„Copiilor le place zahărul.” „Dă-i copilului, că pofteşte…” Ba nu, mă! Niciodată! Contrar tuturor teoriilor generate şi susţinute de babe băloase şi decrepite, transmise prin umori şi „educaţie” mai tinerelor vlăstare care se împuiază de cele mai multe ori arbitrar şi pe nepregătite, refuz să accept că ne naştem cu pofte în guşă, cu predilecţii papilare sau înclinaţii gustativ-morbide.

Nu-i vorbă, sunt pe toate drumurile ciumăfaiele oţărâte care, eşuând (şi) în procesul educativ, au nesimţirea şi insuficienţa cerebrală agresiv-galopantă să trâmbiţeze de prin cotloanele propriei şi nemărginitei lor putrefacţii mentale despre cum că ne-am naşte chiar predestinaţi binelui sau răului, lăcomiei sau anorexiei, pantofilor cu toc sau şlapilor cu tanga. Şi au dreptate, e mult mai simplu să musteşti în propria pastă neuronală decât să depui cât de cât un efort minim pentru a-ţi extrage conştiinţa din propriul anus cu arome întunecate. Că e cald, e bine…

Băi, lepre comode şi decervelate, din cele mai multe puncte de vedere, copiii voştri sunt rezultatul propriilor voastre procese şi al propriilor voastre decizii aparent mărunte şi în fapt uriaşe pentru conştiinţa celui pe care atât de des aveţi convingerea că, prin simplul fapt că l-aţi procreat, se cheamă că măcar pe jumătate (jumătatea bună, a haitei din care vă trageţi) aţi şi rezolvat treaba. Cealaltă jumătate de treabă ar fi trebuit s-o rezolve coechipierul de coţăială şi rate la bancă, dar aia e, nu aveţi nicio vină că neamul lui e de proastă calitate, nu părea când a zis „da” la Starea Civilă. Starea lui de boaită!

Cu mâna voastră băgaţi în gura copiilor tot ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni „poftă” sau „răutate”. Cu tidvele voastre părăsite decideţi că unui copil care nu a pus niciodată gura pe ciocolată e omeneşte să-i placă treaba asta. Cu falangele voastre ucigaşe le puneţi zahăr şi sare în tot ceea ce crede pateul vostru cerebral că vor înghiţi copiii mai lesne, mai cu bucurie, mai abitir. Pentru că amarul profund al propriilor voastre angoase este, la rândul lui, victima conştientă şi suma tuturor păcălelilor pe care vi le administraţi zilnic. Vă hrăniţi propriile frici şi supărări flaşte pe „viaţă”, „societate” şi „sistem” cu amăgirea dulce a unei morţi lente pe care o injectaţi cu abnegaţie şi în cutiile pe care le doriţi musai după chipul şi asemănarea voastră.

Ştiu copii care nu au atins zahărul şi sarea în formele lor sintetizate până târziu, spre vârsta la care procesele lor au devenit conştiente, când „testul” începe să conţină şi baza a ceea ce voi le strâmbaţi din start, tot de frică: libertatea de opţiune. Şi sunt nişte copii cel puţin normali. Ceea ce nu se va putea spune niciodată despre aceia cărora le înfundaţi un pufulete sau un biscuit în bot oridecâteori vreţi să-i faceţi să tacă sau să-i răsplătiţi că au tăcut.

Şi pentru că aveţi o conştiinţă de dimensiunea unei seminţe de in şi verticalitate aidoma spaghetelor fierte, vă veţi simţi de fiecare dată îndreptăţiţi să daţi vina pe alţii în toate aceste mici crime pe care le înfăptuiţi zilinc. „Mă-ta i-a dat prima oară!”. „A văzut la magazin şi a cerut.”. „A mâncat de la copiii din curte.”. „A văzut la televizor.”. Atunci măcar aveţi bunul simţ să recunoaşteţi că „mă-ta”, vecinii şi televizorul vă cresc odraslele. Şi abandonaţi cursa, dragilor, că e mai mare păcatul să vă chinuiţi şi să-i chinuiţi şi pe alţii doar aşa, „de-un capriţ, de-un pamplezir”.

Acum zece minute, la noi la poartă. O imagine uzuală pe-aici, mai ales sâmbăta şi duminica. Salată, plante aromatice, legume şi fructe. Vin pe la porţile restaurantelor de pe Pituba direct din grădinile din jurul orăşelului.

Singapore, una dintre ţările asiatice cu câteva dintre cele mai interesante dar şi controversate legi din întreaga lume, şochează din nou, de această dată prin intermediul unor dezvăluiri publice pe Facebook. 

Despre Singapore se ştie că e o ţară mică, bogată şi foarte scumpă din punctul de vedere al vieţii de zi cu zi. Legile impuse pe teritoriul acestui stat de mărimea unei capitale europene au făcut subiectul mai multor articole de presă din întreaga lume. S-a vorbit în multe situaţii despre maltratarea fizică de către poliţia singaporeză a unor tineri americani surprinşi desenând un graffiti acum aproximativ cincisprezece ani, despre interdicţia comercilaizării gumei de mestecat pe teritoriul statului sau despre interdicţia de a mânca orice (chiar şi o bomboană) în interiorul metroului.

Se pare că în Singapore, ţara care se laudă cu cea mai mică rată a criminalităţii de pe întrgeul Mapamond, ordinea şi curăţenia sunt menţinute prin metode aflate foarte departe de ceea ce îndeobşte numim „drepturile omului”. Acum câteva zile, un cetăţean de origine română care trăieşte de mai multă vreme în „ţara interdicţiilor” a făcut, pe pagina sa Facebook, într-un context oarecare, câteva declaraţii înspăimântătoare despre obiceiurile „coercitive” din Singapore.

Conform spuselor acestuia, pedepsele şi maltratarea fizică sunt obiceiuri frecvente aplicate de poliţişti şi de profesori deţinuţilor şi elevilor contravenienţi. Cu lux de amănunte, textul descrie cum elevii sunt bătuţi cu bastonul, în faţa colegilor, pentru faptele grave de indisciplină. La rândul lor, deţinuţii sunt bătuţi cu bastoane peste fesele goale, „până se sparge întâi pielea, apoi ţesutul adipos şi în final muşchiul fesier. Închisorile au tot felul de forme de re-educare pe bază de şantaj. Omorul şi comercializarea drogurilor se pedepsesc cu spânzurătoarea sau cu termen pe viaţă.”

Se pare că rezidentul singaporez de origine română deţine şi face publice aceste informaţii din postura sa de fost colaborator temporar al Poliţiei din Singapore, ca traducător al scrisorilor pe care deţinuţii români le trimiteau din închisoare către rudele lor din România. Scrisorile erau interceptate, cenzurate sau probabil chiar oprite din distribuţia poştală de către organele de poliţie, încălcându-se astfel încă un drept fundamental. Iată şi comentariul în original.

ENG. Singapore, one of the Asian countries with some of the most interesting and controversial laws around the world, shocks again, this time by means of public disclosure on Facebook.

Singapore is known as a small, rich and very expensive country in terms of everyday life. Laws imposed on its territory the size of European capitals have been the subject of several news articles from around the world. It has been spoken in many cases about the physical ill-treatment of some young Americans caught drawing graffiti about fifteen years ago by the Singaporean police, about trading ban on chewing gum across  the whole state or about the prohibition to eat anything (even a piece of candy) inside the subway. And much more.

It seems that in Singapore, the country that boasts the lowest crime rate in the entire world, order and cleanliness are maintained by methods that are far from what is usually called „human rights”. A few days ago, a citizen of Romanian origin living for some time in the „land of prohibitions” made, in a certain context, on its Facebook, some scary statements about the punishment methods used by Singapore Police Force.

According to the written statement, punishment and physical maltreatment by the police are common habits used against students and prisoners in Singapore. In detail, the text describes how students are,  for different acts of indiscipline, beaten with a stick in front of their colleagues. In turn, the prisoners are beaten with sticks over bare buttocks, „to break the skin first, then fat and finally buttock muscle. Prisons have all sorts of forms of re-education based on blackmail. Murder and selling drugs is punishable by hanging or life term. „

It seems that the Romanian-born Singapore resident owns and discloses such information from the position of a former temporary employee of the Singapore Police, as a translator of the personal letters that Romanian prison inmates used to send  to their relatives in Romania. The letters were intercepted, censored or perhaps even stopped from the postal distribution by the police, in violation of another fundamental right.

