarele întâlniri l-am apreciat din ce în ce mai mult, să-i descopăr inflexiunile uneori electrizante şi valorile certe în compoziţii şi conjuncturi diverse.

Astăzi pot spune despre carambola că îmi aminteşte de merele pădureţe, dar pe o textură mult superioară şi foarte deschisă la provocări. Ca element dintr-o salată, de exemplu, stă bine şi în combinaţie cu alte fructe, dar şi lângă carne rece uşoară, rozalie, cum ar fi o felie subţire şi împăturită de jambon de porc chiar şi afumat, peşte marinat, brânzeturi profunde, maturate mediu, puţin cremoase sau pastramă rece.

Aş face bucuros un chutney răcoros şi vioi din el şi sunt convins că s-ar comporta admirabil inclusiv murat, ras şi amestecat în diverse compoziţii, confiat, caramelizat etc. Dar mult înainte de tot ce v-am înşirat în reveria mea aproape extrasenzorială, fructul-stea e frumos de pică, şi întreg, şi tăiat cu grijă. Ba încă cel din imagini era deja puţin întristat pe la margini când l-am cumpărat pe-te miri-ce de la ţărăncuţa de la capătul străzii. M-am jucat cu el şi cu ce am mai avut prin preajmă la micul dejun. Sper să ne mai întâlnim cât de curând, cu toate cele de trebuinţă la îndemână.

Brazilienilor şi în special baienilor (locuitorii statului Bahia) nu le e jenă să se facă de cacao. Ba chiar dimpotrivă. Fermele (fazendele) de cacao au reprezentat multă vreme ocupaţia principală şi interesul special al proprietarilor de terenuri din zonă. Cele două cicluri anuale de creştere, investiţia relativ mică, preţul până de curând ridicol al terenurilor şi costurile reduse cu mâna de lucru (o „bună” bucată de timp chiar spre zero dacă ne gândim că angajaţii erau, de fapt, sclavi) au făcut din cacaua braziliană o afacere strălucitoare.

Asta până pe la începutul anilor ’90, când „foot-and mouth-desease” a distrus vreme de mai bine de doisprezece ani mai tot ceea ce agricultorii şi industriaşii construiseră. Recoltele au scăzut drastic calitativ şi cantitativ, livezile şi afacerile pe care mulţi dintre proprietari s-au chinuit să le vândă nu au prezentat interes pentru nimeni, aşa că multe ferme au ajuns în faliment sau au fost pur şi simplu părăsite. În ultimii zece ani, situaţia este pe un drum promiţător. Exodul europenilor şi nord-americanilor în căutarea unui stil de viaţă de mai bună calitate a readus natural şi interes pentru permacultură, specialişti şi totodată educaţie de nivel superior în acest domeniu. Cu puţin noroc, în următorii zece-cincisprezece ani producţia va ajunge din nou la nivelul vremurilor ei de glorie. Un fapt  pe care e posibil să nu-l fi ştiut: cea mai apreciată cacao la nivel modial nu este exportată astăzi de Brazilia, ci de Venezuela.

Toată această poveste şi noianul ei de tradiţii nu-i împiedică, însă, pe Brazilieni să consume în gospodărie cacao industrială de calitate îndoielnică şi preţ mic produsă, ambalată şi comercializată de marile corporaţii din FMCG, amestecuri îndulcite şi multe alte porcării atât de comune „lumii civilizate”.

Astăzi m-am bucurat de câteva fructe de maturitate optimă, cumpărate la micul târg de produse naturale care se întâmplă în fiecare sâmbătă dimineaţa în piaţeta de la capătul străzii pe care locuiesc. Până să ajungă „serioasă”, din boabe lăsate la fermentat, apoi uscate la soare în şoproane cu acoperiş mobil (barcaça), apoi prăjite etc, fructul proaspăt e un deliciu pentru oricine ajunge într-o zonă cu livezi de cacao. Boabele, aşezate vertical pe o nervură în interiorul fructului, sunt învelite într-o pulpă albicioasă, de consistenţă uşor „slimy”. Gustul, însă, dulce-acrişor, e o minune. „Mustul” obţinut prin presarea ei este numit „miere de cacao/mel de cacau” şi nu poate fi comparat cu nimic altceva din ceea ce aţi băut deja.

