„Hai să coasem Raiul la loc!” Nu mai ştiu în ca carte am citit replica asta dată de un copil părintelui care tocmai îi administrase două la fund. Parcă să zic că, acelui personaj, replica i-a generat o epifanie, dar mie sigur îmi sună în cap de fiecare dată când, din ce în ce mai rar din fericire, aud dictonul nenorocit sub care atâtea generaţii de părinţi şi-a ascuns uneori urecheli rare, alteori adevărate programe educative de tortură fizică şi emoţională, de multe ori cu urmări comportamentale şi psihice grave asupra celor „educaţi” astfel.

Sunt convins că toate campaniile sociale împotriva violenţei domestice cărora Internetul le dă glas şi vizibilitate nu sunt doar activităţi bifate în nişte programe de cheltuire de bugete pentru organizaţiile sau companiile care le pun la cale sau doar le finanţează. Sunt sigur că măcar la pornire există un grăunte de empatie pentru toţi aceia care au de suferit de pe urma rudelor apropiate mai puternice din punct de vedere fizic şi din acela al autorităţii sau ierarhiei familiale. Însă, din păcate, progresele reale sau rezolvările măcar parţiale ale problemei de fond sunt, în general, slabe sau insuficient de vizibile.

Din punctul de vedere al demonstrării şi condamnării culpabilităţii, totul se opreşte la imposibilitatea imixtiunii factorilor externi în chestiunile de familie. Şi ar fi chiar absurd să ridici de pe stradă, pentru amenzi sau anchete, o mamă care, într-un moment de surescitare, îşi pălmuieşte copilul la fund într-un magazin. Ar fi aberant ca Poliţia să intre cu forţa într-un domiciliu din care se aud ţipete sau copii plângând. Exagerările de felul ăsta nu rezolvă nici pe departe problema în sine, creînd de obicei altele, la fel de nedorite.

Mai presus de orice metodă de coerciţie stă nevoia modificării mentalităţii, a schimbării de optică asupra pornirilor violente şi asupra drepturilor de viaţă şi de moarte pe care unii părinţi sau soţi sau fraţi şi le atribuie în momentul în care consideră că „dispun” după propriile pofte sau principii de cei pe care-i au în grijă, drept parteneri sau colegi de drum prin viaţă. Tragem ponoasele unei culturi în care palma, pumnul, înjurătura, ameninţarea, umilirea intenţionată, intoleranţa faţă de tot ceea ce nu e la fel ca noi sau batjocura s-au transmis natural de-a lungul multor generaţii.

Nici nu ştiu când m-am surprins prima oară scrâşnind din dinţi şi strângând pumnii inutil la vederea copiilor sau căţeilor „de companie” bătuţi în public de stăpâni. Căci ce altceva sunt părinţii care fac astfel de gesturi? În ce altceva se transformă un părinte care, aidoma proprietarului de câine, îşi hrăneşte, îşi antrenează, îşi alintă „companionul” pentru ca apoi subconştientul să-i permită să-l lovească, să-l pedepsească sau să-l umilească pentru nerespectarea „regulilor” de faţă cu martori prezenţi fizic sau mascaţi de zidurile vecinătăţii?

Dacă agresiunile fizice între doi maturi reprezintă lipsa argumentelor în formă pură, lipsă ce poate fi dictată de multe ori de neajunsuri culturale, intelectuale sau emoţionale, ce reprezintă oare bătaia şi umilinţa în formele lor diverse exercitate de un matur asupra propriului copil, asupra individului pe care îl EDUCĂ şi îl PREGĂTEŞTE pentru a deveni O FIINŢĂ INDEPENDENTĂ şi un OM în toate sensurile acceptate ale cuvântului? Astăzi nu voi scrie despre femei sau iubite bătute pentru că procesul meu de vindecare e legat indisolubil de copilărie şi adolescenţă, dar poate că la un moment dat voi reveni şi asupra acestei părţi a subiectului. Din păcate, haita din care provin şi în mijocul căreia am fost „educat” conţine câteva exemple memorabile şi pentru acest capitol pe care nu-l detaliez astăzi.

Cred cu tărie (ce clişeu oribil!) că maladia principală de care suferă românii este…n-aţi ghicit…eufemismul. Dar în forma lui complexă şi dusă la nivel de filosofie generală de abordare a tot ce ni se întâmplă sau se petrece în jurul nostru. Veşnic „la noi” e mai bine decât „la alţii” din cine ştie ce motive mai mărunte sau consistente şi veşnic „la alţii” sunt întotdeauna exemplele mai dramatice şi mai profunde când vine vorba de propriile greşeli sau de propria persistenţă în incorect. Aduc aminte de asta aici pentru că poveştile ce urmează nu sunt scrise cu dorinţa de a şoca, sigur nu sunt superlativul absolut al torturii exercitate vreodată asupra unui minor şi cu siguranţă „la alţii” s-a întâmplat mult mai rău. Dar consider că un exemplu în plus nu va strica nimănui şi că, poate, unii dintre voi se vor gândi o secundă în plus înainte de a se considera suficient de obosiţi, stresaţi şi, deci, îndreptăţiţi să lovească sau să batjocorească un copil pe care, dealtfel, îl îngrijesc cu conştiinciozitate şi pentru care asigură tot ceea ce le este omeneşte posibil.

În spatele uşii sau dincolo de pereţii apartamentului 5 s-au auzit în multe rânduri sunetele scandalurilor familiale cu multă vreme înainte de a mă naşte. Asta e o informaţie pe care am primit-o la rândul meu şi pentru care, drept consecinţă, nu pot aduce nicio exemplificare. Mi s-a spus că între mama mea naturală şi părinţii ei, cu care locuia, au existat mai multe episoade violente. Nu pot lua drept complet reale faptele povestite de alţii, nu ştiu exact din ce motive se iscau aceste conflicte, nu am fost martor la ele. Ştiu, însă, că primele mele amintiri din apartamentul copilăriei conţin bătăi, scandaluri, înjurături şi urlete.

Până pe la sfârşitul lui ’81, când s-a înfăptuit marea renovare de după moartea rapidă a mamei şi a părinţilor ei, îmi amintesc că lângă cantul din stânga al sufrageriei a stat multă vreme întipărită urma cataramei unui centiron militar. Steaua din partea de sus a stemei comuniste gravată pe cataramă se adâncise câţiva milimetri în tencuială şi, cu trecerea timpului, urma din perete s-a închis la culoare de la praf, fum de ţigară sau urme de mâini. În acea casă existase în acei ani o singură persoană care efectuase stagiu militar, primul născut al mamei mele şi persoana care avea să-mi devină tutore legal după moartea ei.

Mă feresc să intru în detaliile scandalurilor care nu mă priveau direct, dar ale căror victime colaterale eram în permanenţă fratele meu şi cu mine. Însă cu siguranţă îmi amintesc de o bătaie primită cu  certitudine pentru o greşeală de-a mea (nu aveam mai mult de cinci ani, Aura era încă prin casă şi uneori mi-o aduc aminte îngenunchid în faţa mea, plângând, mângâindu-mă pe obraji şi pe cap şi întrebând retoric „Oare o să mai am eu zile să te văd băiat mare?”) cu o cureluşă de piele, subţire de un deget. Ţin minte că deja mă speriasem şi ştiam că „procesul” abia avea să înceapă. Am fost dezbrăcat de pantaloni, răsturnat cu picioarele în sus pe patul cu ladă din sufragerie şi lovit timp de câteva minute peste picioare, peste fund şi peste organele genitale. Cu destulă sete şi pentru minute suficient  de lungi, căci rezultatele au fost vizibile mai multă vreme.

După dispariţia Aurei şi bunicilor, lucrurile s-au precipitat vertiginos. În principiu, nu ne lipsea nimic pentru o existenţă umană de bază. Aveam mâncare, haine şi un acoperiş deasupra capului, pensie de urmaş de la Stat şi probabl alte indemnizaţii de pe urma celor morţi. Tutorele meu a muncit din greu în toţi anii în care destinele noastre au fost suprapuse şi toate eforturile erau canalizate pentru aceste nevoi bazice pe care le-am amintit. În primul rând pentru că eram rude, în al doilea rând pentru că luase decizia creşterii noastre şi în al treilea rând pentru că Autoritatea Tutelară solicita sau făcea rapoarte despre detaliile acestea măsurabile, vizibile.