Nu am date despre piaţa internaţională, dar în România TOATE marile companiile importante de training se simt cam rău de vreo doi ani încoace şi unele sunt deja pe metastaze în ultimele şase luni. Întregul mecanism de business, cu vânzători care nu sunt traineri, cu traineri care „fac” de la 1,200-1,500 de euro pe ziua de lucru şi primesc 200, cu o relaţionare glacială, uneori chiar condescententă sau deloc între trainer şi grupuri, cu metodologii nerevizuite în unele cazuri de zece-cincisprezece ani, îşi culege acum roadele disfuncţionalităţii. Concedieri masive, modificări absurde în activitatea angajaţilor, impuneri, diminuări de comisioane, plecarea trainerilor buni cu bucăţi întregi de portofoliu…

Din fericire şi în mod surprinzător pentru unii, toate astea sunt un efect fericit dictat de piaţă. Pentru că, spre deosebire de ofertanţii de servicii, aceia aflaţi de partea „cererii” au ales să nu se scufunde în aceeaşi somnolenţă. Companiile cu dezvoltare dinamică şi sănătoasă au acordat interes dezvoltării, trainingului şi capacităţii permanente de învăţare a angajaţilor de pe mai toate palierele lor organizaţionale. Multe au creat în ultimii ani microdepartamente specializate în direcţia asta şi, din fericire, oamenii respectivi chiar cred în misiunea lor şi decid să aleagă ofertele de training pe bune. Iar asta are efecte directe şi autentice în primul rând în atitudinea şi poziţionarea „antrenaţilor” faţă de programe în sine, faţă de identificarea avantajelor în demersul propriu al dezvoltării.

Viitorul fericit pare din ce în ce mai clar configurat pentru trainerii independenţi subscrişi unei ecuaţii ce mie îmi sună foarte muzical, a normalitate: mult mai puţin bullshit, mult mai multă autenticitate plus înţelegere profundă a mediului organizaţional, totul la pătratul convingerii trainerului că, pentru a servi în mod fericit clientului lor final (compania) e imperios necesar să-l servească întâi pe cel intermediar – individul din sală. Şi asta la costuri mult optimizate, deci rezonabile.

Disclaimer. This post is not a translated version of the article published on BuzzFeed by contributor Gabriela Kruschewsky, but a deeper insight of a Romanian living and cooking professionally in Brazil on the list of dishes presented in the original text. All the pictures are linked to their original uploads and the text gives a wider view on the Brazilian cuisine for the readers, based on the original article. 

Buzfeed au publicat ieri, sub titlul „24 Traditional Brazilian Foods You Neet To Eat Right Now” o listă cu de-ale gurii de pe mai toate drumurile drăguţei Brazilici, teritoriul meu adoptiv din ultimul an. Şi pentru că suntem aproape în temă cu mai toate cele povestite acolo, am zis că nu vă strică o retroversiune românească avizată de la faţa locului. Să purcedem, dară.

1. Coxinhas

Am fost oarecum surprins să găsesc asta pe prima poziţie şi sigur lista nu e ordonată alfabetic. Coxinhas sunt cea mai vie expresie a fast-food-ului brazilian de pretutindeni. Aluat opărit, umplut cu pui, brânză, carne sau peşte, modelat în formă de picătură (cele din imagine suntprintre cele mai triste pe car ele-am văzut vreodată) şi apoi prăjit rapid în baie de ulei. Sigur că sunt o experienţă de neratat vizitând Brazilia, dar parcă să zic că nu chiar cea mai atrăgătoare dintre toate. O întreagă poveste personală cu Coxinhas, pe desprealcool.ro.

2. Brigadeiro

Dacă despre Coxinhas ştim sigur că este cel mai răspândit preparat sărat din mâncarea stradală a Braziliei, Brigadeiro se înscrie lejet pe poziţia de frunte a duciurilor rapide, ieftine şi populare. Cacao, lapte condensat îndulcit zdravăn din fabricaţie, date prin fulgi de cocos sau de ciocolată şi ţinute la rece, dar nu foarte rece, căci trebuie să fie destul de moi şi să se topească rapid în gură. Ce nu-mi place mie la treaba asta e că, în ciuda tonelor de cacao naturală produse de vreo trei ori pe an aici, pe stradă sunt făcute din cacao industrială, de la supermarket. Plus laptele condensat plin de zahăr, o nenorocire omniprezentă în dulciurile „de masă” din Brazilia. Cu siguranţă, un desert pentru oricine şi o umplutură foarte des utilizată pentru clătite, tapioca, tarte, torturi etc.

3. Pão de Queijo – Pâine cu/de brânză

Tot fast-food, produs de patiserie sau brutărie de obicei, tot premix cumpărat la pungă, de la orice magazin cu produse alimentare. Un pachet cu pudră solubilă făinoasă, arome „identic naturale” şi ceva conservaţi şi afânători. În amestec cu apă chioară şi probabil unt sau margarină, devine aluat bun de modelat şi de băgat la cuptor. Şi arată senzaţional la ieşire şi chiar miroase cu totul îmbietor. Dacă nu le mănânci calde, în jumătate de oră devin cauciucate, iar savoarea de „brânză” se mută undeva, departe, între gust de pământ umed şi ciorapi obosiţi.

4. Farofa

Farofa asta nu e chiar „food” de sine stătător, căci pe masa braziliană ea are mai degrabă rol de acompaniament, de garnitură. Făină de manioc (mandioca în America Latină, cassava în India) prăjită sau prelucrată industrial. În varianta ei simplă, cumpărată de la magazin, e presărată cam pe orice preparat şi dă o consistenţă zgrunţuros-crocantă. Mulţi brazilieni pur şi simplu nu simt gustul mâncării fără puţină farofa pe absolut orice au în farfurie. În bucătăria o idee mai diversificată, farofa e prăjită în tigaie cu ingrediente dintre cele mai diverse (legume, fructe, ouă, peşte, carne) şi devine o garnitură aromată, cu bucăţele din respectivul ingredient la care este adăugată la prăjire. Eu o folosesc pe post de pesmet, la îmbrăcat şniţele, aripi de pui sau peşte pane şi funcţionează de minune.

5. Feijão Tropeiro

Fasolea e sfântă în Brazilia. La fel ca orezul. La fel ca prezenţa fasolei boabe şi a orezului la absolut fiecare masă din viaţa unui brazilian. Este garnitura de bază pentru absolut orice e de mâncare la prânz şi la cină. Nu glumesc, sunt milioane de brazilieni şi sute de generaţii care au mâncat şi mănâncă fasole cu orez în fiecare zi a existenţei lor. Reţeta de aici nu îmi este familiară, dar ce poate fi atât de complicat în a amesteca boabe de fasole fiartă cu ulei, farofa, jumări de porc şi ceapă verde? Dacă fasolea e fiartă, preparatul din imagine nu solcită mai mult de cincisprezece minute.

6. Açaí

Ei, da… Dacă mă veţi întreba ce gust are Brazilia, ar fi unul dintre primele răspunsuri care mi-ar veni natural. E îngheţata naturală braziliană şi nu e deloc o bagatelă. E atât de apreciat, încât multe dintre ţările europene au început să-l aducă în gelaterii, unde se bucură de mare succes. Auzisem într-un timp că şi în Bucureşti ar exista. Deci. Pulpa fructului natural de açaí [‘a s a í] e recoltată de obicei prin fierbere pentru că fructul e dur. E amestecată în mod invariabil cu pudră de guarana, energizantul natural de sute de ani al Americii Centrale şi al Americii de Sud. Amestecul ăsta se congelează şi devine baza preparatului. În punctul de desfacere, baza este mixată cu pulpă de banane şi miere sau zahăr şi devine cremoasă, de consistenţa îngheţatei. Drept topping, în cupă sau castron, poţi adăuga bucăţele de fructe proaspete, miere şi granola. În Bahia, granola conţine seminţe de cereale, fulgi de tapioca prăjiţi cu miere, alune, arahide, caju, migdale, bucăţi de nuci braziliene, seminţe de susan, seminţe de floarea soarelui, stafide şi miez de nucă de cocos dat pe răzătoare. Toate prăjite în tigaie, fără ulei, apoi uscate bine în cuptor. O minunăţie.

7. Pastéis – Pateuri

…şi ne-am întors puţin la fast-food… Dacă într-un articol scris pe un site străin despre mâncărurile remarcabile din România aţi găsi „merdeneaua” în prima jumătate a listei de propuneri, cred că nu v-ar conveni deloc. Şi bag mâna în foc că nici gastronomilor brazilieni nu le-ar plăcea prea tare să ştie că primele patru „suveniruri” alimentare preluate în memoria turiştilor străini sunt reprezentate de preparate oarecum banale şi de slabă calitate nutritivă. Dar cine suntem noi să judecăm mentalul turiştilor? Bun. În două vorbe, la această poziţie observăm un amărât de foietaj umplut cu diverse, care nu e nici măcar cop în cuptor, ci prăjit cu străşnicie în baie de uei. Umplutura variază de la doar brânză până la carne tocată cu brânză, cu ou fiert, cu roşii, cu…. Am mâncat. E ok. Cât de ok e o merdenea sau vreo altă surată a ei.

8. Mousse de Maracujá

Maracuia e, cel puţin pentru mine, o altă minune de gust natural a Braziliei. Fructul pasiunii probabil că ştiţi cum arată, e de găsit destul de uşor prin magazinele româneşti cu legume şi fructe de import. Ei, maracuia e uneori de patru-cinci ori mai mare, e galbenă şi eu sunt mort după ea. Brazilienii se feresc de ea în timpul zilei pentru că lor în general le provoacă somnolenţă. E şi fructul meu preferat într-o caipirinha, pe care barmanii din oraş se strâmbă cu mirare când le aduc mainte că o beau fără niciun strop de zahăr. Maracuia e acră bine, deci se echilibrează de minune în spuma care conţine (din nou) lapte condensat, adaos de zahăr şi frişcă bătută din smntână sau premix chantilly. În rest, respectă regulile simple ale oricărui mousse.

