N-am nicio treabă cu fotbalul. La Mondial voi fi în România sau cel puţin în Europa şi sigur nu mă voi uita la niciun meci la televizor. Dar pentru că unii dintre voi se gândesc deja la o escapadă microbistă în Brazilia în iunie-iulie anul viitor, m-am gândit la câteva sugestii care v-ar putea fi de folos în demersul ăsta.

• Cu calendarul partidelor şi stadioanelor în mâna dreaptă şi cu ochii pe o hartă bună administrativă a Braziliei, o să vedeţi că distanţele între oraşele în care se întâmplă CM sunt foarte mari. Brazilia e mare, foarte mare, cam cât toată Europa. E bine să începeţi de-acum să vă faceţi o socoteală şi să aflaţi ce meciuri vreţi să vedeţi. Biletele Bucureşti-Rio/Sao Paulo sunt încă la un preţ decent acum, la fel şi zborurile interne, între aeroporturile mari. (Dau luni mai puţin de 40 EUR pe un drum de două ore în aprilie, care pe şosea durează şapte). Se vor scumpi grav în apropierea şi în timpul evenimentului. Nu merită să vă gândiţi că economisiţi folosind alte mijloace de transport în interiorul Braziliei pentru că drumurile sunt lungi şi obositoare pe şosea.
• Am identificat pentru voi trei grupe de oraşe în funcţie de aşezarea lor pe hartă: Grupa de Nord, cu Fortaleza, Natal, Recife şi Salvador; Grupa de Sud 1, cu Brasilia, Belo Horizonte şi Rio de Janeiro; Grupa de Sud 2, cu Sao Paulo, Curitiba şi Porto Alegre. Cuiaba şi Manaus sunt mult în afara celor trei, la distanţe mult mai mari. Poate ar fi bine să vă faceţi socotelile în funcţie de aceste criterii.

• Pentru cursele interne vă recomand decolar.com.br şi cu precădere zborurile Azul.
• Cumpăraţi-vă online biletele la meciuri, e cea mai simplă metodă să fiţi relaxaţi la sosire şi să evitaţi falsurile care sigur vor înflori în perioada campionatului. Faceţi cât mai curând rezervări la hoteluri sau moteluri pe care le puteţi verifica uşor pe Trip Advisor sau pe Lonely Planet. Se vor ocupa rapid.
• Dacă aţi decis că vă puteţi oferi cadoul unei călătorii în Brazilia la campionat, aşteptaţi-vă să daţi în jur de 100 EUR pe noapte într-un hotel/motel decent. Adică vreo 300 de reali brazilieni. E posibil să găsiţi şi mai ieftin, sigur veţi găsi şi mai scump.
• Totul va fi mai scump decât în vremurile normale pentru că aşa e firesc, de la suveniruri şi taxiuri până la excursii şi distracţii personalizate.
• E bine să nu veniţi singuri în Brazilia. Nici nu e prea amuzant, nici nu e chiar practic. Limba engleză nu e neapărat o condiţie aici, poate ar fi bine să luaţi cu voi un ghid de conversaţie sau să vă familiarizaţi puţin cu limba portugheză vorbită în Brazilia, simţitor diferită faţă de portugheza de Portugalia, cu ajutorul unui curs online cu exerciţii audio. În plus, veţi fi uşor de identificat ca turişti străini şi de multe ori asaltaţi cu oferte şi propuneri de toate felurile. E altfel când nu eşti singur.
• Micul dejun e în general inclus în preţul cazării şi e copios. Un prânz într-un restaurant cu mâncare la kilogram (cam aşa e prânzul în Brazilia) n-ar trebui să vă coste mai mult de 10 euro de persoană, iar o cină într-un restaurant curat şi drăguţ n-ar trebui să depăşească 60-80 de euro în doi. Am inclus în calcul şi o sticlă de vin. Vinul nu e chiar ieftin aici.
• Puteţi plăti cu card internaţional în restaurante, hoteluri şi magazine, dar poate că ar fi bine să nu îl folosiţi chiar peste tot. Se mai clonează. Pentru extrageri de cash, toate unităţile Banco do Brasil au măcar un bancomat care operează Visa şi Mastercard. În alte bănci, mai greu sau deloc. În funcţie de banca românească unde aveţi contul, veţi plăti comisioane de schimb valutar mai mici sau mai mari. Pentru consolare, poate vreţi să ştiţi că de vreo câteva zile argentinienii plătesc un comision de 35% la fiecare retragere de pe card, în afara Argentinei…