Imaginea asta circulă de câteva zile pe conturile de Facebook ale brazilienilor dn jurul meu. Proprietarul unui chioşculeţ în care se fac chei şi-a scris pe perete programul de funcţionare.

Textul zice aşa: „Program de funcţionare. Deschidem la 8:00 sau la 9:00. Uneori la 10:00. Închidem la 18:00 sau la 19:00. Uneori la 12:00. Uneori nu deschidem deloc!”. Putea lesne să mai adauge „treci când vrei, uneori vei avea şansa să găseşti deschis..” Omul ăsta îşi face programul la taraba cu chei după cum îi dictează lui viaţa, nu taraba. El ştie că nu întotdeauna ajunge să deschidă chioşcul la ore fixe şi că uneori n-are chef să stea în el de dimineaţa până seara. Ştie că uneori nu are chef să stea deloc.

Ce face el cu timpul lui îl priveşte direct şi personal. Dar măcar e sincer, nu? Şi cu el, şi cu muşteriii lui. El nu stă la muncă doar ca să facă act de prezenţă sau ca să-ţi omoare timpul, ca să stea cât mai mult timp „legal” departe de casă, ca s-o ardă pe net sub pretextul că munceşte. Pot să presupun liniştit că băiatul ăsta n-are nici credite de returnat la bănci, nici prea mulţi bani în buzunar, ci doar puţină linişte în plus şi un dram de fericire mai mult decât aceia care, indiferent de cât de mult ajung să primească drept preţ al libertăţii lor, nu vor avea niciodată suficient.

Să vă zic câteva lucruri despre fructul cel mai apreciat, cel mai popular şi cel mai brazilian. Am văzut că în România ajunge mai ales sub formă de pulbere în pilule „minune” pentru slăbit, în timp ce în Brazilia toată lumea ştie că…îngraşă :) În Brazilia, açaí e desert rece sau suc. Fructul de açaí e sălbatic, mic, rotund, vişiniu închis şi foarte tare. Are proprietăţi energizante uşor de probat, dar nu neapărat de unul singur. Pentru obţinerea pastei din pulpa fructului, boabele sunt fierte, apoi pasta de fruct pur este congelată şi stocată/vândută ca atare.

Pentru sucuri, pasta de fruct e amestecată în blender cu gheaţă şi, cel mai des, cu sirop de guarana, un alt fruct energizant, popular din nordul Mexicului şi până unde vreţi voi în cel mai sudic punct al Americii Latine şi dincolo de el. Pentru desertul din pulpă de açaí, pasta de fruct e amestecată în blender (congelată) cu banane şi acelaşi sirop de guarana sau miere. Formula cea mai întâlnită de servire e cu topping din felii de banană, miere şi granola artizanală. În punctele de vânzare cu „self service” există multe alte opţiuni de topping, fructe diverse, proaspete sau uscate, fulgi de tapioca, alune, biluţe de ciocolată sau chiar jeleuri industriale.

Mie îmi place mult sucul şi prefer o îngheţată din açaí fie pe post de mic dejun, fie de cină „la limită”.

E oficial, e Carnaval…

1. Fasole şi orez. Împreună. În fiecare zi. Cea mai populară garnitură pentru toată populaţia Braziliei. Există (mulţi) brazilieni de toate vârstele care nu au trăit o singură zi din viaţa lor fără fasole şi orez, de obicei pe aceeaşi farfurie, lângă carne, salată, peşte, legume, fructe etc.