9. Feijoada

Cea mai răspândită variantă de fasole cu carne în Brazilia. Iahnia braziliană. E atât de populară, încât magazinele vând invariabil, la raionul de carne, „feijoada kit”. O tăviţă din polistiren închisă cu folie d eplastic alimentară, în care găseşti toate bucăţelele de carne şi grăsime recomandate pentru mâncarea de fasole: carne marcă proaspătă de vită, carne sărată uscată de vită (carne seca sau carne de sol, bine împănată cu sare şi uscată la soare), slănină de porc, coastă afumată de porc, cârnat gros afumat şi sărat (calabresa) şi eventual şuncă afumată (bacon). În feijoada fasolea este întotdeauna neagră, boabe destul de mărunte. E bine aromată cu coriandru şi dafin şi, în general şi mai ales în Bahia, e făcută în vas de ceramică, panela de baro, o mândrie destul de proprie gastronomiei tradiţionale din regiune.

10. Bolinho de Chuva – Chifteluţele ploii

Gogoşele. Cu zahăr şi scorţişoară. Nu le-am văzut niciodată pe-aici. Atât.

11. Moqueca de Camarão – Moqueca de crevete

Ei, da, intrăm în sfârşit în domeniul cu adevărat tradiţional culinar brazilian. Moqueca e unul dintre love-mark-urile autentice ale bucătăriei naţionale. În esenţă, moqueca e o tocană „liniştită”, în care ingredientele de diferenţiere ar fi laptele de cocos şi uleiul de palmier, înlocuit în Bahia de o altă mândrie locală, uleiul de dende. Moqueca nu e doar de crevete. Restaurantele fac moqueca de peşte, de peşte cu crevete, de homar sau de mai multe vietăţi marien la un loc. La Pedra do Sabia, prima mea gazdă din Brazilia, se făcea moqueca vegetariană cu banana da terra , mai mari, mai consistente, mai puţin dulci, mai dure decât bananele de mâncat ca atare şi folosite doar preparate termic, fierte, coapte în cuptor sau prăjite.

O moqueca adevărată e făcută în cratiţă largă de ceramică, cu capac, panela de barro. Ingredientele sunt aşezate în straturi circulare, unele peste altele, astfe încât să împrumute savori unele altora fără a se deteriora. Straturi de ceapă, ardei gras, dovlecel, roşii, ingredent principal, toate alternate cu ingrediente pentru gust şi aromă (plante aromatice şi usturoi) şi stropite gradat cu uleiul de palmier sau de dende. Apoi totul scăldat în laptele de cocos făcut natural, în blender, din miez de nucă de cocos matură şi apă de cocos. Capacul pe cratiţă şi cratiţa pe foc mediu în jur de treizeci de minute. Dacă e făcută cu atenţie şi dacă uleiul de dende (foarte consistent şi cu aromă destul de puternică) nu e folosit în exces, nu e rea deloc.

16. Acarajé

Am sărit direct la poziţia a şaisprezecea pentru că 12-15 fie îmi sunt străine, fie reprezintă treburi despre care nici nu are rost să amintesc, gen sandwich-ul de la 14 şi blend-ul de papaya cu îngheţată de la 15. Nici acaraje-ul nu e vreo pasiune pentru mine, dar trebuie să recunosc că e reprezentativ cel puţin pentru Bahia, echivalentul shaormei de prin toată Europa. Am mai amintit despre el cu altă ocazie. În principiu vorbim despre o chiflă-gogoaşă din aluat dens (cred că de tapioca), prăjită în baie de ulei, în general de palmier. Tăiată pe din două, unsă cu cremă de fasole „black eye” şi umplută cu creveţi uscaţi afumaţi şi salată. E tot mâncare stradală şi e…aşa cum v-am spus. Decideţi voi dacă vi se pare tentant.

17. Romeu e Julieta

Interesant pentru aceia pasionaţi de şocul papilar sărat-dulce. Vorbim despre un „sandwich” cu felii de brânză albă între care apare un strat de marmeladă de guava. Guava mi se pare un fruct foarte interesant şi unic prin aromă. Mi-e imposibil să vă spun cu ce seamănă la gust pentru că…nu seamănă cu niciun alt fruct. Goiabada, marmelada de guava, este nelipsită de la micul dejun al hotelurilor şi resort-urilor braziliene.

18. Misto Quente

Este cel mai popular sandwich de aici. Nimci altceva decât pâine prăjită sau încălzită în cuptor, cu felii de şuncă presată şi mozzarella, care aici e, în general, de calitatea celei utilizate în România de pizzeriile care folosesc ingrediente ieftine: galbenă, la calup, aducând mai degrabă a brânză topită feliată sau a caşcaval prost decât a mozzarella. Desigur, există brânzeturi bine făcute în mai multe zone ale Braziliei, iar în Lencois, oraşul în care am stat în Chapada Diamantina, un italian produce bocconcini adevărat, după reţetă tradiţională.

19. Requeijão

Cu părere de rău, aici contributor-ul american de la BuzzFeed a dat-o în bară la nivel glorios. Nu numai că nu are nicio legătură şi nu aminteşte în niciun caz de ricotta, o varietate de brânză lesne replicabilă în casă, din lapte integral, dar mi-ar fi imposibl să o aşez sub titlul exaltat al articolului original. Requeijão e un fel de brânză topită mai lichidă sau un fel de smântână industrială mai groasă. Nu cred să fi fost vreodată produsă natural, în casă, sau cel puţin ceea ce  cumperi sub acest nume de la supermarket nu poate trece nici măcar drept cremă de brânză. Cu un procent considerabil de grăsimi ce nu-mi par a proveni din culturi lactice şi cu un vag gust lactat, mie îmi slujeşte la replica smântânii fermentate pe care o folosim în România. Amestec requeijão cu iaurt natural şi ajung aproape de consistenţa şi gustul a ceea ce aş putea folosi drept smântână. Există smântână naturală produsă de fermele din zonă, dar livrările nu merg întotdeauna conform înţelegerii, iar în magazine nu ecistă. Cel puţin în oraş.

20. Mandioca Frita – Manioc prăjit

Pentru că maniocul este un tubercul, stă în picioare cu succes în varianta cartofului prăjit. Mai consistent, mai dulce, mai gustos decât cartoful obişnuit, maniocul prăjit apare destul de des în secţiunea gustărilor sau garniturilor din meniurile braziliene. Îl prefer pe fratele lui „tuberculos”, aipim, care arată aproape la fel în farfurie, dar mi se pare şi mai bun la gust şi mai tentant ca textură.

21. Salpicão

Un aperitiv cu adevărat remarcabil prin numărul şi diferenţele de textură şi gust ale ingredientelor ce-l compun. Şuncă presată, pui fiert, măr, stafide, mazăre, porumb, morcov, măsline şi o ploaie de paie din cartof prăjit. Plus maioneză lungită cu iaurt. O salată crocantă care, dacă ar avea şi nuci, m-ar apropia şi mai mult de sugestia unei Salat Waldorf mult mai complexe şi mai îndrăzneţe.

Şi nu mai ajung pâă la poziţia 24 din aceleaşi motive de mai devreme. Poziţia 22 e un fel de tort al leneşului, făcut din biscuiţi de supermarket şi două creme destul de terne, 23 şi 24 sunt preparate care nu-mi sunt familiare şi cu siguranţă fac parte doar din topul personal al autorului articolului din BuzzFeed. Hai să vă fac o promisiune: până în aprilie anul viitor, vin aici cu o listă proprie, documentată şi verificată inclusiv în bucătărie, nu numai din mâinile altora. Sunt o mulţime de preparate culinare braziliene cu adevărat de neratat aici, treburi cu galoane grele atât din punctul de vedere al preparării, cât şi din acela al popularităţii. Nu înţeleg de ce din listă lipsesc delicii inevitabile ca Bobo de Camarao, Arroz de Polvo, Sarapatel, Pirao de Mandioca, Escondido, supe ca Mocoto sau Caldo de Camarao şi multe altele. Mai daţi-mi ceva timp şi mă voi ţine de promisiune. Poftă bună! :)

Cred că descurajarea cu intenţie greşit-motivaţională este una dintre cele mai grave „metode” în procesul educativ defectuos. Atât prin efectele ei de moment, cât mai ales pe termen lung, în diversele procese de natură decizională şi competitivă din drumul maturului educat astfel. Descurajarea este, de fapt, formula negativă şi diametral opusă pentru ceea ce ar trebui să constituie temelia edificiului măreţ şi atât de important al încrederii în propriile forţe, în şansă şi în capacitatea de reuşită. Este formula răutăcioasă prin care maturul necristalizat emoţional se răzbună la nivel subconştient pe copilul de formarea căruia sorţii au decis să se ocupe, reconstruind de cele mai multe ori auspiciile sub care el însuşi a fost profund marcat de aceeaşi traumă.