Dincolo de ele, însă, treburile se complicau. Violenţa verbală a fost prima cu care am luat contact. Comunismul românesc al anilor ’80 a fost dificil, apa caldă era un lux, banii erau puţini, dar nu ştiu de ce invitaţia la baia săptămânală din lighean sau din cadă conţinea invariabil termeni ca „împuţitule”, „nespălatule”, „păduchiosule” sau alte asemenea apelative. E drept, în cele câteva zile (cred) petrecute la creşa de cartier, căpătasem păduchi pentru că, în ciuda faptului că la înscriere fiecare venise cu obiecte personale printre care şi un piepten, ne puneau în şir indian şi ne „rezolvau” pe toţi cu aceeaşi unealtă. Deci încă nu sunt convins că asta se întâmplase din vina mea. La fel şi în cazul chiloţilor care îmi erau inspectaţi cu regularitate în ziua în care se spălau rufe. Habar n-am dacă fusesem învăţat metodic cum să mă şterg la fund cu hârtie igienică, cert este că inspecţiile dovedeau contrariul şi pentru asta primeam înjurături grele, apelative ridiculizante şi, desigur, bătaie.

Una dintre primele bătăi primite după momentul în care în apartamentul 5 au rămas doar trei persoane dintre care doi minori mi-a oferit două experienţe ce aveau să se repete în decursul anilor ce au urmat şi care au fost definitorii pentru dezvoltarea mea emoţională ulterioară. În timpul episodului de „educaţie” contondentă (desigur, eram vinovat, încă nu aveam şapte ani, nu mergeam la şcoală, dar probabil că mâncasem, spărsesem, rupsesem ceva…) am scrâşnit cu obidă: „Ştiam că aşa o să fie după ce a murit Aura! Şi pe ea ai bătut-o!” O spusesem, era ştiut de-acum, mesajul de dincolo de cruce fusese primit şi asta avea să-mi stabilească pe termen nelimitat eticheta de urmaş reprezentativ al unui „om de nimic”.

Reacţia vorbelor mele a creat un alt mare şi important precedent. Mâna care mă ţinea de păr s-a descleştat. Cea cu care eram lovit şi zgâriat s-a oprit, iar „educatorul” meu s-a dat câţiva paşi în spate. S-a sprijinit de uşa masivă a şifonierului cu haine şi a regizat primul „leşin” ca efect al comportamentului meu aparent reprobabil. Era primul gest dintr-o lungă serie de şantaje emoţionale cu care în timp aveam să mă obişnuiesc şi pe care mai tâziu aveam să le preiau cu conştiinciozitate. Şi „leşinurile” erau doar o formă, conţinând de obicei şi o serie de bolboroseli ca în transă, ca din apropierea „lumii celeilalte”, de unde „mesajele” erau despre cum voi sfârşi la marginea inferioară a societăţii, măturător de stradă sau poate chiar puşcăriaş. Şantajele erau, însă, de toate felurile. De la veşnicele ameninţări cu orfelinatul şi casa de corecţie până la „o să vin la şcoală să le spun colegilor tăi că iar ţi-am găsit chiloţii murdari de rahat”, trecând prin multe şi felurite alte ameninţări, unele puse în practică. Şantajul sinuciderii putea să apară din te miri ce: o notă proastă, o farfurie spălată prost, o temă nefăcută…

Când am mers la grădiniţa cu program de zi din „capul Căii Bucureşti”, am început să creez adevăratele probleme catastrofale pentru care urma să fiu bătut cu regularitate. Nu suportam să mă schimb în pijama şi să dorm acolo. Bătaie. Ripostam la gesturile neplăcute ale colegilor pe care nu-i plăceam. Bătaie. Ripostam când educatoarele mă tratau cu dispreţ şi condescendenţă? Bătaie. Primeam bătaie pentru orice şi în orice situaţie eram implicat nu conta dacă sunt sau nu vinovat. Întâmplări banale deveneau tragedii în procesul meu educativ. Eram din start şovăitor, nesigur, iar dacă eram trimis după un lucru în camera cealaltă, sigur veneam cu ce nu trebuia.

Despre învăţătoare aflasem acasă că e o incultă şi o neisprăvită, mi se confirmase asta în clasă (femeia spunea „uşe”, „păpuşe”, „ielicie” şi „Ion Agrâbiceanu”) şi ea ştia ce cred despre ea. Răzbunările ei erau felurite, dar cred că cel mai greu îmi era când, cu gura strâmbată a dispreţ, scuipa către mine: „Nu te-a văzut aia când ai ieşit din casă? Nu s-a uitat să vadă dacă ţi-ai făcut temele? Ţi-ai uitat caietul acasă? Ce-o fi la voi, acolo, dragăăăă….”. În cei patru ani de şcoală primară, am pierdu complet noţiunea de respect pentru persoana care m-a învăţat să scriu şi să citesc. În funcţie de situaţie şi de starea de spirit, când eram obligat să nu-i ies din cuvânt, când duceam la şcoală rezultatul de atitudine ale ocărilor pe care le auzeam despre ea de la tutorele meu.

Nu ştiam unde-i sunt ochelarii de soare când îi căuta prin casă şi întârziase deja unde avea de ajuns. Să nu cumva să fi răspuns „nu ştiu”, indiferent de ton, deşi cred că în general nu era cel potrivit. Nu reuşeam să mă dezmeticesc, să mă trezesc, să mă dau jos din pat şi să ajung la bucătărie înainte ca ibricul de cafea să dea în foc la urletul prelung de pe drumul către baie: „Viorrrrreeeeeeeel! Cafeaaauaaaaa!”. Puneam cafeaua în ceaşcă, adăugam zahăr şi esenţă de rom, apoi o serveam prin uşa întredeschisă a băii. Sau eram instruit s-o las pe cimentul din hol, în faţa uşii de sub care ieşea fumul de ţigară. „A dat în foc, nu?! Marş şi spală aragazul, beşniţă!”.

Bătăile mele s-au diversificat ca formă, metodă sau obiecte pe măsură ce am înaintat în vârstă. Ajunsesem să prefer, la un moment dat, clasicul furtun de evacuare de la maşina de spălat. Devenisem aproape imun la el şi învăţasem să parez, să-l ajut să se îndoaie şi să doară mai puţin, să lase urme care dispăreau mai rapid. Trasul de păr, de exemplu, îmi lăsa umflături pe scalp, umflături care dureau multă vreme. În plus, acordam un interes special frezei mele, multă vreme mi-a plăcut părul meu şi eram mândru când frizeriţa mă asigura că nu voi cheli niciodată. Dar cel mai greu era cu unghiile care se înfigeau peste tot şi care lăsau urme prelungi sau uneori săpau cu îndârjire acolo unde durea mai tare. Preferate erau interiorul braţelor şi al coapselor, unde pielea era sensibilă şi subţire. Ciupiturile cu unghiile în aceste zone, în cartilagiile urechilor şi ale nasului, în buze şi pe obraji reuşeau să mă scoată din funcţiune. Mă feream de zgărieturile intenţionate pe faţă, în ochi şi pe obraji, în primul rând pentru că îmi era greu să port toate urmele astea la şcoală, printre colegi. Şi cu cât mă feream mai mult, cu atât creşteam predilecţia pentru ele. M-am obişnuit devreme cu gustul propriului sânge, reverul de palmă strivea invariabil buza de jos între dinţi şi piatra inelului de pe deget.

Scriam urât, luam note proaste, îmi murdăream şi îmi rupeam hainele prin copaci şi pe topogane în locuri de joacă „interzise”, voiam să fiu un copil normal în ciuda faptului că acasă şi la şcoală mi se urla veşnic că sunt un caz special, un „copil-problemă”, un orfan care nu ar trebui să aibă nici pretenţii, nici prieteni, nici ocupaţii extraşcolare, ci doar „exerciţii” dincolo de temele pentru acasă. Şi mai ales matematică, pe care o detestam. Într-un rând, pentru a demonstra că se ocupă cu conştiinciozitate de educaţia mea, tutorele meu m-a pălmuit în faţa clasei care împietrise de spaimă. Cu altă ocazie, acelaşi lucru s-a întâmplat pe coridor, lângă uşa clasei pline, în ecoul atât de cunoscut al şcolilor. Colegii au povestit zile la rând despre sunetele pe care le auziseră. Mai are rost să menţionez că acolo, în acea clasă, erau şi primele fete pe care mă imaginam plimbându-le de mână sau sărutându-le, cărora le scriam poezii înflăcărate sau pe care le conduceam spre casă în tăcere, paralizat de emoţie şi de condiţia obsesivă a respinsului?

Pe măsură ce creşteam, deveneam din ce în ce mai greu de „dovedit”. Pumnii şi palmele oboseau, furtunul de la maşina de spălat se bagatelizase, cleştele de manipulat rufe în clor îmbătrânise, eu învăţasem să mă feresc chiar dacă de multe ori nu scăpam de temutele unghii. Uneori se schimbau păreri cu vecinele care practicau aceleaşi obiceiuri cu propriii copii şi episodic mai apărea câte o metodă nouă, niciodată suficient de dureroasă. Ciocanul de bătut şniţele, sucitorul pentru aluat şi cuţitele de bucătărie aruncate către mine lăsaseră destule urme urâte prin pereţi şi prin tocurile uşilor, fusesem călcat în picioare şi pentru aceste rezultate contorizate tot în dreptul incapacităţilor şi nenorocirilor de care se pare că mă făceam vinovat. Într-un rând, pentru un 7 la Geografie, în condiţiile în care profesorul meu dădea foarte rar note sub 8, poate din grabă, poate din cauza unui reflex greşit, poate dintr-o poziţie incorectă pe linoleumul din holul principal, am primit o lovitură de talpă cu piciorul în cap, care m-a dat instantaneu cu cealaltă tâmplă de ciment. A fost prima dată când am văzut la propriu o explozie ca de artificii în vederea periferică a ochiului drept. Migrene cel puţin lunare aveam de când mă ştiam şi le-am avut până prin 2009, dar cred că după acel episod am primit mai rar lovituri în cap.