2. Capoeira, atât de celebrul stil de luptă devenit non-contact, doar o combinaţie de dans şi gimnastică mai mult decât spectaculoasă şi dinamică, este originar din Angola, locul de unde au fost aduşi majoritatea sclavilor cu care ştabii portughezi, proprietari din senin pe bucăţi enorme de teren mustind de bogăţie şi fertilitate, şi-au populat fermele. Capoeira se întâmplă pe muzică live specifică respectivelor demonstraţii, cu instrumente tradiţionale dintre care nu lipseşte „berimbao”, un instrument ce seamănă cu un arc cu o cutie de rezonanţă făcută din nucă de cocos uscată.  În timpul reprezentaţiilor există un fir epic povestit de maestru.

3. Dimensiunea actuală a pădurii tropicale atlantice, vegetaţia seculară de pe malul brazilian al Oceanului Atlantic, se cifrează astăzi la fix cinci procente (5%) din câtă era ea acum câteva sute de ani. Exploatarea a început masiv imediat după ce Brazilia a devenit teritoriu portughez, în 1494. A continuat şi după câştigarea independenţei şi ar mai continua masiv şi astăzi dacă ar mai avea de unde. Fărâma asta de 5% este cam toată în statul Bahia şi sperăm să mai fie o vreme.

4. Cel mai frumos Carnaval brazilian nu se întâmplă la Rio de Janeiro. Mai ales dacă nu te cheamă Radu Mazăre şi ideea ta despre Carnaval nu se reduce doar la dansatoare sumar îmbrăcate, călare pe care alegorice. Nici la Salvador nu e chiar cel mai frumos Carnaval, chiar dacă aici accentul pronunţat sexual de la Rio e înlocuit de concerte ale celor mai îndrăgiţi muzicieni „populari” din toată ţara. Olinda este numele oraşului situat pe coasta de Nord, puţin mai sus de Recife, în care se organizează anual un Carnaval încântător. În Olinda au reuşit să păstreze tradiţiile carnavalurilor portugheze, combinate cu influenţele africane atât de surprinzătoare şi memorabile. Olinda este, la rândul lui, un oraş colonial foarte bine conservat şi îngrijit.

5. Din cauza foarte pronunţatului catolicism practicat cu râvnă pe tot cuprinsul ţării, avortul este interzis prin lege în Brazilia. Coroborat cu o proastă politică a contracepţiei, girată de un sistem medical aproape la fel de disfuncţional ca în România, şi cu un apetit timpuriu şi şturlubatic al focoşilor brazilieni, fetele încep să devină mame în multe cazuri şi de pe la treisprezece anişori. Şi asta nu neapărat din întâmplare, ci cu băieţi pe care ele chiar îi iubesc :)

…adevărate, care fac poporul să fremete şi să transpire de emoţie, sunt cu siguranţă actorii de telenovele. Ne-au călcat pe la Oasis cel puţin trei sau patru în ultimul an, de când gătesc aici. Liniştiţi, reţinuţi, de cele mai multe ori probabil sperând că la noi, singurul restaurant cu meniu nebrazilian din oraş, deci şi cu o clientelă preponderent străină, pot fi mai greu de recunoscut şi pot scăpa de eventualul asalt al publicului admirator înflăcărat.

Noi habar n-am avut cine ce şi cum de fiecare dată când s-a întâmplat să avem la masă vreo stea a serialelor de televiziune de aici. Cu o singură excepţie, ospătăriţele noastre ori nu au fost brazilience, ori nu consumau genul. De fiecare dată, brazilienii rătăciţi pe la noi au fremătat, s-au foit, au mâncat cu ochii holbaţi către celebrităţi şi, într-un final, ne-au întrebat: „Ai văzut???? Ceeeee????? Cum, n-ai văzuuuuut????? Ceeeeeee???? Nu ştii cine e la masa aia de pe stânga???? Nuuuuuuu….” Cu telefonul în mână, ne-au demonstrat cu probe de pe internet că aveam oaspeţi cine ştie ce megavedetă care ori juca într-o producţie în difuzare, ori făcuse parte din distribuţia vreunui legendar serial difuzat la Globo.