Am identificat două tipuri ale demersului absurd al încurajării prin minimalizare şi negare a capacităţilor. Descurajarea declarativă este cea care se stabileşte în relaţionarea dintre educator şi educat doar la nivel verbal. Părintele/tutorele consideră că, în ciuda faptului că nu-şi evaluează în mod real progenitura drept inferioară din punct de vedere intelectual sau fizic, prin negarea calităţilor în faţa obstacolului îi va căli ambiţia generând contextul îndârjirii şi disconfortului emoţional.  În esenţă, demersul porneşte dintr-o intenţie foarte bună dar de multe ori tradusă eronat printr-o exagerată frică a părintelui/tutorelui/profesorului că, fără imbolduri permanente, copilul va fi tentat de inactivitate sau de activităţi mai degrabă recreative şi poate mai puţin constructive. Şi uneori temerile pot fi întemeiate, însă metoda e departe de a fi cea corectă.  De la „eşti o mămăligă” sau „plângi ca o fetiţă” şi până la, să zicem, „n-o să iei tu examenul ăsta în vecii vecilor”, fiecare astfel de moment reuşeşte să creeze tot atâtea condiţii victorioase pentru sabotorii interiori ce cresc şi se dezvoltă hrăniţi inconştient la început, apoi îmbrăţişaţi şi trataţi cu indulgenţă, ca parte a ceea ce acceptăm că suntem: nesiguranţa, furia, autoevaluarea negativă, autovigilenţa exagerată şi mulţi alţii.

În paralel, psihologia copilului şi adolescentului dezvoltă credinţe limitative adiacente şi cu bătaie lungă în parcursul comportamental viitor al individului. Doar fetiţele plâng, deci femeile sunt inferioare bărbaţilor din cauza capacităţilor lor emoţionale… Cine nu face măcar zece tracţiuni la bară sau nu bate cuie fără să-şi zdrelească degetele de fiecare dată, nu e suficient de bărbat, deci nu eşti cu adevărat puternic şi util dacă nu ai îndemânare sau capacităţi fizice… Cei lipsiţi de talent pentru matematică au din start şanse restrânse la accesarea succesului şi aşa mai departe. Genul ăsta de canalizare forţată a unor false ambiţii competitive merge mână în mână cu ultradepăşitele şi demonstrat – nefuncţionalele principii ale sistemului clasic de învăţământ generalist, uniformizant şi plin de succes în domeniul ratării sistematice a vocaţiilor autentice ale indivizilor pe care-i pregătesc (nici pe departe) pentru a deveni fiinţe independente, puternice şi corect direcţionate în interiorul societăţii.

În plus, în condiţiile unui context social precar sau aflat în transformări majore (vezi ultimii douăzeci şi ceva de ani ai societăţii româneşti) un astfel de „plan” educaţional dezvoltă la nivel colectiv un alt mare şi ameninţător monstru: intoleranţa faţă de tot ceea ce e diferit de noi, altfel decât majoritatea. Dacă noi înşine suntem din start aşezaţi ideologic pe o anumită treaptă a capacităţilor, prin comparaţie cu ceilalţi, vom fi în consecinţă îndreptăţiţi să ne formăm singuri mediile de comparaţie „de sub” noi. Am aflat pe parcursul procesului educativ că suntem inferiori unora, deci ne suntem datori propriului nostru confort să-i identificăm pe aceia care ne sunt inferiori nouă, să-i clasificăm, să-i etichetăm, să ne mângâiem astfel superioritatea inferiorităţii şi să dispreţuim tot ceea ce nu e „de nivelul nostru”. Voi scrie un capitol separat despre asta.

Al doilea tip al descurajării „educative” este, desigur, cel extrem, al negării conştiente, susţinute şi sârguincioase a calităţilor „educatului”. De cele mai multe ori, la baza unei astfel de decizii stă nemulţumirea educatorului pentru faptul că „urmaşul” nu reprezintă un „mini me”, o copie cât mai fidelă a ceea ce el, maturul, consideră drept calităţi definitorii ale propriei persoane. Culmea absurdului educativ: să-ţi doreşti cu ardoare şi să impui prin nu contează ce mijloace ca fiinţa căreia i-ai dat viaţă sau pe care o educi să se dezvolte în aceeaşi direcţie pe care, poate conjunctura, poate destinul, poate menirea, ai urmat-o tu. Indiferent de structura individuală, unică şi irepetabilă a esenţei umane.

Aici am putea aminti şi de „subspecia” maturilor, reprezentativ de mulţi, care trăind deja de ani mulţi frustrarea propriei canalizări greşite sau efectul necompetitiv al descurajărilor şi minimalizărilor pe care le-au „deprins” la rândul lor în propriul proces de dezvoltare, înghesuie în „produsul” lor suma tuturor neîmplinirilor proprii. În două feluri: fie punând pe umerii acestuia aşteptări personale, fie tăind din start, indiferent de talent sau predilecţii confirmate sau nu, orice porniri către direcţiile în care ei, maturii, au eşuat. Şi aici există două ramificaţii: tentaţia protecţiei exagerate (eu am eşuat, nu vreau ca şi tu să treci prin durerile şi frustrările aceluiaşi eşec) şi opusul ei afectiv, incapacitarea cu bună ştiinţă a dezvoltării celui educat în direcţia în care maturul a eşuat (dacă eu nu am putut, cu siguranţă nu vei putea nici tu).

Acest tip al descurajării extreme nu generează doar trauma „simplă” a anxietăţii şi a credinţelor limitative faţă de propriile capacităţi. De cele mai multe ori este însoţită din abundenţă de abuzuri verbale şi fizice, menite să „agumenteze” decizia unilaterală şi de cele mai multe ori neverificată sau chiar opusă realităţii a incapacitării voluntare a individului în formare. Blocarea cu înverşunare contondentă neargumentată concret, corect şi explicativ („pentru că aşa zic/vreau eu”) a accesului la direcţia pe care personalitatea în formare o cultivă predilect creează premisele unui indescriptibil caleidoscop de urmări cu efect negativ emoţional şi comportamental.

Experienţa proprie îmi oferă şi aici o plajă vastă de exemplificări menite să ilustreze în mod grăitor toate aceste urmări, din păcate pe termen lung. Iar complexitatea procesului personal sub auspiciile descurajării e cu atât mai năucitoare (şi pentru mine cu siguranţă a fost) în condiţiile schimbărilor permanente de atitudine faţă de înclinaţiile mele. Cândva timpuriu, am fost convins fără prea multă muncă de lămurire că deţin „pornirea” pentru activităţi artistice. Am citit de timpuriu în manieră interpretativă conştientă, mi-am educat nativ respiraţiile, virgulele şi intonaţiile unui text, fie poezie, fie proză. Mama mea avusese talent la asta şi făcuse parte din ceva mişcare teatrală de amatori în oraşul meu natal. Tutorele şi „educatorul” meu conjunctural avea talent la asta şi făcea parte din aproximativ aceeaşi formulă de amatori în care activase mama mea.

Am fost încurajat în direcţia asta şi mi-a plăcut din start emoţia pe care am experimentat-o de fiecare dată când am spus o poezie în public, pe o scenă sau într-un grup restrâns. Anii de şcoală primară şi gimnaziul sunt plini în memoria mea de serbări trimestriale şi anuale în care eram de fiecare dată „piesă de bază”. Mi se iertau brusc toate păcatele şi redeveneam bomboana de pe colivă. Cântam şi în corul şcolii, eram mereu pe listă când începeau pregătirile pentru o nouă etapă a celebrei „Cântarea României”, cea mai puternică mişcare artistică „de masă” a perioadei comuniste. Nu mă bucuram doar de faptul că repetiţiile îmi permiteau să nu merg la unele ore din programul meu de şcolar. Simţeam de fiecare dată emoţiile constructive şi vibraţia inegalabilă a celui care, de pe o scenă, generează emoţii unui public, se bucură de lumina şi de energiile concentrate pe acel piedestal, ţine în gest, în prezenţă şi în replică reacţia unei săli…

Şi am primit încurajări şi confirmări, am fost ajutat să descopăr şi mai multe valenţe ale propriilor capacităţi artistice şi ale lumii în care mă simţeam potrivit şi valoros deopotrivă. Primele drame au apărut în clasa a opta. Scăpasem de teroarea unui diriginte răutăcios şi arţăgos şi de incapacitatea profundă a unui profesor de Română inexpresiv şi îndoctrinat. Aveam o dirigintă nouă, pe Doamna Costache, de Biologie, care pur şi simplu mă îndrăgea şi mă admira. Şi treaba asta funcţiona reciproc. Aveam un nou profesor de Română, talentat, tânăr şi sensibil, pe Doamna Pârvu, care a fost un preambul minunat pentru aceea care în liceu mi-a permis să dau frâu liber expresivităţii şi bucuriei de a înţelege literatura română, Doamna Irina Nicolaescu.