• Berea e multă, foarte rece şi bună. La cutie sau la sticlă, de la 300 ml până la 600 ml. Bere la pet nu există nici în Brazilia, iar seminţele de floarea soarelui se găsesc doar la magazinele pentru animale de companie. O bere mică la supermarket e 1-1.5 reali, una mare – 2.5-3 reali iar la restaurant cea mică ajunge până la 5 reali, cea mare – până pe la 7.
• România are în Brazilia şi ambasadă, şi consulat. Veţi primi adresele şi numerele lor de telefon prin SMS, de îndată ce veţi fi fi preluaţi de companiile telefonice locale cu care operatorul vostru românesc are acorduri de roaming (Tim, Vivo, Claro, Oi). Just in case.
• Evitaţi să beţi apă de la robinet, dar încercaţi să veniţi în Brazilia fără prejudecăţi de natură medicală pentru că s-ar putea să atrageţi exact ceea ce vă sperie mai tare. Luaţi-vă repelent pentru ţânţari dacă vă e frică de diverse chestii, pot să vă spun că într-un an de zile, aproape de apă şi de pădure (nu în aglomerări urbane, unde veţi merge voi mai degrabă) nu am văzut un singur om bolnav de dengue. Nu m-am vaccinat la plecarea din România şi încă nu ştiu de ce ar fi trebuit s-o fac.

• Fiţi prietenoşi, deschişi, dar prudenţi. Sunteţi printre străini joviali şi sinceri, veseli şi primitori. Dar tot printre străini. Prostituţia şi marihuana sunt apucături fecvente şi uşor de întâlnit în Brazilia (ca peste tot în lume). Sunt ilegale, dar tratate cu toleranţă de legile locale. Cu toate astea, nu ştiţi niciodată în ce vă băgaţi, iar angajaţii Poliţiei Militare Federale sunt personalităţi puternice şi severe. Vor fi cu atât mai stresaţi şi mai irascibili în timpul campionatului, a cărei investiţie gigantică nu e deloc privită cu ochi buni de mulţi brazilieni. Poziţia de patrulă relaxată la aglomerări populare e cu arma în ambele mâini, ridicată în dreptul pieptului, cu ţeava spre pământ şi cu degetul pe trăgaci. „Interpelările” personale se fac cu „interpelatul” întins pe asfalt, cu mâinile la ceafă. Fără loc de comentarii. În general, privind ca trecător, mie coregrafia asta îmi dă un sentiment plăcut, de relaxare. Ceea ce vă doresc şi vouă.
• Puteţi închiria o maşină cu până în 60 eur pe zi, iar litrul de gazolină e în jur de 3 reali.

Asta aşa…în mare. Dacă vi se nasc între timp întrebări concrete, mi le puteţi adresa în comentarii şi mă voi documenta pentru voi. Spor la caltaboş!

Unul dintre motivele puternice ale mutării mele temporare departe de România a fost distanţarea de furie şi de ură, manifestate prin reacţii verbale violente şi etichetări faţă de toţi şi toate cele care, mi se părea mie, veneau în contradicţie cu principiile şi viziunile şi scara mea de valori. Un perpetuu şi complex proces de respingere generată de respingere şi de un climat al fricii, furiei şi urii în care am apărut pe lume şi am reuşit să supravieţuiesc şi pe care mai apoi l-am transformat în mod de viaţă.