Aseară a fost rândul lui nenea ăsta, Fabio Lago pe numele lui.

Nea Fabio a păpat regulamentar dimpreună cu iubita dumisale, Maria, rusoaică fără fiţe, taman de la Moscova şi vorbitoare de portugheză admirabilă după doar cinci luni de vieţuit prin incintă. Când au ieşit la una dintre mesele de pe trotuar, s-a dezlănţuit jihadul notorietăţii. Femei, bătrâni, copii, ordonanţe, toţi cerându-şi cu sfială rândul la poză cu vedeta. După care s-a întreţinut aproape o jumătate de oră cu Câmpean Jr. în limba lui specifică, gesticulând amândoi şi piţigăindu-se de mama focului în onomatopee ce păreau a fi un dialog veritabil.

Ca să înţelegeţi mai bine ce zic: Vincent Cassel e fan Itacare. Are aici o ditamai casa cu teren mare şi frumos plus ieşire la plajă fix lângă singurul aşezământ de cinci stele din localitate. Mai are un teren mare la altă plajă, proprietate de care se cam chinuie să scape şi nimeni nu pare interesat s-o cumpere. Ei bine, Cassel iese noaptea cu băieţii la Favela (cel mai popular bar de pe strada noastră) şi se plimbă la pas pe Pituba seara, pe lumină, oprindu-se uneori să mângâie cu privirile vreo placă de surf din vitrine sau vreun fund trecător. Nimeni nu-l întreabă nici cât e ceasul, nici dacă vrea să facă o poză de Facebook. E aproape necunoscut. Nu ştiu dacă la fel ar sta treaba şi dacă ar fi însoţit de Tanti Monica, dar se pare că epoca respectivă a cam apus.

V-am scutit de ceva timp de „ştirile” îmbumbate de prin lumea mea de dinăuntru şi de dinafară, semn că am avut alte subiecte mai tentante de pus în cerneală. Vituală. De-aici, din ţara-n care nici cocoşii prea devreme nu se scoală. (scuze, am în căşti munculiţa lui Krem în timp ce scriu şi mă apucă tare cheful un pic în rime să mă screm). Bun. Ia hai să vedem ce exclusivităţi am mai adunat între timp.

• E în Bahia o vară de-ţi vine să-ţi introduci barja-n ponton dacă eşti chiar convins că vrei să faci business pe bune. Avantaj eu. Orăşelul ăsta e senzaţional fără turişti, numai că turismul e singura sursă serioasă de venituri pentru mai toţi rezidenţii lui, brazilieni sau de-aiurea. Vara a început oficial prin decembrie şi până pe la 15 ianuarie a fost de-a dreptul frenetic. După care biiiiiiiiiiiip lung, ţiuitor şi cam ploios. Turişti brazilieni – o mână. Turişti străini – o mânuţă şi mai mult chilieni, argentinieni sau israeliţi. Ergo bate vântul prin toate restaurantele şi magazinele din urbe. Ceva europeni rătăciţi ici şi colo. Unde mai pui că primăria a început un fel de vânătoare de decibeli prin cluburi şi, după ce într-o seară poliţia a ridicat boxele din mai multe locante (exact în noaptea în care un restaurant ardea liniştit pe plajă), acum e totul pe surdine şi discreţie. Şi cam plouă. În fiecare zi. Mie nu-mi rămâne decât să-mi văd de un fel de program de detoxifiere cu sucuri verzui, de plajă şi de foarte multă plictiseală seara, în aşteptarea muşteriilor.