Dar, oricât de bine începusem să mă simt în pielea mea, la sfârşitul clasei a opta venea „marele” examen al admiterii la liceu. Iar eu nu eram bun decât la Română, la limbi străine şi la…teatru. Aşa că au început bătăile, urletele şi interdicţiile ŞI pentru asta. Lunile premergătoare examenului au fost una dintre cele mai crâncene perioade ale „educării” mele violente din abundenţă. Era imperios necesar să dau la „Sanitar”, ca să fiu „cu elitele”. Dintr-o înverşunată competiţie cu gura lumii şi „familia Roademult” (fiica cea mică a lui Tata Mircea studia la Sanitar, de unde am aflat de curând că s-a mutat voluntar la un moment dat), brusc nu mai contau nici talentul cultivat şi încurajat, nici predilecţia pentru materiile „umaniste”.

Tutorele meu răcnea dezumanizat, în timpul „şedinţelor” aproape zilnice de „conştientizare” prin abuz fizic şi verbal: „rrrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă!”. Devenise un fel de refren dizgraţios cunoscut de toţi loctarii blocului nostru şi ai celor din vecinătate. Pe-afară, unii vecini ajunseseră să mă strige cu această formulă. Am fost obligat să merg la meditaţii, mai ales la Matematică. A fost mai întâi un fizician hipiot care mirosea a ţigări Carpaţi, dar era potrivit pentru că meditaţiile erau în barter, fiica lui fiind, la rândul ei,  şcolar la noi în sufragerie. Tentativa cu Marius a eşuat lamentabil pentru că eu am continuat să iau note jenante. A fost brusc declarat incapabil şi „colaborarea” s-a încheiat.

Am fost apoi obligat să iau de două ori pe săptămână drumul Mioveniului, unde o altă tanti, profesoară de data asta, m-a preluat cu scârbă în condiţiile unui „troc” similar. Trebuia să fac naveta, cu microbuzul sau cu ocazia, până în „citadela” fabricii de autoturisme şi să mă fac că pricep chestii pe care îmi era funcţional imposibil să mi le însuşesc. La Română, pentru că Doamna Pârvu era „prea tânără şi prea îngăduitorare ca să fie un profesor bun”, am mers la vecina de la scara C, Doamna Arsenescu, care parcă de fiecare dată îmi confirma că pur şi simplu nu există niciun motiv real pentru care ar trebui să trec prin sufrageria ei. M-a salvat scindarea providenţială a profilurilor liceale în Uman şi Real. M-am înscris din start la Filologie, am luat notă mare la Română şi parcă puţin peste 5 la matematică. Asta aşa, ca să confirm rostul supliciilor cu naveta şi mizeriile kabaliste care nu-mi lipsesc nici până în ziua de azi.

Aşa că în liceu mi-am văzut nestingherit şi (surpriză!) încurajat din nou de drumul, patru ani minunaţi exceptând orele pe care le petreceam în apartamentul 5, către Academia de Teatru şi Film. Film care s-a rupt brusc, cu numai două luni înainte de înscrierea la proba eliminatorie, după ce aveam aproape tot repertoriul de examen complet, iar vecinul-actor îmi sufla în pânze la fiecare întâlnire dedicată pregătirii individuale. Dimpreună cu un medic ORL-ist, mi s-a ticluit o poveste bizară despre nişte noduli pe corzile vocale, problemă care, vezi dragă Doamne, mi-ar fi zădărnicit orice încercare de a accede la ATF şi, mai apoi, printre profesioniştii scenei. Cu două luni înainte de examen. Mi-au fost prescrise, de formă, şi nişte pilule pentru chestia asta.

Am reeditat acest episod aici atât ca exemplificare consistentă a procesului cel puţin debusolant al succesiunii de încurajare şi sabotaj pe care l-am traversat, cât şi pentru gravitatea şi consecinţele generate de el în segmentul meu următor de existenţă. Una dintre cele care cred că merită menţionate se referă la faptul că mi-a fost imposibil să calc într-o sală de teatru, ca spectator, mai bine de zece ani după acest episod. Şi când am avut sprijinul emoţional potrivit să o fac, am plâns ca un dobitoc şi la comedii, şi la piese mizerabile, şi la întâmplări teatrale de o graţie vecină cu divinul. Nu am mai regăsit cu adevărat vibraţia şi confortul emoţional experimentat pe scenă decât atunci când am început să gătesc şi să scriu despre asta. Dar asta e altă poveste.

Însă, pe lângă şantaj, înjurături, comparaţii şi bătaie din orice, descurajarea intenţionată şi programatică a fost parte integrantă a lichidului amniotic al „educării” mele de tip schizo-paranoid. „Nu eşti în stare de nimic”, „ai două mâini stângi”, „după ce că ai capul mic, îţi stă şi creierul lejer”, „n-o să se aleagă nimic de tine” (întărit la fel de des cu neuitatul „praful şi pulberea să se aleagă de tine!”) „eşti un nimic, eşti nimeni, eşti un rahat, eşti mai puţin decât un gunoi, eşti o pacoste pe capul meu, eşti o piatră de moară atârnată de gâtul meu” şi aşa mai departe au fost refrenele „educării” mele de la cinci până la aproape optsprezece ani. În permanenţă, fără testări concrete sau împotriva unor probe evidente, altcineva a decis şi a impus ceea ce eu „trebuie” să fac şi îndemnul a fost de fiecare dată un ordin răcnit, o poruncă însoţită de lovituri fizice şi emoţionale. Intenţia declarată şi uneori, prin „fentarea” autorităţii cu drept de hrănire şi tortură, înfăptuită a verificării personale a opţiunilor sau variantelor a fost de fiecare dată considerată, ca în orice sistem de natură totalitară, drept gest de impertinenţă, de lipsă de recunoştinţă, de răzvrătire, de răutate structurală „din naştere”. Şi pedepsită violent, în consecinţă.

Ceea ce mi se pare cu adevărat demn de subliniat este că aceste greşeli flagrante au fost generate în majoritatea lor de ambiţii momentane şi conjuncturale. Insistenţa şi violenţa „argumentaţiei” nu au modificat în mod nici salvator, nici salutar potenţiala şi „predestinata” mea traiectorie în sens social sau profesional negativ. Ba dimpotrivă. Pe lângă devierea mea intenţionată de la o eventuală carieră în teatru, fapt care cu siguranţă m-a îndepărtat hotărâtor şi pe termen lung de explorarea activă, profundă şi conştientă a unor teritorii de importanţă majoră ca misiunea şi vocaţia, experienţa descurajărilor cotidiene ale (de)formării mele şi-a făcut şi încă îşi face simţite efectele pe tot parcursul anilor ce au urmat.

Prefigurarea cu efect uneori paralizant a eşecului încă de la momentul iniţierii unei dorinţe, a unei năzuinţe, a unui proiect, a unei relaţii afective, a unui parteneriat, a oricărui demers aflat sub influenţa deciziei personale. Convingerea că un obiectiv sau altul sunt din start peste puterile şi capacităţile tale. Şovăiala şi nesiguranţa parcursului după ce am reuşit să înving „fantomele” la momentul deciziei şi permanenta ameninţare şi acceptare ca spectru angoasant a rateului şi a neîmplinirii. Şi nu mă refer la sentimentul reconfortant al acceptării naturale a nereuşitei în momentul în care ea survine (normalitate dobândită şi ea după lungi şi apăsătoare vremuri de autoflagelare), ci la frica inhibitivă că te  îndrepţi de fiecare dată, înevitabil, către ea. Ceea ce se şi întâmplă atâta vreme cât te programezi din start să ajungi acolo. Pentru că ai auzit de atâtea ori că nu eşti şi nu vei fi niciodată în stare de nimic, încât de la un moment încolo nu mai trebuie să ţi-o mai repete nimeni, ţi-o spui singur chiar dacă nu în aceleaşi cuvinte. Ba te şi pedepseşti singur, sub diverse forme, astfel încât reflexul format în copilărie să rămână intact şi să „te servească” prompt şi cu obstinaţie.

Nici nu mai ştiu când am întâlnit-o pe Deea. Poate că în viaţa asta, poate că în alte instanţe ale existenţelor noastre spirituale… Dar când a venit la Kopel’s cu părinţii ei, pe la sfârşitul lui 2011, cred că am avut amândoi sentimentul că ne ştim de multă vreme. Deea (Andreea Niculae) nu mi-a dat de înţeles că ne-am cunoaşte doar din poveştile tatălui ei, Bubu, un om pe care, chiar dacă me-am intersectat destul de rar în ultimii cinci-şase ani, de când ne ştim, l-am regăsit de fiecare dată pozitiv, zâmbitor, solar. E un om pe care-l admir şi pentru al cărui ochi de art director modest şi muncitor şi pentru a cărui energe pozitivă am simţit întotdeauna vibraţii foarte puternice şi binefăcătoare.