Nu am ripostat niciodată fizic. Nu am ridicat nici palma, nici pumnul, nici vreun obiect. Am încercat să mă feresc şi să mă îndepărtez de sursa loviturilor şi le-am parat cât am putut. Aşa cum am parat şi ameninţarea, probabil mai mult de formă dar scăpată de sub controlul furiei, a unui cuţit de curăţat legume, cu lamă zimţată, care a lăsat la încheietura mâinii mele stângi o cictrice  albă, fină ca un fir de aţă, pe care încă o am. Am spart din greşeală un panou cu o lozincă pictată pe sticlă, din fundul clasei. Am ieşit pe geamul clasei de la parter într-o oră de sport când eram „de serviciu” pentru că era un sport practicat de mulţi colegi de la alte clase. Am fugit de la practica agricolă în comuna de lângă Piteşti. Am avut nota scăzută la purtare în mai multe săptămâni pentru că, în general, eram subiectul de pâră al delatorilor de serviciu, iar dirigintele meu consuma cu nesaţ orice povestioară contravenientă.

Bătăile şi nedreptăţile de acasă îmi formaseră în primul rând o imagine dezagreabilă despre propria persoană, în consecinţă eram greu de suportat pentru colegi sau parteneri de joacă. Indiferent ce se întâmpla rău în şcoală sau în clasă, eram unul dintre principalii suspecţi. Cu siguranţă aveam o vină sau măcar o urmă de amestec. Catastrofa de proporţii universale s-a produs la episodul cu Felix. Îmi plăcea Felix. Era uşor straniu şi pe undeva îl admiram. Era foarte neîndemânatic şi învăţa foarte bine. Era fiu de profesori universitari, foşti dascăli ai tutorelui meu. Prin clasa a şasea sau a şaptea, jucam în pauze o prostie de alergătură în care unii eram infractori, alţii – miliţieni. Când ne prindeam, ne înghionteam la grămadă şi nimeni nu mai înţelegea nimic. Dintr-o astfel de învălmăşeală, Felix a ieşit cu degetul inelar de la mâna dreaptă fracturat, convins că îl călcasem cu bocancul pe el.

N-am minimalizat niciodată grozăvia faptului în sine, cu atât mai mult cu cât Felix avea o constituţie firavă, era vorba de mâna dreaptă, prima sudare a osului s-a făcut greşit din erori medicale, a avut multă vreme de tras de pe urma incidentului. Dar nu puteam omite că treaba asta se întâmplase într-un accident, într-o joacă tâmpită în care amândoi fusesem implicaţi în egală măsură. Şi el era la fel de convins de asta. Părinţii lui au luat faptul ca atare şi mi-au spus din prima clipă că ştiu că a fost o întâmplare şi că jocul respectiv nu era bun. Nu. Acasă şi în judecata dirigintelui, concluzia a fost că făcusem asta intenţionat, din cine ştie ce invidie faţă de silitorul Felix. La şcoală am fost obligat să mă rad în cap pentru a purta cât mai multă vreme stigmatul „infracţional”. Mi s-a scăzut nota la purtare pe tot anul. La apartamentul 5 sigur s-a lăsat cu dezastru, dar sincer nu-mi aduc aminte detaliile acelui episod. Ce ştiu sigur este că acea întâmplare m-a urmărit în toţi anii următori ai „educaţiei” mele, că referirile la acea „crimă” au apărut de fiecare dată când am cutezat să-mi revendic drepturi şi libertăţi şi că până în ziua de azi mi se aduce aminte despre cum „am nenorocit un om” şi l-am lăsat „infirm pe viaţă”. Iartă-mă, Felix.

Cred că mult mai vinovat mă simt şi azi în faţa Laurei, căreia i-am dat cu o culegere cartonată peste cap şi cu siguranţă a ajuns să poarte ochelari şi din cauza mea. Sau în faţa celeilalte Laura, căreia i-am tăiat cu lama sarafanul uniformei când s-a aplecat să bea apă la cişmeaua din curtea şcolii. Pentru că altfel n-am fost în stare să-i atrag atenţia şi să-i spun că-mi plăcea de ea. Să fi fost vreo legătură între climatul de violenţă permanentă în care îmi dezvoltam personalitatea şi gesturile mele antisociale? Aş avea degeaba treizeci şi opt de ani şi aş demonstra că nu am reuşit să învăţ nimic din toate aceste experienţe dacă aş admite că nu. Cel puţin la fel de grav ca ieşirile mele era că totul era considerat (şi este încă) drept zestre genetică, apucături cu care se pare că mă născusem şi care erau imposibil de corijat. În ciuda metodelor supreme de educare pe care le primeam cu regularitate, în contul des menţionatelor greşeli catastrofale comise de mama mea naturală.

Din fericire, nu am îmbrăţişat niciodată calea violenţei fizice. Am refulat deseori în violenţă verbală şi în gesturi de furie, cu urmări mai mult sau mai puţin grave, cu efecte pe termen mai scurt sau mai lung. O furie uneori oarbă pe mine însumi, revărsată asupra celorlalţi, în care multă vreme mi-am educat reflexul de a identifica potenţiali inamici, potenţiale surse de suferinţă. Cu o predilecţie obsesivă pentru imperfecţiune, pentru criticabil, pentru loc de exercitat poziţionarea incorectă a educatorului, a formatorului, a celui care are prea multe de schimbat în el însuşi ca să nu-şi popună veşnic să-i corecteze pe alţii, de la erori de exprimare până la stil de viaţă sau abordare a propriilor sentimente.

Ştiu că voi nu vă bateţi copiii. Ştiu că voi nu aţi trecut prin astfel de procese în copilăria voastră. Dar poate vă va fi de folos să ţineţi minte că până şi o palmă sau o sudalmă, mai ales când e primită pe nedrept, poate surpa o întreagă personalitate în formare şi că efectele unui asemenea cataclism interior se pot întinde pe un termen imprevizibil şi cu siguranţă nedorit de lung. Şi voi nu veţi avea nici poziţia, nici puterea şi nici priceperea să ajutaţia la reparaţia asta. Contează foarte mult fondul, forma şi climatul pe care un astfel de gest survine în existenţa unui copil. Dar, înainte de asta, încercaţi să vă întrebaţi dacă oare aţi consumat toate celelalte argumente sau metode prin care copilul vostru ar fi trebuit să înveţe că un lucru sau altul nu trebuie făcute. Niciun matur în deplinătatea facultăţilor lui mintale, care a ales să aibă sau să crească un copil, nu cred că ar putea răspunde afirmativ la întrebarea asta. Jur că n-am vrut să vă impresionez şi sper din tot sufletul că povestea mea nu vă lasă vreun iz de tabloid. Sunt pe un drum, aşa cum am scris şi în articolele anterioare. Şi cred că e pentru prima oară când ştiu unde duce. Şi pentru că pot şi sunt convins că merită, decid să vă ofer privilegiul opţiunii de a lua din suvenirurile călătoriei mele ceea ce vă poate fi util, în funcţie de propriile poziţionări faţă de aceste subiecte.

Praia do Resende, Itacare

Azi am exploatat minorul. L-am supus cu forţa la mediul toxic şi la munci istovitoare, aşa cum reiese din imaginile de mai jos. Când a terminat toată treaba (singur), l-am dus la plajă şi i-am arătat un cal.  (PS: Săşicu e pasionat de culori nevoie mare şi îi place să facă treabă cu băieţii.) Grozavă zi, de adevărată vară. Am avut spor la vopseluri şi apoi am tulit-o o oră la Mama Resende (plaja de mai sus) şi Tata Atlantic. Voiam de două luni să dăm o vopsea pe Oasis, că se mohorâse de la atâtea ploi de peste iarnă. Azi chiar a fost o zi minunată. Ceea ce vă doresc şi voo.

Hai să lăsăm opereta şi eufemismele deoparte… Niciun om nu se îngraşă de fericire. Niciun individ nu înghite compulsiv ca semn de linişte interioară şi de echilibru emoţional sau fizic. Niciun copil, niciun adolescent, niciun matur şi niciun vârstnic nu se îndoapă ca efect comportamental venit dinspre pacea sufletească. Întotdeauna e ceva în neregulă cu faptul că ajungem să mâncăm necontrolat şi să nu mai intrăm în haine, să nu ne mai pese, practic, de corpul nostru.