Pentru că în câteva zile se face un an de când am plecat şi voi începe să număr invers săptămânile până la întoarcerea temporară în Europa, e firesc să privesc puţin în urmă, oarecum retrospectiv. Şi mă bucur de tot ceea ce văd. Pentru că privesc întoarcerea cu din ce în ce mai puţină teamă de mine şi de propriile reacţii la „realităţile” româneşti. Pentru că sunt, între timp, convins că lumea e în mine şi oriunde sunt eu, duc lumea mea cu mine. Şi asta mi se pare important mai presus de câţi bani am în buzunar, câtă lume mă citeşte sau mă va citi mai departe, cât respect autentic atrag din partea celor din jur sau cât de interesante îmi pot fi poveştile în ochii şi în conştiinţa altora. Ştiu doar că eu sunt acelaşi şi lumea mea e a mea indiferent de toate astea.

Orice proces de curăţare şi de însănătoşire conţine dureri şi suferinţă. Din orice bubă infectată, mai devreme sau mai târziu trebuie să iasă toate sucurile murdare. Cu cât rănile sunt mai vechi şi mai adânci, cu atât iese puroiul mai gros şi mai respingător. Şi sunt mai mult decât încântat să număr luni bune de când nu m-am certat cu nimeni, de când n-am luat pe nimeni la şuturi verbale pentru că realitatea lui nu corespunde întrutotul cu a mea, de când pot să fac diferenţa natural între suflete care-şi aleg experienţe dureroase şi corpuri vinovate. Sufletele sunt toate fără vină. Oamenii, nu. Cu oamenii e altă poveste. De aceea, poate că o alegere bună ar fi să ne privim reciproc ca suflete, fără ca asta să ne oblige să ne apropiem neapărat ca oameni.

În procesul ăsta personal şi perpetuu de vindecare, Brazilia mi-a dat lecţia nepreţuită a diversităţii. De alegeri, de oameni, de roade, de gânduri, de poziţie socială, de tipuri de misiune, de culori, de stări… Şi lecţia asta mi-a oferit concluzia binefăcătoare a acceptării sublimei unicităţi a oamenilor şi a minunatei lor imperfecţiuni. Astfel am învăţat că sunt tot eu cel bun şi cel rău, depinde numai de mine care dintre ei aleg să fiu. Am învăţat că în mine coexistă şi îngeri, şi demoni, iar negarea celor din urmă sau lupta cu ei sunt nu numai inutile, ci şi deloc sănătoase. Oamenii nu se schimbă. Ei doar există şi evoluează în funcţie de propriile lor alegeri.

O proiecţie fizică a tuturor acestor daruri primite în ultimul an cu siguranţă sunt îmbrăţişările. Două trupuri care schimbă şuvoaie de energie, care primesc şi dau în acelaşi timp, care îşi alătură inimile într-un dialog care nu mai foloseşte cuvinte şi intonaţii. Cred în îmbrăţişări şi în capacităţile lor curative, în ajutorul lor evolutiv şi generator de autenticitate. Şi mai cred că, îmbrăţişându-ne mai des, am reuşi să ne apropiem mai uşor şi mai util de suflete (toate bune) închise în corpuri cu experienţe nu întotdeauna fericite.

Nu, sigur că Domnul Caju nu e neapărat o „alună” braziliană. Numai că în Brazilia e plin de pomi de caju. Şi am zis să vă spun câteva vorbe despre el nu numai pentru că ştiu că vă place mult, ci mai ales pentru că ştiu că ştiţi că e unul dintre cele mai scumpe fructe oleaginoase de prin toate pieţele lumii. Adică inclusiv aici, unde vara (decembrie – aprilie) poate să-ţi cadă în cap din pomii de pe marginea drumurilor şi unde copilaşii dau cu zburături după ele cum dădeam noi după zarzăre şi castane.