Deea avea pe-atunci vreo doisprezece ani şi m-a cucerit cu tumultul ei de energie, de bucurie de a trăi. M-a întrebat lucruri, mi-a povestit despre ceea ce citise despre mine, m-a întors pe toate feţele cu prietenie şi o deschidere dezarmantă. Şi mi-a făcut cadou un desen. Sper din tot sufletul să-l găsesc printre lucrurile mele, foarte puţine, rămase în România, sau la aceia care au mai rămas pe Sirenelor 87 în urma mea. Pentru că este un desen indescriptibil, pe care voi vrea să vi-l arăt într-o zi. E o coală groasă, albă, desenată în creion, care conţine sute de poveşti dacă ştii să te uiţi la el. Am fost de atunci surprins de precizia şi pasiunea Deei pentru detaliul povestit în linii şi puncte şi de personajele fantastice create de imaginţia ei grafică.

De ceva timp, Andreea Niculae are un spaţiu al ei pe Internet, unde uneori mă refugiez şi îi privesc minute lungi creaţiile. Pentru cei care vor avea nevoie de avertismentul ăsta înainte de a le vedea şi ei, ţin să subliniez că Deea nu e nici pe departe un adolescent anxios sau apatic. E plină de viaţă şi de exuberanţă, e o fată activă şi comunicativă, râde mult şi cu poftă, trăieşte prin toţi porii şi se bucură de talentul ei şi de viaţă în general. Pentru mine, Deea e un mesager cuceritor de talentat şi de expresiv al unor alte lumi, întâmplări, istorii, destine… Pentru mine, ceea ce desenează Deea face o legătură credibilă şi foarte concretă între ceea ce vedem şi ceea ce nu am văzut sau nu am ştiut să vedem sau nu am avut cum să vedem.

Vă invit în „curtea din spate” a Andreei Niculae cu sentimentul că vă deschid poarta unei lumi speciale, în care mulţi pot intra, dar nu tot aşa de mulţi vor putea şi pătrunde. Încercaţi să nu piviţi lucrările Deei doar în ansamblu, ci să zăboviţi în faţa fiecărui desen deschizându-vă toţi ochii, să-i urmăriţi liniile, punctele, frazele uneori întregi, alteori fragmentate. Bine-aţi venit în lumea Deei.

Deea’s Backyard on Tumblr

Nu mi-e dor. Serios. Cu cine am de ţinut legătura, sunt toţi aproape, la o azvârlitură de Facebook, de Gtalk, de Viber, de WassUp, Tango şi ce drăcării mai folosesc eu din colţul ăsta minunat de lume, cu internet scumpuţ şi okeiuţ :) Dar am chef de câteva treburi pe care numai într-acolo le-aş putea găsi şi realităţile zic că mi le voi şi împlini anul viitor.

• Vreau ciuperci. Vreau ciuperci mari, albe, ordinare, proaspete, fripte pe grătar, cu sare de mare şi piper proaspăt măcinat, doar în apa aia a lor care se adună în mijloc când le frigi „pe spate”. Vreau şi hribi, dar zău că mă mulţumesc cu alea de crescătorie. Ş vreau o cremă de ciuperci făcută tot de mine, doar cu ciuperci, ceapă, apă, ulei de măsline, sare şi piper.
• Vreau raţă. Meşterită de mine, cu pielea înţepată din loc în loc cu furculiţa, apoi opărită un sfert de oră în apă bună, cu nucşoară, apoi cuptorită pe tavă cu apă şi grătar vreo două ceasuri şi jumătate, la foc molcom.
• Vreau să mă adun cu trupeţii şi să tragem o cântare, deşi Aela nu cred că mai încape în spatele premierului până ajung eu :))
• Vreau un party „consistent” în True.
• Vreau să mă trezesc devreme în unele zile, să înot de la şapte dimineaţa şi la zece să fiu deja călare pe scris şi documentare, să mă întâlnesc fie şi virtual cu aceia care vor fi capitole în cartea pe care o vom scrie cu Alis şi a cărei structură e aproape ştiută. Şi în paralel să-mi termin „Poruncile…”, să le structurez pentru carte şi să le trimit la editură, să găsesc un om straşnic de talentat pentru copertă şi ilustraţii. Şi în unele zile să dorm până seara pentru că voi fi scris toată noaptea.
• Vreau să beau un ceai cu Giolly şi a lui la Londra şi o sangria cu Majestatea la Malaga. Să frigem peşte cu vorbe bune la Brăila şi să mă văd cu toţi cei ştiuţi şi dragi din Bucureşti şi de la Oradea. Mă pregătesc să-mi fie bine oriunde în lume pentru că, în sfârşit, mi-e (din ce în ce mai) bine cu mine. Dar tot nu sunt convins că o să stăm prea mult în România.
• Vreau să fac şcoala de şoferi. Da, mă, e incredibil, dar e unul dintre primele lucruri pe care vreau să le fac când ajung în România. Mi-am învins convingerea că nu am ce căuta la volanul unei maşini şi mă simt pregătit să fac asta fără să-mi fie teamă că voi fi ultima amărăciune de şofer. Ştiu că nu voi fi. Şi oricum n-o fac ca să conduc prea mult în Bucureşti.
• Vreau să fac cursurile de coaching în Spania şi să încep practica în România, să creăm un curs unic ca structură şi beneficii şi să-i bucurăm cu el pe aceia cărora le va răspunde la nevoi şi interese. Să continuăm împreună să contribuim la marile mutaţii spre bine prin care simt că părţi din ce în ce mai mari ale umanităţii se decid să le accepte şi să devină parte din ele. Vreau să nu-mi pese de bani pentru că, oricum, sunt meniţi să aibă valoare doar atunci când nu-i avem.
• Vreau s-o văd pe Anca şi să ne bucurăm împreună că suntem bine, că ne-am (re)găsit amândoi sensul şi liniştea şi că, în ciuda faptului că tot o să ne vină să plângem că n-a ieşit cum am fi vrut, să putem să fim prieteni. Tare tare îmi doresc asta.

Am mai adus vorba despre şantajul domestic, cu precădere despre cel de natură emoţională, pe parcursul capitolelor anterioare, însă cred că e util să scriu separat şi detaliat despre el. În primul rând pentru că poate nu suntem toţi la fel de conştienţi despre formele pe care le poate el îmbrăca în diversele interacţiuni cu cei din jur şi în special cu copiii. În al doilea rând, pentru că exemplul şantajului în copilărie şi în formare conţine ramificaţii pe care uneori suntem tentaţi să le folosim, la rândul nostru, pe post de armă şi metodă de constrângere în contractele noastre sociale din maturitate.

Voi încerca să clasific şi să exemplific cele câteva categorii şi tipuri de şantaj pe care experienţa proprie le poate astăzi identifica şi sunt convins că nu va fi o sintetizare completă. Ştiţi deja că puteţi adăuga oricând în comentarii propriile exemple sau contribuţii, astfel încât utilitatea acestor informaţii să crească răspunzând cât mai multor dileme ale celor care vor ajnge să le citească. Primesc deja întrebări concrete prin mesajele de pe pagina de Facebok prin care ţin legătura cu cititori din România şi mă bucur sincer dacă răspunsurile mele sunt de natură să le uşureze misiunea sau dacă măcar le confirmă că merită din plin să evite violenţa de orice natură faţă de copiii lor.

Şantajul sentimental simplu.

Aleg să-l numesc astfel pentru că este, probabil, cel mai des utilizat în educaţia defectuoasă a unui copil şi cel mai la îndemână ca argument incorect în strădania inducerii modificării de atitudine şi comportament. Autoplasarea părintelui/educatorului pe o poziţie defensivă, comparativ emoţional inferioară de cele mai multe ori, nu numai că îşi va atinge efectul urmărit doar pe termen scurt, dar prin repetare şi diversificare, va avea toate şansele să devină un argument utilizat pe termen lung de către maturul educat astfel. Mama a muncit să-ţi spele hainele şi tu le murdăreşti. Pe bunica o doare inima pentru că tu nu vrei să mănânci ceea ce ea s-a chinuit să pregătească. Tata e foarte obosit şi nervos de la serviciu, iar faptul că tu iei note proaste îl va îndurera şi mai tare, vrei să se îmbolnăvească? „Vrei să moară mama?”

„Domnul Goe” este un personaj mult mai complex decât un simplu exemplu de pramatie leneşă şi inoportună, aşa cum mulţi aleg să restrângă înţelesurile unei nuvele cu importanţă simptomatică. Domnul Goe este, înainte de toate, suma tuturor defectelor de educaţie exercitate de cele trei dive „de lume”. Dacă faci asta, o să moară cineva, o să se supere altcineva, mereu altcineva o să aibă de suferit de pe urma prostiilor pe care le face un copil. Conformismul, prin accepţiunea lui în sensul încercării de a mulţumi pe toată lumea, este poate cel mai fin şi puţin nociv efect al unei astfel de „strategii”. Asta în condiţiile în care ne dă oricum multe bătăi de cap în lumina dorinţei permanente de integrare şi apartenenţă la societate.