Clişee. Graşii sunt joviali şi zburdalnici, dar oare putem interpreta asta ca fericire? Pentru că, din start, preconcepţiile sociale îi obligă la acel „extra mile” în efortul de socializare. Graşii nu intră în echipele de fotbal şi grasele nu sunt printre cele mai populare personaje din liceu. Dar uite, alerg, pot să umplu poarta, pot să-mi pun un picior după cap şi uite ce bancuri ştiu şi uite cât de romantică sunt şi uite ce mult râd!!! Tot atâtea pretexte pentru a nu ne preocupa (sau de a substitui lipsa înţelegerii conştiente) de ceea ce ne menţine cu adevărat printre „grei”, de cele mai multe ori presaţi de cei din jur cu batjocuri la adresa „apetitului” nostru neobişnuit. Dacă cineva ar sta un minut şi s-ar întreba serios care sunt mecanismele care ne declanşează cu adevărat lăcomia, probabil că ne-am salva mai devreme, mai repede, mai conştient.

Au spus-o mulţi, deştepţi şi celebri: mâncatul compulsiv nu face decât să ne acopere goluri şi să ne estompeze frustrări care pot veni din absolut oricare colţ al fiinţei noastre emoţionale. Viaţa şi conjunctura, însă, găTesc mereu un pretext mult mai simplu şi mai la o aruncătură de băţ: lăcomia. Copiii „lacomi” sunt puşi la diete (pe care de multe ori ar trebui să le respecte singuri, cu succes), primesc interdicţii şi, în cazuri extreme, chiar bătaie pentru că mănâncă „mai mut decât ar trebui”. Uneori, acest „cât ar trebui” nici măcar nu e măsurat în mod clar, nu are ordin de mărime efectivă pe farfurie şi se presupune că un copil de cinci-şase ani ar trebui să ştie, să înghită conform unor norme de bun simţ transmise, eventual, genetic :) Dacă nu le are, e clar că s-a născut din gene de rahat.

În adolescenţă treaba se complică în mod natural. Un gras complexat din coilărie şi din educaţia primordială, adaugă la bagajul emoţional negativ reprobarea din partea microsocietăţii în care păşeşte cu speranţe şi dorinţe. Adolescentul, prin definiţie, se îndepărtează cât poate de mediul iniţial şi începe să-şi construiască noile alianţe şi contracte sociale. Poate cu greu şi în cazuri rare, un prieten adevărat sau o carte ajung să-i deschidă ochii către interior şi să descopere că, de fapt, nu s-a născut lacom şi că, dincolo de faptul că poate fi un pofticios, pornirile lui se regăsesc în traume, în abandonuri, în blocaje prea timpurii de comunicare, în absenţa empatiei reale şi în câte şi mai câte. Dar nu, în general graşii nu au norocul unor astfel de interacţiuni salvatoare. Apar „metodele”: diete extreme, pilule, demersuri sportive prost girate, multe vizite la toaletă, cu degetele pe gât… Şi anxietate cât cuprinde, că oricum e specifică vârstei.

Maturul gras de afundă inconiştient şi de cele mai multe ori ireversibil în frigiderul salvator. Pentru orice nemulţumire sau înfrângere, va găsi mereu alinare într-un burger, într-o porţie mare de cartofi prăjiţi, în trei-cinci-zece batoane de ciocolată…. Parafrazând minunatul şi atât de simplul raţionament din lumea „Micului prinţ”, dialogul de pe „planeta Grasului” ar fi în mare parte asemănător cu acela purtat cu Beţivul. „De ce eşti trist?” „Pentru că mi-e ruşine.” „De ce ţi-e ruşine?” „Pentru că sunt gras.” „De ce eşti gras?” „Pentru că mănânc mult.” „De ce mănânci mult?” „Pentru că sunt trist.”. Cercul vicios este întreţinut şi de factorul social, dar şi de propriile credinţe limitative. De la un moment înainte, maturul supraponderal devine convins el însuşi că s-a născut lacom şi că asta nu se poate schimba, e în caracterul lui. Că societatea are tot dreptul să-l marginalizeze din cauza acestui „defect” sau „obicei” al lui. În cazuri extreme, am cunoscut maturi care se adâncesc atât de tare în metabolizarea emoţională a tristeţii, încât îşi îmbrăţişează şi îşi proiectează la rang de suprem fals confort nemulţumirea supremă faţă de propriul corp.

Pe de altă parte, graşii sunt atât de des predispuşi trădărilor şi batjocurii, încât de cele mai multe ori devin parteneri foarte loiali şi atenţi cu cei de lângă ei. Mulţi dintre ei trăiesc puternic emoţiile negative ataşate excluderii şi părăsirilor şi devin dependenţi de atenţie şi de semne de apreciere, de confirmări şi de reconfirmări de natură sentimentală, fizică, erotică. Îmi aduc aminte cum, cu ani în urmă, iubita mea supraponderală cu care mă întâlneam pentru prima oară după o lună de preludiu intelectual la distanţă, s-a întors către mine cu sprâncenele ridicate când recepţionerul ne-a întrebat „procedural” pentru câte zile urma să rezervăm camera de la hotel. Ea era pregătită să plece a doua zi sau chiar în aceeaşi zi dacă „nu-ţi plăcea de mine”, aşa cum mi-a mărturisit ulterior. Suntem pregătiţi mereu de respingere şi de eşec, mult mai pregătiţi decât pentru acceptare necondiţionată şi succes. Pentru că pornim de-acolo, de la „porcule, nu mai băga în tine, o să-ţi pun lacăt la frigider!” şi continuăm să ne urlăm nouă înşine refrene generate de convingerea că suntem doar lacomi şi că nu avem măsură.

În cariera mea de mâncău au fost atâtea momente în care mestecam şi ştiam în acelaşi timp că nu-mi mai e foame încă de la primele două înghiţituri… Dar îmi cumpărasem sau îmi comandasem de cinci ori mai multă mâncare decât îmi trebuia. De cele mai multe ori, diferenţa dintre cât îmi trebuia, cât credeam că-mi trebuie şi cât „achiziţionam” era halucinantă. Şi cred că rădăcina acestor diferenţe majore se regăseşte şi în năucitoarea mea „educaţie” alimentară. Nu identific micul dejun ca moment memorabil al vreunei dimineţi din copilărie, dar am flash-uri cu cacao cu lapte şi zahăr şi pâine cu unt şi sare. Le ţin minte pentru contrastul pe care-l caut şi azi uneori.

Pachet în ghiozdan am avut doar o vreme pentru că, în principiu, oricum eram gras şi nu trebuia să mănânc. Aşa că uneori „făceam rost” de mărunţi pentru gogoşi calde, din piaţa de lângă şcoală. „Ineluşul” era 75 de bani. Îmi plăceau fierbinţi, uleioase şi aproape neprăjite la mijloc. Când se întâmpla, rar, să mi se aşeze o farfurie cu mâncare în faţă (de cele mai multe ori mă alimentam singur, timp de o săptămână, din oalele cu mâncare gătită duminică) fie era prea puţin şi nu mă săturam (eram gras, nu trebuia să mănânc normal) şi îmi compensam deficitul în incurisuni ilegale prin frigider, aspru sancţionate la vederea „semnelor” deranjate prin crătiţi şi caserole, fie eram în faţa unui test.

În unele ocazii, primeam porţii mari sau cel puţin considerate ca fiind foarte mari. Astea erau cu titlu de capcană de fiecare dată. Uneori experimentul se făcea deschis, cu titlul de „ia să văd cât eşti în stare să bagi în tine!”. Evident, înghiţeam cu noduri şi mă opream cu respect după câteva îmbucături, ca să ieşim bine la inspecţie, ştiind că va veni şi momentul la care voi scăpa neobservat în frigider (înghiţeam direct din frigider, cu uşa deschisă, fără să mestec prea mult şi cu urechile ciulite la orice mişcare din afara bucătăriei). În alte cazuri, „testul” era pe furiş, cu priviri aţintite evaluator din alte colţuri ale încăperii. Când terminam de şters şi ultima urmă de sos de pe farfurie cu ultima bucăţică de pâine de pe masă, venea şi urletul grăitor că iar picasem testul şi că nu reuşisem să apreciez cu exactitate cât ar fi trebuit să îngurgitez.