• Beau nişte sucuri. Unele verzi, altele colorate. E ok, mă simt ciumec şi superior, dar spre seară e musai să înghit şi altceva dacă nu vreau să-i muşc de beregată pe cei din jur.
• Natalia e smeoaică în bucătărie. Învaţă meniul meu cu viteza luminii şi deja face singură mare parte din farfurii. Sunt liniştit să o las baronesă peste tigăile de la Oasis când voi reveni în România, dacă se decide cineva să resusciteze turismul în oraş o să-i fie chiar bine.
• Am descoperit cu tristeţe că printre cunoscuţii mei de-aici iarba s-a demodat grav şi că noaptea e plin de cocaină pe stradă. Aparent ieftină din moment ce şi-o permit şi omuleţi care în general nu prea produc niciun sfanţ. Dar cocaina şi suratele ei sunt prezente pe mai toate străzile din lume şi Bucureştiul continuă să fie o piaţă prosperă şi pe Magheru, şi prin văgăunile din cartiere. Rămâne valabilă aia cu dacă tu n-ai treabă cu asta, nici ea n-are treabă cu tine.
• Ne-am stabilit cartierul general din Bucureşti, locul în care se vor întâmpla cursuri, workshop-uri, demo-uri, întâlniri faine şi cine cu dichis. E o minune pe două niveluri, de peste 250 de metri pătraţi, cu zona de oaspeţi foarte bine delimitată de spaţiul nostru, luminoasă şi foarte îmbietoare din multe puncte de vedere. Şi mai e şi în buricul târgului. Numai că, stupoare, adresa acestui spaţiu va fi cunoscută doar de aceia care vor avea o treabă concretă acolo. Toate poiectele mele şi ale lui Alis, pe care deja le scriem şi le împachetăm şi care se vor întâmpa în acel spaţiu, vor fi atât de personalizate şi pentru un public atât de direct selecţionat, încât nu vom avea niciun motiv să publicăm pe undeva adresa. Nu veniţi, vă chemăm noi! ;)

• Februarie a fost cu români pe-aici. Întâi Bobby, Alexandra şi Zaza, puţin în vacanţă, puţin cu treabă, filmând pentru câteva piese ale Alexandrei (Uşurelu) în drumul lor către „capătul lumii…tum…tum…tum…”. A fost straşnic cu ei. Vreau neapărat să vă povestesc mai multe despre asta, dar deocamdată nu am apucat să vorbesc cu Bobby cât şi în ce fel. Cert e că pentru câteva zile am simţit din nou nebunia simpatică a producţiei „out of home”, cu locaţii de găsit, spaţii de filmare, elemente de decor sau făcut rost de figuranţi frumoşi la cadru. La un moment dat mi-am cam pus pe gânduri amicii din oraş când i-am întrebat senin unde aş putea găsi o pianină în Itacare. N-au picat pe gânduri în legătură cu pianina, despre asta erau 1000% convinşi că e imposibil de găsit, ci în legătură cu eventuala mea sănătate mintală de vreme ce puneam o astfel de întrebare. Dar am fost convins că pianina asta există şi am găsit-o în timp util. Drăgălaşii au plecat apoi la Salvador, după aceea în Chile, la Valparaiso şi la Santiago. Aseară erau înapoi în Rio şi cred că în vreo două-trei zile vor fi înapoi acasă.
• După cei trei muşchetari a venit Monica, o prietenă a lui Florian şi a Laurei, cu treabă pe-aici să-şi tragă sufletul peste creier după mai mulţi ani la Londra şi doi în Quatar, de unde a călătorit în toată lumea. Monica e un omuleţ tare frumos pe toate părţile şi pentru următoarele luni se va lăsa îmbrăţişată cu drag de copacii de la Pedra.

• Surâd gândului că îmi voi lăsa aici aproape toată „garderoba” braziliană atunci când îmi voi face bagajul. Înainte de a pleca din România, am dus la Satele Copiilor vreo nouă saci imenşi cu haine. Tot ceea ce deţin acum încape într-o valiză nu foarte grea şi într-un rucsac mic. Îmi voi lăsa aici aproape toate hainele ca să pot aduce acasă o grămadă de „merinde” (uscături şi udătură) pe care acolo sigur că nu am cum să le găsesc. Deci păzea, se lasă cu degustări în cercuri restrânse :)
• Plouă.