Îmi vin acum în minte exemplele demisiilor demonstrative, melodramelor de cuplu, crizelor de gelozie sau de sentimente neîmpărtăşite în interiorul relaţiilor de prietenie. Constrângerea prin autoflagelare emoţională demonstrativă şi ostentativă. Un ricoşeu mai mult decât trist, care de multe ori nu ne permite să stăm fixaţi pe propriile picioare şi să tratăm cu luciditate ceea ce interpretăm drept reavoinţă sau lipsă de empatie din partea celor din jur. Şantajul de acest tip se traduce la maturitate prin utilizarea, fie doar şi enunţată, a intenţiei de constrângere emoţională. Rămâi cu mine sau mă sinucid. Creşte-mi salariul sau demisionez. Împrumută-mă cu bani sau nu-ţi voi mai vorbi niciodată…

Şantajul de recompensă.

Dacă sunteţi părinţi, pur şi simplu nu aveţi voie să vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer. Faptă bună, recompensă pozitivă. Faptă greşită, recompensă negativă. De orice natură ar fi ea. Şi mai mult: anunţarea şi instituţionalizarea cu valoare de reflex ante factum, în cazul ambelor tipuri de recompense. Şi mai grav mi se pare că în cotidian dezastrele astea educative s-au bagatelizat, au devenit obişnuinţă şi drum de urmat. Dacă vii iar murdar de la joacă, nu te mai las afară o săptămână. Dacă nu iei peste 8 la matematică, nu te mai las la înot. Dacă răceşti, o să te internez în spital. Dacă mai vorbeşti urât (‘tu-ţi dumnezeii tăi de jigodie!) nu primeşti de mâncare şi nu mai ai voie la lecţii de chitară şi aşa mai departe.

Desigur, recompensele pozitive sunt îndesate cu aceeaşi încărcătură negativă chiar dacă nu par nici pe departe venite din aceeaşi direcţie a erorii. E mai simplu să luaţi toate exemplele întâmplătoare de mai sus şi să le aşezaţi într-o formulă pozitivă reciprocă. Reprezintă acelaşi lucru, susţin la fel de greşit demersul educativ şi sunt, de fapt, în mod identic defecte. Şi devin cu atât mai grave în condiţiile unui background situaţional complex.

Revin la exemplul personal. Un copil bătut pentru că e gras suportă interdicţii alimentare pe care în mod natural va găsi nenumărate prilejuri să le încalce. Dar imaginaţi-vă marasmul de logică în care acelaşi individ este recompensat cu o merdenea sau o gogoaşă sau o prăjitură atunci când ia o notă bună sau un premiu oarecare. Copiii nu sunt animale pentru dresaj, poate ar fi bine să nu le daţi câte o porţie de zahăr de fiecare dată când vă fac pe plac…

Nu am voie să mănânc pentru că sunt supraponderal sau pentru că nu iau note bune şi premii? Deci dacă iau note bune şi premii nu mai e important că sunt supraponderal? Din păcate mulţi părinţi sunt tentaţi să neglijeze faptul că, aparent surprinzător, intelectul unui copil face conexiuni şi analogii, că situaţiile din jur îi generează paradoxuri şi procese mentale pe care, unu la mână, nu e întotdeana capabil să le exprime, doi la mână – este privat de comunicare la un nivel al împărtăşirii conştiente a dorinţei de înţelegere a acestor mecanisme.

Un copil bătut şi educat în climat violent va evita din ce în ce mai mult să se exprime, să solicite explicaţii, să ceară ajutor sau răspunsuri. Îmi aduc aminte că, atunci când cutezam să întreb câte ceva şi să încerc să-mi desluşesc diverse procese mentale care aveau la bază întâmplări la care asistasem sau al căror protagonist chiar fusesem, trebuia să fiu foarte atent cum pun problema şi cum formulez nedumerirea. Pentru că de fiecare dată eram bănuit de intenţii ascunse, de fiecare dată dădeam naştere unei întregi anchete în care ceea ce întrebasem nu avea nicio importanţă, iar ceea ce ascundeam devenea tema interogatoriului. Au fost multe bătăile pe care mi le-am generat în acest fel, întrucât era imposibil să formulez la timp un răspuns plauzibil la întrebarea obsesivă, urlată printre pumni şi scuipaţi „De ce m-ai întrebat asta? Ce-mi ascunzi? Spune imediat! Porc mincinos! Să-mi spui imediat de unde ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva, că te calc în picioare! Te omor, dumnezeii mă-tii de bastard ordinar!”

Şantajul delaţiunii.

Adică al eternei şi omniprezentei pâri „la superior”. Mamele pârăsc la taţi. Taţii pârăsc la mame. Bunicii pârăsc la părinţi. Vecinii pârăsc la bunici şi la părinţi. Colegii de clasă pârăsc la profesori. Fraţii pârăsc la părinţi, la alţi fraţi, la bunici şi la oricine devine, în condiţiile ierarhizării autoritare, gardianul de serviciu. Din nou vorbim despre intenţia inducerii modificării comportamentale în condiţii de constrângere. „Pârâciosul” nu numai că devine un inamic, dar transferul de autoritate şi confirmarea cu fiecare episod a „autorităţii supreme” ca sursă principală de măsuri coercitive nu face decât să sporească frica de respectiva autoritate şi neîncrederea în toţi ceilalţi posibli „inamici”. Frica de autoritatea „parentală” devine mai apoi o temă permanentă în contractele sociale ale maturului educat astfel, ea transferându-se asupra oricărui tip de ierarhie în care va fi inclus, cu efecte majore în performanţele şi capacitatea de integrare a individului.

Fratele meu, la rândul lui subiect de torturi de toate felurile în copilărie şi mai cu seamă după optsprezece ani, când a părăsit poziţia favoritului şi a încetat să mai fie „mai cuminte”, mai plăpând, mai bolnăvicios şi, în general, câţiva paşi în urma generaţiei lui din toate punctele de vedere (calităţi care în multe situaţii l-au scutit de tratamente identice cu acelea administrate mie) şi-a folosit în multe situaţii ascendentul şi privilegiile pentru a mă constrânge să-i fac pe plac sau să nu-l pârăsc, la rândul meu, periclitându-i astfel poziţia de preferat sau, hai să zicem, bătut, scuipat, zgâriat intenţionat sau strâns de gât mai rar. Practicam aproape zilnic acest tip de şantaj reciproc şi ţin minte că uneori, din cauza presiunii psihice şi a durerilor insuportabile, încălcam amândoi regulile stabilite de comun acord.

Pe şopocăite şi veşnic cu urechile ciulite la orice sunet de paşi sau respiraţie în jurul uşii camerei din dreapta, promiteam sub jurământ că, dacă unul nu spune despre cutare întâmplare, nici celălalt nu va dezvălui secretul celuilalt. „Jur pe Aura” pecetluia înţelegerea şi, chiar dacă  nu însemna nimic de fapt, avea valenţele unui legământ de moarte. Confirmam astfel, şi unul şi celălalt, că amintirea (pentru mine palidă) a mamei noastre naturale nu avea voie să fie întinată prin generarea reciprocă a unui nou episod coercitiv sângeros. Aşa am reuşit să ascundem mai multă vreme pierderea unei palete de tenis verde, cu feţe întoarse şi valenţe aproape sacre, întrucât fusese un dar de la „Tata Mircea„. Am reuşit să ţinem sub tăcere diverse motive aparent întemeiate pentru noi şi noi reprize de urlet şi bătaie: eu mâncasem cinci bucăţele de carne în plus dintr-o tocăniţă de fasole verde,  eu spărsesem bibelourile care decorau mobila din sufragerie pe „mileuri de calitate, nu porcăriile pe care le au vecinii”, el mi-a spart capul prima oară cu o lingură de metal, el mi-a spart capul a doua oară cu un flacon de spary deodorant… Şi mă opresc aici, în ciuda unui munte de întâmplări cu grade diverse de gravitate şi urmări pe termen variabil. Despre cele mai grave întâmplări din camera din dreapta am acceptat unanim să semnăm un jurământ scris pe care eu încă îmi menţin decizia să îl respect.

Şantajul insituţional.

Uneori autoritatea depăşeşte graniţele familiale. Sau se declară singură neputincioasă în faţa comportamentului nestăvilit al „educatului”. Atunci intervine ameninţarea instituţiilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve cumva situaţia. Mă bucur să ştiu sau măcar să cred că sunt din ce în ce mai puţini părinţii contemporani care decid să renunţe la aceste instituţii ale constrângerii. Bau-Bau, Baba, Moşul, Ţiganul, Poştaşul, Întunericul… Aparent o joacă, aparent speculaţii aproape benigne ale imagnaţiei copilului, nu-i aşa? Dar însăşi ideea instrăinării (te dau lui Moşul cu sacul dacă mai plângi) sau izolării (o să dormi pe întuneric dacă nu strângi jucăriile) nu nasc decât frică în conştiinţa aflată în proces de formare. Definite sau nu, personificate sau nu, toate aceste instituţii devin un element neplăcut, un generator de frică. În orice femeie bătrână de la piaţă sau de pe stradă, poate să existe Baba. În orice vânzător de linguri sau gunoier poate să existe Ţiganul. Nu ştiu dacă are rost să vă insult inteligenţa şi să detaliez până la ce cote emoţionale şi de discrepanţe de ordin social se pot ramifica toate aceste „jocuri” educative.