Dezvoltasem tehnici speciale. Ajunsesem să deschid uşa scârţâitoare a frigiderului fără aproape niciun sunet. Începeam prin a-mi vârî degetele în manşonul magnetic de cauciuc din jurul uşii, o mână în partea de sus şi una pe laterală. Trăgeam prima oară brusc, cu ambele mâini, astfel încât cauciucul să nu se dezlipească treptat de corpul frigiderului, ci tot odată. Zgomot făcea, dar nu unul ascuţit, scârţâit, ci mai grav, confundabil cu acela făcut, de exemplu, de o carte groasă căzută pe covor. Oricum, estompam din start eventualele sunete dând drumul la apa de la chiuvetă. Vorbeam cu gura plină din ce în ce mai clar şi reuşisem la un moment dat să înghit într-o secundă tot ce aveam în gură. Urletul venea consecvent, de pe canapeaua din sufragerie: „Viorrrel! Ce faci la bucătărrrrie?” Secundă, gogălţ, aer în piept „Beau apă!”. Şi uneori chiar beam, ca să pot înghiţi mai rapid. Când eram pus să deschid gura pentru verificări, chiar dacă semnele de pe limbă mă trădau şi generau o nouă poceală, măcar ştiam că înghiţisem şi că 1. cantitatea nu putea fi apreciată exact şi 2. păpica era la mine!

Încă mi se mai întâmplă să mănânc uneori mai mult decât mi-ar trebui, dar am ani mulţi de când nu m-am mai ridicat de la masă simţind că, dacă mai înghit un bob de orez, plesnesc. Nu sunt nici azi vreun filiform, încăpăţânarea mea inconştientă de a trăi şi de a supravieţui în ciuda auspiciilor apariţiei mele pe lume (2.9 kg, cu cordonul ombilical răsucit de două ori în jurul gâtului, vânăt la culoare şi cu pielea ridată, mototolită) m-a tradus într-un individ masiv, care sub 90 de kilograme ar arăta chiar dubios. Şi empatizez cu graşii. Şi încă îmi recunosc un fel de kink reminiscent al atracţiei mele evidente pentru femeile rubiconde. Dincolo de atracţia fizică, de umorul lor şi de calităţile umane ce nu ţin cont de greutate ori rasă, am găsit mereu în ele acel amestec de tristeţe şi dezechilibru emoţional pe care pe de-o parte l-am îmbrăţişat cu tandreţe, pe de alta l-am bruscat, l-am admonestat şi l-am cerut schimbat neacceptând că cer imposibilul. Acelaşi amestec pe care l-am iubit şi l-am urât în egală măsură în mine însumi şi pe care încă mă preocup să-l vindec şi să-l iubesc necondiţionat. 

Hai că am văzut şi eu un prim concert adevărat în Bahia. Treaba e că şi localnicii au văzut acelaşi lucru pentru prima oară la ei în orăşel, adică un eveniment mai mare şi mai sonor decât multe altele, organizat absolut ok şi primit cu muuuultă bucurie de toată lumea. Seara de sâmbătă a închis prima săptămână de Mahalo Eco Surf International Festival, cu puncte contând în cotaţiile internaţionale de gen şi aproximativ 120 de sportivi din toată lumea. Săptămâna asta e a doua parte, dedicată unei etape naţionale în campionatul intern de body boarding. Sâmbătă seară, cu Florică, Nataliţa, amicul ei columbian, un cuplu de spanioli şi patru nemţi, ne-am premenit şi ne-am dus frumos la feşta, pentru capul de agiş, O Rappa, despre care v-am zis două vorbe acum câteva zile.

Ce am reţinut eu de la întâmplarea asta faină:

• coada de la intrare, şerpuită pe două rânduri şi întinsă pe vreo patru sute de metri (x2) a mers repede în primul rând pentru că mai nimeni nu s-a băgat în faţă nici măcar când a picurat din cerul baian mai mult în glumă;
• O Rappa e o trupă foarte iubită în Brazilia iar vocalul, Marcelo Falcao, e baian, de la Salvador;
• nici urmă de reggae fusion în recital, rock frumos, cu urme de samba şi ecouri de prin toate muzicile negre;
• au fost aproximativ 12,000 de oameni la concert, acelaşi public de la orice alt gen de petrecere în aer liber care se întâplă aici, adică public de toate muzicile, de la maneleza arrocha până la amatorii de Rock In Rio; bucuria şi vibraţia la sunetul ceva mai sofisticat al celor de pe scenă a fost unanimă şi identică;
• nu am văzut niciun om beat (Skol a fost sponsor oficial şi s-a băut grav), un singur entuziast a reuşit să urce pe scenă în timpul recitalului şi a fost scos uşor de un paznic, cu un pupic pe frunte de la vocalist, iar cele două sau trei mici scandaluri au fost în exclusivitate domestice, cupluri ieşite mai rar din casă, în care masculii şi-au manifestat în mod restrâns insecurităţile privind gradul d elibertate al partenerelor din contract; atât;
• la „jetoane” am stat o singură dată vreo trei minute la coadă, iar la bere nu a fost coadă niciun moment în condiţiile în care toată lumea avea o cutie de Skol sau o sticlă de apă în mână, toate cumpărte din interior, celelalte rămânând la ultimul filtru înainte de intrare;
• treaba petrecându-se pe şosea, la şase kilometri de oraş, municipalitatea a oferit autobuze la şi de la eveniment pentru cinci reali de persoană; taxiurile din oraş au adoptat şi ele acelaşi preţ.

Nişte poze:

Azi. Un brazilian mare şi sensibil. Poet, compozitor, diplomat, muzician. Am auzit prima oară de el prin ’97, cu poezia de mai jos, pe coloana sonoră a unui film despre Pablo Neruda, „Il Postino”, şi de-atunci ne cam ţinem aproape.

[youtube http://youtu.be/AIzu59oDBiw]

Sunt în altă parte, nu sunt în Brazilia. N-am nici cea mai vagă idee unde este restaurantul ăsta pretenţios, dar sigur nu sunt în Brazilia. E un vis în doi timpi. În primul, trec pe la ceea ce ştiu că e un reaturant cu pretenţii şi aflu fără să vorbesc cu nimeni că de la orele serii voi prelua complet bucătăria. Nu văd nimic în acest prim timp: saloane, bucătărie, oameni, meniu… Nimic. Am doar o vagă idee că e un restaurant cu pretenţii şi clientelă selectată după un meniu sofisticat şi o atmosferă generală pretenţioasă. Nu ştiu nici măcar cum arată mesele, am doar nite vagi pete de culoare despre întregul local.

Timpul al doilea începe brusc cu debutul servirii cinei. Înainte de a intra în ceea ce ştiu că e bucătăria, aflu în fugă că nu avem pâine şi că trebuie să instruim ospătarii asupra opţiunilor. Apoi sunt în altă încăpere. Sunt în faţa unei doamne înalte, o femeie de patruzeci şi puţin care seamănă mult cu pauliştana pe jumătate unguroaică de la „Cozinha Aberta”, din Lencois. Îmi explică într-o limbă absolut nemaiauzită ce nu avem din meniul cu denumiri abracadabrante. Un detaliu se referă la o porţiune de claviculă de mânzat şi doamna îşi însoţeşte ideea cu un gest spre propria claviculă şi un cuvânt ce sună a franceză străveche şi a esperanto. În dreapta simt că se întinde bucătăria, dar sigur nu e nimeni acolo. În stânga mea e o negresă rotofeie, cu ochi aproape violeţi şi cu părul bogat prins în fileu. E agitată şi congestionată, urlă necontenit către doamna din faţa mea, se scutură şi e cuprinsă de convulsii încercând să-şi facă auzit punctul de vedere, dar din toată tevatura asta nu se aude niciun sunet. Femeia urlă şi gesticulează fără să-i aud măcar respiraţia.

Ies apoi în salon, unde mesele sunt de câte minimum patru sau cinci persoane şi intră necontenit în restaurant. Sunt arcade şi pereţi vopsiţi în violet şi ocru. Sunt cu totul vreo cincisprezece mese la care pot încăpea lejet câte opt-zece persoane. La fiecare masă sunt doi ospătari. Unul în costum gri sau negru sau bleumarin, cu cămaşă cu guler înalt. Celălalt – cu vestă în culori ţipătoare peste cămaşa albă. Toţi poartă barbă scurtă, tunsă cu colţ proeminent către mijlocul obrazului şi toţi se uită urât la mine. Eu port şorţul bleumarin, puţin decolorat şi plin de urme diverse, pe care l-am folosit şi aseară, în bucătărie. Nu mă simt jenat de diferenţa „estetică” dintre mine şi împănaţii din salon, dar ei sigur nu mă privesc cu ochi buni. Unii îmi arată gesturi furioase, alţii îmi aruncă vorbe răstite, parcă ne ştim de mai multă vreme şi ceva din acea vreme îi face foarte iritabili la apariţia mea.

Se rostesc comenzi complicate, se dau tichete cu comenzi din mână în mână. Tot personalul e iritat şi îngrozit de faptul că restaurantul se umple cu viteză şi că apar deja primele semne de nemulţumire printre oaspeţi. Văd din spate un cap chel în partea de sus şi cu păr lung şi aproape alb în laterale şi la ceafă. Poartă ochelari de vedere şi ştiu asta pentru că l-am surprins din momentul în care se întocea din profil către direcţia opusă mie. Are o cămaşă bleu şi poartă jeanşi. Se agită şi pare nervos din cauza serviciului, trânteşte un scaun şi spune ceva referitor la greşeala de a fi venit acolo.