fructe de caju

Aşa arată un fruct întreg de caju. Atârnă în copac de codiţa aflată în capătul opus fructului oleaginos, crescut destul de bizar fix în fundul fructului-mamă. Ei, partea aia colorată frumos, care poate fi roşie, rozalie, gălbuie, portocalie, este nepermis şi ilegal şi enervant de gustoasă şi de suculentă. Textura fructului suculent e oarecum buretoasă, iar coaja – destul de dură. Aşa că nu poţi spune neapărat că mănânci un fruct de caju, căci în termeni mai apropiaţi de realitate se cheamă că-l cam sugi. Şi e bun, repet, e bun de tot. Parfumat straşnic, cu un gust pe care mi-ar fi imposibil să-l compar cu ceva ce ştiţi deja.

Ce gust are „nuca” ştiţi deja. Aici, pe plajă, cultivatorii vin direct cu sacul de cinci-şase kilograme de fructe uscate, dar uscate de curând, care nu apucă să devină uleioase, aşa cum de multe ori se întâmplă cu acelea de pe tarabele din pieţele europene sau din punguţele de la magazin. Două treburi pe care sigur nu le ştiţi despre caju ar fi astea: 1. nucile de caju sunt scumpe in primul rând din cauza procesului de extracţie. Am muşcat ca Sotea dintr-o nucă crudă şi am avut buzele arse vreo două săptămâni de uleiurile esenţiale pe care învelişurile ei le conţin în ambundenţă. Nucile de caju coapte trec prin cinci-şase procedee până ajung, rumene şi frumoase, pe masă: uscare, prăjire, decoticare, spălare, încă o prăjire, încă o uscare etc. etc. etc. 2. Cică un pumn de miezuri de caju face cât două pastile de Xanax.

Ia cu Xanax!

Probabil că, mâncat pe plajă, la Atlantic, cu ochii înfipţi în necuprinsul albastru şi cu picerele adânc masate de nisipul pudrat, face cât trei Xanax. Cu Rudotel nu s-au făcut echivalări, dar sincer cred că nu funcţionează când vine vorba de psihoze complexe :) În fine. caju e bun şi versatil. Stă lejer pe post de seminţe de pin într-un pesto făcut în casă, se comportă decent în paste cu sos alb, sfărâmat mărunt, pe deasupra, sau ca „îmbrăcăminte” crocantă pentru peşte, pui, diverse legume prăjite „pane”. Văd şi un cotlet întreg de miel îmbrăcat în caju zdrobit înainte de a ajunge în cuptor, dar poate că despre asta om vorbi mai la obiect anul viitor.

Asta îmi propun să fie o serie de însemnări despre chestii faine sau măcar experimentale de pus pe limbă în Brazilia. Şi dacă reuşesc în următoarele zile să mă ridic la nivelul intelectual al lui Go Pro Hero 3 Black Edition (în august am avut şi Silver Edition vreme de vreo treizeci de secunde, până mi-a zburat-o un val de pe cap cu tot cu hamul despre care abia mai apoi am aflat că nu e pentru uz subacvatic) probabil că le voi ilustra şi cu nuşte clipuri cât de cât decente. Deocamdată doar iPhone.

caldo de cana

Caldo de cana e suc de trestie de zahăr. De cele mai multe ori, pe margnea drumului şi la intrarea/ieşirea de pe plajă. Tulpina de trstie crudă vine „de la ţară”, e cojită cu un cuţitoi straşnic şi nelipsit din dotarea brazilienilor care au o treabă cu natura, apoi spălată cu apă. Pentru un pahar mare cu suc, nenea sau tanti de obicei folosesc o bucată de vreo douăzeci şi cinci de centimetri. Trestia trece printr-o presă rece, de cauciuc, activată de un motor simplu, alimentat cu gazolină, iar sucul se scurge printr-un canal metalic direct în vasul de colectare, printr-o sită obişnuită care opreşte eventualele bucăţele mărunte de lemn. După prima presare, pe tulpina aplatizată ajung bucăţele de ghimbir şi de lămâie iar operaţiunea cu presa se repetă de încă două sau trei ori.