Instituţiile mele de şantaj au fost Orfelinatul, Casa de corecţie, Poliţia şi Vagabondajul. Nu-mi plăcea să stau în casă imediat după ce veneam de la şcoală şi eram singur până seara în anii în care fratele meu învăţa după-amiaza. Îmbucam ceva repede, de multe ori mâncare „ilegală”, pâine cu unt, ouă sau pate de ficat ori sardine din conservă. Nu-mi plăcea să-mi încălzesc mâncarea gătită care uneori pur şi simplu nu-mi plăcea. Am abandonat pe viaţă preparate „istorice” gen mâncarea de castraveţi acri cu sos sau tocăniţa de mărar, dar mă bucur că am recuperat limba cu măsline, pe care acum o pregătesc cu multă bucurie uitând ingredientul „lămâie”, care în copilărie era păstrat în sos şi toată oala era amară ca fierea. În plus, evitam să spăl vase murdărite de mine. Spălam chiuvete întregi de vase când se gătea, când se făceau dulceţuri şi zacuscă şi oricum luam bătaie pentru că le spălam prost. Şi ieşeam în curte, încercând să mă sinchisesc cât mai puţin de „spionii” din spatele perdelelor de la geamurile vecinilor.

Am fost de multe ori surprins în aceste incursiuni prin copaci, de cele mai multe de unul singur, şi admonestat pe măsura aparentei mele pofte de „vagabondaj”, căci aşa se chema impertinenţa mea de a ieşi să mă joc în curtea blocului. Ei bine, într-o zi am fost târât de ureche şi de păr în faţa Sectoristului din cartier. Parcă să zic că-l chema Janţă. De prisos să amintesc, în lumina însemnărilor anterioare, că Janţă înainte şi după acest moment era, la fel ca alte meserii analizate şi etichetate între pereţii de la apartamentul 5, „un nimic, o lătură a societăţii, un gunoi de miliţian”. În ziua aceea a trebuit să joace rolul autorităţii supreme, care măcar teoretic ar fi trebuit să mă ia „la secţie”, să mă bată serios şi să mă amendeze pentru „vagabondaj”, poate chiar să mă şi ţină o noapte la închisoare ca să nu mai fac.

Orfelinatul şi Casa de corecţie se cam confundau în mintea mea familiarizată aproape zilnic cu spectrul lor. Nu ştiam exact dacă Orfelinatul era pedeapsa supremă pentru copiii care nu aveau părinţi sau dacă la Casa de coreţie ajungeau doar orfanii răi, care îşi murdăreau hainele, care mâncau „prea mult” şi care luau note proaste. Cert este că nu aveam habar la acel moment care era mersul treburilor în orfelinatele româneşti comuniste, deci perspectiva lor a devenit de-a dreptul tentantă şi eliberatoare de la un moment încolo. Desigur, nu mai tentantă decât fuga de acasă, proiect pe care l-am plănuit atât de des în cei treisprezece ani, dar pe care l-am pus în practică doar o dată sau de două ori. Ce nu pricepeam în ruptul capului era de ce nu sunt lăsat să plec dacă la fiecare scandal mi se urla pe toate tonurile „Casa-i a mea, uşa-i a ta! Nu-ţi convine, fă-ţi bagajele! Să pleci, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mi-ai mâncat zilele şi viaţa, bastard împuţit!”.

Şantajul emoţional extrem.

L-am lăsat la final pentru că înclin să cred că a lăsat cele mai adânci urme în comportamentul meu ulterior. Pe scurt, probabil pentru că toate celelalte metode nu păreau să dea roade (deşi întâmplările pe care urmează să le ilustrez sunt prezente atât în amintirile mele mai vechi, cât şi în cele mai recente, cu o recurenţă de neprecizat) eram des protagonistul autoflagelării şi automutilării „educatorului” meu. Îmi cer din start scuze pentru imaginile pe care probabil că vi le voi genera în cele ce urmează, dar sper din tot sufletul nici să nu asistaţi, nici să nu iniţiaţi vreodată asemenea episoade în existenţa voastră şi a copiilor voştri.

Aparent ajuns la limita superioară a „argumentaţiei” şi probabil speculând eventuala mea sensibilitate sau potenţialul meu sentimental mereu degradat de violenţe de toate felurile, „educatorul meu” recurgea la autopedepse. Se trăgea de păr, îşi dădea pumni sonori în propriul cap, se lovea straşnic cu capul de perete sau de mobilele din casă, simula automutilări cu cuţitul pe mâini sau chiar în pântece, se muşca de mâini şi trăgea cu forţă, încercând să-şi lase urme cât mai vizibile sau chiar să se rănească până la sânge. Şi aveau efectul scontat. Mi se surpa stomacul de milă şi ajungeam de multe ori să cred că sunt singurul vinovat pentru toate aceste suferinţe. Toate sunetele şi urmările acestor dureri autoprovocate mi-au înnegurat din ce în ce mai profund încrederea în ceea ce aş fi putut să reprezint bun, util, admirabil pe suprafaţa pământului căruia „îi făceam umbră degeaba”. Într-un rând, pentru că ne baricadasem în cameră şi blocasem accesul cu propriile trupuri postate între uşă şi un dulap, geamul din partea de sus a fost făcut ţăndări cu propriile mâini, prezentate apoi pline de sânge afară, vecinilor, pe casa scării, drept urme ale gesturilor de violenţă ale mele şi ale fratelui meu

Orice neajuns, orice eşec, orice nemulţumire se centra deasupra capului meu, în interiorul conştiinţei mele şi printre corzile probabil sensibile ale personalităţii mele emoţionale. Presiunea nervoasă generată de copiii altora, din băncile şcolilor sau de la masa de lucru extraşcolar, exploda în palme, pumni, bâte, zgârieturi, muşcături, ameninţări, înjurături, blesteme, scuipaţi şi teroare de toate felurile administrate „leprei” şi copilului „făcut pe ce apă nu curge” pe care-l reprezentam în existenţa chinuită şi autochinuită a celor cărora le produceam pe de-o parte milă, pe de alta scârbă.

Am preluat parte din aceste obiceiuri. Am jucat piesa exasperării generatoare de autoflagelări atât la nivelul propriilor evaluări emoţionale, cât şi la cel comportamental. Mi-am biciuit şi mi-am înjurat propria personalitate, dar mi-am dat şi pumni sau obiecte în cap, mi-am tras palme şi mi-am înscenat sinuciderile cu aceeaşi şi aceeaşi intenţie de constrângere prin empatie forţată. Pe unii i-am speriat, pe alţii i-am alungat pentru totdeauna din jurul meu, n-am obţinut nimic, dar cel mai departe am fugit de mine şi cel mai mult rău mi-am produs mie însumi. Suficient încât să ştiu că poţi trăi în echilibru evitând exemplul personal al infernului şi că poţi fi pregătit să dai viaţă la rândul tău fără teama că vei repeta toate caznele mai grele sau mai uşoare prin care destinul ţi-a testat rezistenţa şi dorinţa de a trăi şi de a reuşi să rămâi întreg la minte, la suflet, la capacitatea de alegere şi decizie.

În mare, ştiu că nu vă spun lucruri noi. În mare, nimeni nu ajunge la astfel de experienţe şi nimeni nu-şi va atribui asemenea drepturi emoţionale în schimbul unor eforturi materiale concrete, fireşti, omeneşti. Ţin doar să vă amintesc că panta e abruptă şi că nimic nu se transferă mai uşor unui copil decât propriul marasm parental psihologic şi comportamental, că suntem mimetici prin esenţă şi că vedem, auzim, simţim şi înţelegem în mod diferit, dar de multe ori hotărâtor pentru maturii care devenim. Şi mai ştiu că unii dintre voi aveţi propriile exemple din proximitate şi că alegeţi să nu reacţionaţi, să întoarceţi capul sau să interveniţi uneori poate doar prin prisma vreunui disconfort personal. Nu pot decât să vă invit să gândiţi de două ori şi să luaţi în calcul că educaţia unui copil nu poate fi înfăptuită cu violenţă, sub nicio declinare a ei.

Pe 1 iunie anul ăsta, pe când încă nu-mi recuperasem cheful de scris şi blogul publica de trei ani un singur articol pe lună sub forma unui tabel cu aproximativ 80 de reţete, începusem să-mi vizitez copilăria ale căror mesaje către contemporan începuseră să se limpezească şi să se ceară scuturate, sortate, scrise şi împărtăşite. Şi am cântat treb’şoara asta ca pe un dar făcut copiilor, inclusiv celui pe care tocmai îl lăsam să respire. Aţi văzut-o doar câţiva la acel moment, aşa că am decis să v-o arăt şi aici. Mie mi-a plăcut întotdeauna melodia asta, sigur că există interpretări mult mai inspirate ale ei, dar asta e a mea. Şi atât :)

[youtube http://youtu.be/FPUwBQJMsXA]