În tot vacarmul ăsta nu mă întreb ce caut în sală şi de ce nu sunt în bucătărie. Întâlnesc un idivid în costum cenuşiu cu un croi ciudat, la fel ca al celorlalţi ospătari din sală. Are părul mai lung, obraji rotunzi şi nu poartă barbă. Pare mai degrabă un dirijor. Mă zăreşte când se întoarce către dreapta lui, ca să-şi verifice ceasornicul de buzunar, cu lanţ, agăţat la vestă. Îmi zâmbeşte şi îmi spune zâmbind oarecum plictisit: „Aşa e mereu. Niciodată nu sunt pregătiţi să vină toată lumea în acelaşi timp, iar ăştia parcă vin la fast-food. Stai liniştit.” Nu sunt liniştit. De fapt îmi doresc să nu fiu acolo, simt că nu am nici legătură cu locul ăla şi mă obsedează faptul că sunt cel puţin douăzeci de oameni care iau comenzi şi ocupă spaţiul degeaba. Nu văd nicio farfurie cu mâncare. Şi mă apasă teribil atmosfera aia. Decid că vreau să mă trezesc şi să întrerup starea aceea care nu-mi place. Şi mă trezesc.

Calea Bucureşti

Cred că mulţi ani am spus cui a avut timp să audă că sunt două categorii de personaje pe care nu le suport în adevăratul sens al cuvântului: gardienii publici şi vecinii. Pe primii i-a generat sistemul administraţiei locale prin anii ’90. Concursul de admitere în rândurile celor care aveau să devină mai apoi „poliţia comunitară” prevăzuse două cerinţe: aspect fizic plăcut şi cunoştinţe de gramatică a limbii române. Majoritatea celor care ajunseseră mai apoi pe străzile oraşelor nu întruneau niciuna dintre cele două aşazise condiţii, dar mulţi purtau pistol, aparat cu şocuri electrice sau măcar spray cu piper (celebrul „şprei paralizant”). Au fost multe situaţii în care şi-au depăşit cu mult atribuţiile, unii ar fi picat din start cel mai ieştin test psihologic, erau aroganţi şi nu suportau rockerii. De-aici, diverse divergenţe. Per total, erau inutili, dar deranjau.

Vecinii, însă, au o poveste mult mai complicată. Viesparul de pe Calea Bucureşti ştia tot, afla tot, întreba despre tot şi bârfea tot. Şi nu numai atât. În multele apartamente închiriate în Bucureşti vreme de unsprezece ani habar n-aveam cine-mi sunt vecinii, iar descinderile mele la „asociaţie”, pentru plata utilităţilor, au fost de cele mai multe ori cu scântei. Când ne-am stabilizat în apartamentul închiriat cu rate la bancă a fost şi mai grav. Motivele aparente erau multe şi ar fi prea mult de povestit, însă baza lor era în vechea şi puternica mea repulsie pentru specia „vecin”, generată de cei optsprezece ani obidiţi la blocul 34. „Ce faci? De unde vii? În ce clasă mai eşti? Ce-ai în sacoşă? De unde ai cumpărat pâine? De ce ţipai ieri, pe la nouă seara? Ce-ai pe faţă? Te-a bătut domnişoara profesor?” Băgăcioşi? O, nu… Invazivi? La cote superioare, unii dintre ei. Personaje? Mină de aur…

La parter, pe scara mea, erau Gheboienii, Smadu şi Pătruţii. Gheboienii s-au mutat la un moment dat la ţară („unde le e locul, ale dracului de neamuri proaste!”) şi au fost înocuiţi de Stăneşti. Pe Gheboieni (cum sună „The Gheboyans”? :D) îi ţin minte puţin. Ea avea o voce înaltă şi lăbărţată, de soprană puţin surdă. Umbla îmbrăcată mai mult în capot şi ţin minte că era bătrână. El era foarte amuzant, mă prindea prin faţa blocului sua la scară şi mă gâdila, mă prindea în braţe şi îmi înroşea obrajii frecându-şi barba aspră de faţa mea.  Nici nu ştiam dacă să mă feresc din cauza usturimii sau să mă bucur de atenţia pe care mi-o dădea. Smadu (Smazii) erau şi ei foarte diferiţi ca şi cuplu. Ea era rezervată şi tăcută. El era ursuz când era treaz, roşu ca focul şi foarte zâmbăreţ când bea.

Era pescar înrăit şi, dacă nu avea timp să meargă la vreun loc serios de dat la peşte, îl găseai pe Podul Viilor, cu băţul direct în Argeş. Cred că şi prindea câte ceva, altfel nu pricep de ce ar fi prăjit peşte de câteva ori pe săptămână. Ştiam asta pentru că deschideau uşa d ela intrarea în apartament şi scara se umplea de fum şi de miros. Uneori plăcut, de cele mai multe ori nu. Asta avea să mă marcheze profund şi, de fiecare dată când am reîntâlnit obiceiul ăsta în alte părţi, am ripostat aşa cum se întâmpla în casa în care am copilărit: cu drăcuieli, cu insulte şi trimiteri la originile „ţărăneşti”, cu îndemnuri la întoarcerea contravenienţelor în mediul rural, „lua-v-ar dracu’ de ţoape!”) Pe Smadu îl terorizam toamna când, chiar dacă nu aveam habar de Halloween, făceam felinare din dovleci şi le bălăbăneam în dreptul ferestrelor lui. Într-o noapte a ieşit cu biciul la noi.

Despre Pătruţi am mai amintit în mare, în capitolul dedicat vecinilor tineri. Mama Pătruţ Avea un nume unic, Veana. Era muncitoare parcă la o fabrică de confecţii şi lucra în trei schimburi. Vorbea gâtuit şi cu accent. Tatăl pătruţ era maaaare, cu un cap enorm şi o chelie memorabilă. De la un timp a apărut destul de rar prin bloc. Cu Stăneştii, însă, am o poveste dementă. Stăneştii erau micuţi şi rotofei. Ea cred că fusese o mare frumuseţe, el nu. Ei nu mai ştiu cum i se spunea, era fumătoare de competiţie şi bârfitoare olimpică. El, Tataie Luţă, trecea drept un mutălău de performanţă. Sâsâit, voce mică, moţ la bască, servietă jerpelită şi pas săltat. Nu-l auzeai, nu-l vedeai decât rar. Mijea ochii parcă încercând să-şi amintească mereu ce voia să spună. La un moment dat, la noi, la apartamentul 5, a apărut un câine. Max. Pentru că stătea ore lungi singur în casă, închis între cele patru uşi ale holului de la intrare, pe Max îl apucau pandaliile şi lătra cât îl ţineau bojocii. Max a fost un căţel atât de chinuit din punctul ăsta de vedere, încât am decis să nu mai deţin un câine decât în momentul în care voi avea o curte şi mult timp cu el.

Dar să revenim la Tataie Luţă. Întâi s-a apucat să strângă semnături de la vecini pentru a convinge vreo autoritate că Max face viaţa comunităţii un calvar. Nu i-a ieşit. Apoi au apărut alte simptome. De câteva ori pe săptămână, pe casa scării apăreau rahat şi pipi. De cele mai multe ori pe la uşile altor vecini şi pe rândul principal de trepte (16 la număr), de la parter la etajul I, unde sălăşluiam noi, „Fam. Prof.” (aşa scria pe uşă). Deci Max. Băi, vecini, dar un câine nu face şi nr. 1 şi nr. 2 în acelaşi loc! Şi niciodată pe o suprafaţă tare, plană, deschisă! Şi dă-o-n Doamne iartă-mă, că miroase şi arată a rahat de om! Nimic. Tragedie comunitară. L-am prins într-o seară de pândă. Tataie Luţă a ieşit tacticos, în izmene, întâi până la uşa scării, să verifice dacă vine cineva. S-a întors în bârlog, a ieşit cu o oală de noapte cu ambele „materii” şi fleoşc! pe uşa Pătruţilor. Scandal, te-am prins, pune mâna pă el! S-a baricadat în apartament şi după câteva zile a început să răspândească zvonul că o să ne dea în judecată pentru calomnie. Nu ne-a dat, dar de fiecare dată când l-am mai văzut pe la bloc şi l-am prins singur mi-am jucat cu bucurie rolul demenţei de care mă acuza pe la bârfe. Mă făceam că-l muşc de nas şi îl înjuram macabru.