Vânzătorii au tot timpul cu ei o cutie termoizolantă cu gheaţă (brazilienii nu beau mai nimic fără gheaţă), pahare de unică folosinţă şi paie. Eu nu beau, că nu-mi permite religia, dar cu siguranţă e un deliciu de neratat pe-aici. Prefer apa de cocos, despre care o să vă povestesc curând. Spor la piftie!

Ce e azi? Marţi? Deci în cinci zile două „coincidenţe” cu parfum românesc, una mult mai surprinzătoare decât cealaltă. Joia trecută am închis târziu, aproape de miezul nopţii. Şi cum joia e noapte de jam session la Bananas, hostelul unor amici englezi foarte simpatici, ne-am îndreptat într-acolo cu gând să stăm preţ de o bere şi să mergem la somn. Curtea englezilor era arhiplină, se cânta şi se bea în toate limbile pământului. Aşa că am renunţat să înaintăm prin mulţime. Am făcut cale întoarsă către poartă, să ieşim în stradă şi să ne continuăm cărarea către casă.

Aproape de ieşire aud sâsâit şi pe nas: „De unde sunteţi, şefu?”. Înăltuţ şi creţuliu, un băiat de vreo treizeci şi un pic mă privea zâmbind şi mijindu-şi ochii. Că era român venit în vacanţă, deja nu mai trebuia să-mi spună. Că era român stabilit de multicel în Spania, accentul îmi spusese deja. Dar că era piteştean sigur nu aveam cum să bănuiesc. Alin e în Spania de paisprezece ani, a crescut în Găvana şi a făcut Ion Barbu. E a doua oară când vine anul ăsta în Bahia, la surf, cu bilete de avion cumpărate de firma pentru care lucrează.

Alaltăieri, aia tare de tot. Îmi intră un cuplu în jur de treizeci. Brazilieni foarte reprezentativi pentru aceia care calcă pragul Oasis: tineri, educaţi, curioşi, cu pofte de gusturi noi. După ce au mâncat, el a ieşit la o ţigară. Gustavo şi Renata erau ei. Gustavo mi-a povestit cu bucurie cum tocmai se terminase un mare festival gastronomic în Valenca, un oraş nu foarte departe de Itacare. Părea sincer pasionat de ingrediente, de noutăţi, ba chiar mi-a spus că la festivalul cu pricina fusese prezentat un ulei de palmier cu aciditate foarte mică, o premieră pentru Brazilia.

Şi ne-a întrebt de unde suntem. „A….ce tare! Fratele meu urmează să se căsătorească în curând cu o fată din România. Mi-a spus numele ei şi mi-a trecut pe lângă ureche. Şi povestea a continuat: vine în februarie de tot în Brazilia, sigur venim toţi pe-aici peste vreo două sau trei luni, eu vreau să-mi găsesc o casă de închiriat aici, în oraş, iar ei mă vor vizita. Foarte frumos, felicitări, abia aştept să vă am oaspeţi pe toţi patru…” etc. etc. etc.

Ieri dimineaţă am pus o poză de Instagram şi am dat un ochi pe timeline. Şi mi-a sărit în ochi numele viitoarei cumnate românce a lui Gustavo. Frumoasă-nevoie mare. Şi în contul ei – poze cu un băiat care ziceai că e fratele geamăn al oaspetelui meu de cu seară. În fine, am realizat că eu şi Cristina ne „urmărim” pe IG de multişor, eu fiind printre primele treizeci de conturi din cele două sute şi ceva cu care ea este conectată. Şi i-am spus povestea şi, desigur, a fost la fel de uimită ca mine :)

Lume mică? Mese puţine? Coincidenţe? Nu prea mai cred în explicaţiile de felul ăsta, ci mai degrabă în sensul şi însemnătatea fiecăreia dintre aceste fapte aparent banale. Om mai vedea…