La noi pe etaj au fost întâi Ştefan, cu el ceva colonel de armată parcă. Nu mi-i amintesc prea clar. Călin erau şi ei foarte rezervaţi şi neobservaţi, mai puţin fetiţa lor, Cristina, căreia îi plăcea viaţa. Mi se spusese foarte devreme că face „chestii” cu băieţi şi îi acordam un interes special. Camera ei avea un perete comun cu a noastră şi mulţi ani am visat la o găurică prin care să pot avea acces în acel univers îngrozitor de tentant. Voiam să ştiu ce se întâmpla înainte să sară băieţii ăia pe geam de la etajul I când Martin, Domnul Călin, venea acasă inopinat. Într-o noapte mi-am făcut şi un dispozitiv cu oglindă, din tuburi de-alea pentru cornete. N-am reuşit să văd nimic, aşa că am scimbat oglinda cu un mic panou adeziv şi i-am furat ţigările de pe pervaz.

Tanti Lopi… Penelopa Negoiţă… Tiiii….ce de amintiri. Penelopi era foarte des la noi în casă. Dădea lecţii de bucătărie, de educaţie, de viaţă în general. Cafele şi tutun cât încăpeau între pereţii bucătăriei, câte o ţuiculiţă cu dărnicie uneori, poveşti şi bârfe cât trei telenovele de-alea serioase. Era inamicul meu declarat, probabil instruit să mă trateze cu scârbă şi dezaprobare de fiecare dată când îi cădeam sub ochi. Erau ochii care mă puteau spiona şi pe partea cealaltă a blocului, unde noi nu aveam ferestre şi mă pâra de fiecare dată cu abnegaţie şi înflorituri. Cred că se simţea oarecum responsabilă de educaţia mea şi uneori, la cafea şi ţuiculiţă, cred că trasa şi sarcini în direcţia asta. O auzeam povestind uneori chiar şi despre întâmplările din propria familie, despre beţiile consortului sau despre picanteriile fiicei sale, Rodicuţa. Am tras multe de pe urma pârelor cu care se înfiinţa la noi în bucătărie, uneori fără să bată la uşă. Intra direct dacă uşa nu era blocată.

La „trei” mi-o amintesc pe Doamna Uleia, care era tare drăguţă şi rezervată, îmi zâmbea de fiecare dată şi era printre puţinii vecini care nu mă tratau cu dispreţ. Cea mai puternică amintire cu ea m-a marcat prin ricoşeu pentru că nu eu am fost protagonistul, ci fratele meu, însă ricoşeul plesnea de fiecare dată măcar marginal. Stăteam într-o după-amiază în faţa blocului şi Doamna Uleia a venit de la serviciu, parcă să zic că era asistent medical la dispensarul unde eram arondaţi. Era la puţin de tot după ce murise Aura, mama mea, iar instrucţiunile erau clare: nu aveam voie să primim absolut nimic de la nimeni, pentru că orice gest de felul ăsta era din capul locului un semn de milă pentru „orfanii” care eram. Şi vecina ne-a oferit o ciocolată. Cred că o primise la dispensar, era atât de celebra ciocolată „chinezească”, în ambalaj alb cu negru, cu pictograme, şi staniol moale. Bună în draci. Şi fratele meu a primit-o. Cred că am mâncat-o împreună, dar el a ţinut să mărturisească despre încălcarea „legii”. A mâncat o bătaie memorabilă, cu făcăleţul de mămăligă adeseori ţintit cu precizie la coate şi în laterala exterioară a genunchilor. Să doară. Să ţină minte. Să nu mai facă. Să se jure că nu va mai primi niciodată nimic de pomană, „cerşetorii dracului”.

Tot la etajul acela era Popescu, profesorul de Geografie. Pâinea lui Dumnezeu. Vorbea atât de frumos, povestea atât de pasionat despre munţi şi vulcani şi oceane, dădea note atât de mari pe degeaba şi nu se supăra niciodată. O singură dată l-am văzut cu adevărat nervos, când a spălat singur rahatul de pe scări în vremea operaţiunii „Max” a lui Tataie Luţă. La noi în casă era privit cu suspiciune. Pentru că dădea note bune indiferent de situaţie, trecea drept un dascăl prost. La scara B era Doamna Zărnescu, mărunţică şi nu foarte guralivă. Mă întreba invariabil „Tu în ce clasă mai eşti?” şi „Ce mai face domnişoara profesor?”. Săndica avea multe pisici şi mirosea a casă cu pisici. Familia Ancuţa era destul de interesantă. El aparent mult mai în vârstă decât ea, un tip care tăcea mult şi cred că avea preocupări destul de savante. Ea – o fostă divă de urbe mică, planturoasă, cu păr vopsit negru, ochi albaştri, cu alură şi gesturi de artistă de operă. Acasă mi se spusese că fusese mare curtezană, că-i plăceau băieţii tineri şi asta era, desigur, foarte incitant pentru mine. O priveam cu poftă şi de fiecare dată încercam să-mi dau seama dacă în zâmbetul ei nu era şi vreo urmă de dorinţă pentru gânsacul rotofei, negricios şi zgăriat pe faţă care îi admira pe ascuns formele rubiconde.

Alin şi Cristina erau nepoţii unei alte familii de pe scara B. Pentru că treabuia să încep să-mi exersez cumva experienţa de agresor, Alin era de multe ori victima răzbunărilor mele de toate felurile. Îl băteam, îi luam jucăriile, îl scuipam şi în general îi făceam viaţa un calvar. Era mai mic, mai firav, mai credul decât mine, deci era perfect… Amândoi mă scoteau din cirulaţie numindu-mă „orfan”, realitate pe care cu cât o auzeam mai des acasă, cu atât mai tare o uram. La scara C era Gogoncea, spaima copiilor din curtea blocului vreme de câţiva ani. Straşnc apărător al „orei de linişte”, ne hăituia pe-afară, ne măscărea cum îi venea la gură şi, desigur, ne pâra „autorităţilor”. Cum la mine ştia că de fiecare dată se lasă cu omor, avea o preferinţă satanică să mă observe şi să mă raporteze. Doamna Arsenescu era profesoară de Română şi am făcut câteva zile d emeditaţie cu dumneaei înainte de admiterea la liceu. Până în ziua de azi îmi aduc aminte cu ruşine că într-o zi îmi miroaeau ciorapii atât de profund, încât biata femeie a deschis geamurile de la sufragerie în mai multe rânduri, privind oripilată la toţi cei trei şcolari, parcă încercând să identifice „sursa”.

Din blocul „din spate” merită să amintesc două exemplare. Teofilia (Teo), mama Lidioarei, şi ea un personaj al textului despre copiii de la bloc) era cealaltă vecină foarte apropiat, după Penelopa. Dimineaţa îşi anunţa viztita la cafea încă de când ajungea pe aleea din faţa ferestrelor, cu ţipăt prelung şi menţiuni evidente: „Hai că viiiiin! Am făcut cafeluţaaaa!/Ai făcut cefeaaauaaaa?”. În multe dimineţi m-am trezit în piţigăiala asta prelungită care-mi zgâria somnul. Nu avea importanţă dacă aveam sau nu treabă sau şcoală. Trebia să am. Trebuia să mă trezesc cât mai devreme, să nu cumva să dorm „ca o beşniţă”. Nici acum nu ştiu de unde vine apelativul ăsta rotund şi bulbucat, de o viaţă îl vizualizez ca pe o băşică păroasă, care trage pârţuri şi nu are nici cap, nici mâini, nici picioare, dar se deplasează foarte lent, cu o rostogolire abia sesizabilă.

Teo era şi ea o sursă de încredere pentru bârfele zilei şi lecţiile de bucătărie şi educaţie pe care le distribuia cu dărnicie. Dar nu venea doar în zori. Venea uneori şi noaptea, după zece sau unsprezece, şoptind sonor în faţa ferestrelor: „hhhhaaaaaai ţigăăăări? hhhhai că vhiiin la o ţigăricăăăăhhh!”. Şi venea. Dinu, soţul, era „sculer-matriţer” sau „vidanjeur” sau „strungar”. Deci nasol, din unctul de vedere al intelectualilor care eram noi. Şi nici cu Teofilia nu pricepeam exact care-i treaba pentru că, în ciuda prezenţei ei foarte des la noi în bucătărie, în răstimpuri era „fostă puşcăriaşă” şi cu siguranţă un om de nimic.

E posibil să fi ştiut nişte (multe) dedesubturi ale lucrurilor care se întâmplau sau se întâmplaseră la noi în casă, parcă să zic că avea o relaţie veche cu soţia lui Tata Mircea şi cred că uneori era bănuită de „disclosure” în ciuda aparentei prietenii. Mie mi se părea amuzantă, deşi era greu de suportat mai ales când „Lidioara a luat premiu, tu n-ai luat”. Uneori m-a ajutat aplanând scandaluri în desfăşurare, distrăgând atenţia cu invaziunile ei zgomotoase. Înclin să cred că tot ea a făcut oarecum rătăcit doarul meu de recrutare pentru că în anii de studenţie, în care colegii mei dădeau ciclic cu subsemnatul pe la comisariat, pe mine nu m-a căutat nimeni. Ea lucra acolo, ca asistent medical. Neştiute sunt căile…

Din acelaşi bloc îi mai şterg de praf pe Ioneşti, personaje ale aceleiaşi galerii despre care nu ştiam când erau „ţărani de la Oarja” şi când redeveneau nişte exemple de „oameni de ispravă”. Ea era la fel de curioasă şi de atentă la mişcările mele prin casă şi prin curtea blocului. Mă pândea din spatele perdelelor, uneori am surprins-o uitându-se la noi în casă cu un binoclu. Ea nu ne vizita prea des, eu ţin minte că am fost de mai multe ori la ei la masă, în sufrageria plină de bibelouri şi macrame-uri care decorau mobilele cu furnir lucios. M-a văzut într-o zi, pe la cincisprezece ani, fumând pe balcon. Am susţinut până în pânzele albe că e chioară şi răuvoitoare şi că, fiind iarnă, a confundat aburul de la frig cu fum de ţigară. În definitiv, ţigările, scrumul, fumul şi mirosul lor au fost un element omniprezent al copilăriei mele de la apartamentul 5, iar îndemnurile repetate de genul „dacă vrei să fumezi, să fumezi acasă, să nu te vadă vecinii” mi-au dat de foarte devreme o perpectivă foarte permisivă asupra acestui obicei pe care l-am permanentizat de la paisprezece ani. De multe ori m-am rătăcit în halucinaţia dintre „ai voie să fumezi” şi „îţi interzic să mănânci”, dintre „n-ai ce să cauţi la balul bobocilor sau la bairam cu colegii” şi „dacă te duci să faci sex, să nu umbli noaptea pe străzi, să vii de dimineaţă”. Şi cât „sex” am făcut cel puţin în clasa a douăsprezecea, când se întâmplau cele mai tari petreceri din liceu…

Curată comoară autenticitatea asta. Este aproape surprinzător cum o frântură de amintire, un flash de o fracţiune minusculă de secundă, luminează zile întregi, întâmplări şi imagini, deschide întregi etape uitate şi pierdute prin întunericul memoriei. Pe unele dintre ele alegem să le uităm voluntar, pe altele subconştientul ni le acoperă în momentele lui de autoprotecţie aparent pentru totdeauna. Nimic din tot ceea ce scriu în perioada asta nu e ficţiune. Văd, aud, simt, uneori miros bucăţile de trecut pe care le scot la lumină tocmai pentru a le aşeza pentru totdeauna în cutia cu lucruri de care aleg să mă despart.

Cum te desparţi, veţi întreba, dacă tu faci exact contrariul, le dai viaţă, le scoţi din cotloane păfuite şi le pui în lumina paginii albe? E o poveste aici. Vedeţi voi, eu în viaţa asta am pornit de la o premisă greşită. Am substituit conştienţa cu „a şti”. Am aflat foarte devreme, încă de când am început să realizez că în jurul meu există oameni, obiecte, aer sau lumină, că am apărut pe lume într-o conjunctură care, aşa cum mi s-a spus tot timpul, îmi pecetluise deja soarta pentru tot restul parcursului ei.

Un bastard, un copil nedorit, născut „la bătrâneţe” (cred că a fost un făcut să întâlnesc între timp atâtea şi atâtea femei care au devenit mame la 40+ şi pe care să le privesc cu admiraţie şi cu îngrijorare în acelaşi timp) de o mamă care „n-a făcut nimic toată viaţa”, cu un tată biologic necunoscut, care a avut marea şansă de a nu ajunge la cinci ani într-un orfelinat, dar care a trăit până aproape de optsprezece ani cu ameninţarea aproape zilnică a acestui spectru. Şi când ţi se repetă în fiecare clipă, de la cinci la optsprezece ani, că exişti doar ca să faci rău, să creezi probleme şi să produci pagube, probabil cel mai simplu e să începi să crezi treaba asta. Îmi mulţumesc mie că, asta fiind ecuaţia, nu am ales drumul profeţei autoîmplinite decât din unele puncte de vedere, că nu m-am înscris în galeria impresionantă a celebrilor foşti copii educaţi abuziv, deveniţi ucigaşi în serie, violatori, jefuitori şi aşa mai departe.

Dar faptul că am ştiut toate astea despre mine nu a însemnat că am şi rezolvat în vreun fel efectele lor. Mulţi ani am trăit infatuarea propriei victimizări fiind convins că, ştiindu-mi problemele, înseamnă automat că le ţin sub control şi că le gestionez. Ceea ce a fost o teorie absolut perdantă. Tot bagajul meu emoţional acumulat în formare a lucrat în permanenţă, a adâncit complexe, a îngroşat convingerea neputinţei ascunsă după îngâmfare şi aroganţă şi s-a ghidat după cel mai important şi mai puternic atribut al maturului care am continuat să devin: furia.

O vreme am crezut că a fi mizantrop e o calitate rezervată unor indivizi privilegiaţi, superiori intelectual şi foarte atractiv individualizaţi. Mizantropia mi se părea prea puţin un defect şi cu siguranţă un dar, o încununare a poziţionării mele printre „aleşi”. Nu numai că nu am rectificat nimic până de curând, când am ales să-mi încep procesul de recuperare din toate părţile mele afective şi, în consecinţă, comportamentale, care şi-au revendicat drepturile negate atâţia ani. Dar bucuriile sau izbânzile momentane nu au făcut decât să hrănească insecurităţile şi monştrii pe care i-am adăpostit şi i-am crescut cu duioşie.

Terapia mea nu conţine psihologi sau medici. Mutarea mea din mine (îţi mulţumesc din nou, Brad) nu e facilitată nici de poţiuni, nici de mantre, nici de meditaţie, nici de vreo întoarcere radicală către sfinţi sau popi guşaţi, nici de alţi adjuvanţi în care aflăm cu romantism că se refugiază şi uneori dispar sufletele chinuite. Terapeuţii mei sunt oamenii din jur, dragostea, scrisul, bucătăria şi viaţa în sine.

Oamenii pentru că mă întorc către ei şi-i primesc în mine din ce în ce mai simplu, mai natural, mai lisit de etichetări şi prejudecăţi. Revin printre oameni de toate felurile cu sentimentul unei regăsiri pe care am împiedicat-o să se întâmple. Dragostea pentru că e foarte posibil să fi identificat o misiune în legătură cu asta, să fi fost desemnat să întrerup o secvenţă repetitivă desfăşurată în decursul câtorva generaţii din care descind şi în care iubirea a fost mutată din albia ei firească. Scrisul pentru că îmi dă glas proceselor şi îmi dă cursivitate pentru construcţia drumului pe care-l am înainte. Bucătăria pentru că este un cumul de avantaje autocreate: împlinirea zilnică a misiunii de a genera altora experienţe memorabile şi efectul cu răspuns rapid, de cele mai multe ori uşor de influenţat. Viaţa însăşi pentru că îmi dau voie să mă bucur de ea  scriind şi bucătărind printre oameni, cu dragoste. Un flux continuu al dragostei, din ce în ce mai liber de nevoia cuantificabilă a reciprocităţii.

Am vrut să vă spun toate astea pentru a avea o cheie pe care m-aş bucura s-o folosiţi atunci când îmi călcaţi pragul gândurilor, vă poziţionaţi după propria alegere faţă de ceea ce vă las să ştiţi şi poate vă întrebaţi care sunt motivele demersului meu. Poate vă e de folos, poate nu vă e… Pentru mine e important că v-am explicat.

Mă joc. Cui îi place, numa bine. Cui nu-i place, numa bine plus sănătate. N-am luat şi nu voi lua niciodată lecţii de canto, ca să nu mă iau prea tare în serios şi să-mi stric joaca.

Seu Jorge

Pe Seu Jorge l-am îmbrăţişat cu aceeaşi putere venită aparent de nicăieri cu care am ştiut până acum că, la un moment dat, în viaţa asta, eu voi învăţa limba portugheză. Şi Universul, drăguţul, a vrut ca asta să se întâmple acolo unde limba asta e mult mai dulce, mai cântată şi mai încântătoare decât în mama ei, Portugalia. Seu Jorge este unul dintre cele mai iubite personaje de forţă ale scenei muzicale braziliene a ultimilor cincisprezece ani. Mi-a fost familiar şi potrivit pe suflet de când am auzit primele piese, ascultate cu o stranie senzaţie de reîntâlnire, de regăsire, de recuperare. Vecină cu sentimentul plenar că, atunci când am ajuns în Brazilia, am revenit în sfârşit acasă.

Născut şi crescut într-o favelă din nordul Rio de Janeiro, homeless la nouăsprezece ani, cu un album de debut în 2001, Seu Jorge a devenit vizibil abia după rolul interpretat în cutremurătorul şi atât de apreciatul Cidade de Deus. Aici, cu Ana Carolina, o altă febleţe a brazilienilor, cu un cover mai mult decât impresionant după „The Blower’s Daughter”, a straniului Damien Rice.

[youtube http://youtu.be/N4uNGzASiLc]