De câte ori aţi fost tentaţi să spuneţi despre o persoană sau alta că „impune respect”? Prin atitudine, prin calitatea comunicării, prin greutatea spuselor, uneori şi prin alura şi gestica respectivei persoane, aţi concluzionat că întregul bagaj informativ pe care-l recepţionaţi în propria poziţionare faţă de un anumit individ vă generează o atitudine deferentă cu tentă admirativă. În consecinţă, reacţia voastră se compune din răspunsuri apreciative în interacţiune cu activitatea şi persoana respectivă. Uneori ne privim chiar pe noi înşine cu mai multă admiraţie şi deferenţă doar pentru că am fost capabili să identificăm acest tip de energie faţă de un alt semen.

De fapt, subiectul admiraţiei noastre „nu impune” nimic. Modul în care se comportă şi succesul activităţilor lui, profunzimea ideilor sale sau corectitudinea deciziilor sunt toate trăsături şi beneficii ale propriei sale personalităţi, chestiuni care îl privesc personal şi care au legătură numai şi numai cu felul în care el alege să existe, prin cele două caracteristici elementare ale propriei dumnezeiri: creaţia şi decizia. Iar toate acestea sunt receptate şi intepretate de fiecare în mod diferit şi ce bine că e aşa. Afinităţile, admiraţia, respectul şi, într-un final extrem, idolatria, sunt în exclusivitate expresia poziţionării noaste faţă de ceea ce alţi oameni întreprind în propriul beneficiu inclusiv când rezultatele intervin în mod fast asupra multor altor indivizi. În oglindă şi perfect egal, respingerea, dezaprobarea, blamul şi atitudinea combativă reprezintă propriile noatre decizii emoţionale faţă de persoane ale căror activităţi vin în contradicţie cu principiile sau viziunea noastră. Ne privesc la fel de personal pe cât de personale sunt deciziile şi atitudinile celor care nu ne plac sau pe care-i admirăm.

Am scris această introducere care pentru mine are valoare de avertisment pentru că noţiunea de respect este una pe cât de prezentă în discuţiile şi analizele despre societatea omenească a zilelor noastre, pe atât de subiectiv interpretabilă dat fiind caracterul ei foarte personalizat în ceea ce priveşte modul în care se generează şi se susţin atitudinile care compun îndeobşte sentimentul de respect. „Trebuie să mă respecţi”. „Respectă-i pe cei din jur”. „Respectă părul alb şi bătrâneţea”. „Trebuie să mă respecţi pentru că am făcut asta sau ailaltă”. „Respectul se câştigă”. „Impune respect”. Nu amestecăm aici „a fi respectuos”, o derivaţie lexicală deloc fericită şi destul de greşit ramificată din punctul de vedere al sensului de comportament civilizat, reprezentând mai degrabă respect faţă de sine şi faţă de propria educaţie în interacţiunile cu alte persoane sau entităţi.

Ei bine, nu. Am convingerea că respectul nici nu trebuie, nici nu se impune, nici nu se câştigă şi cu siguranţă nu ţine cont în mod solitar şi suficient de vârsta obiectului demn de respect. Aşa cum respectul nu e nici pe departe o posibilă consecinţă impusă automat de fapte, decizii sau atitudini. La fel ca şi iubirea faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi ne este sau nu congruent şi interactiv, respectul este sau nu. Pur şi simplu. Pot să decid să generez respect în interiorul şi în fluxul atitudinilor mele şi am aceeaşi libertate de opţiune în a simţi faţă de alţi semeni indiferenţă sau dezaprobare, indiferent de calitatea sau importanţa activităţilor respectivelor persoane.

Revin şi subliniez: respectul şi buna cuviinţă nu sunt şi nu reprezintă acelaşi lucru. Cea de pe urmă este o componentă educativă bazică, parte din codul care conţine şi spălatul pe dinţi, şi regulile esenţiale despre viaţa printre alţi oameni. Prima reprezintă o alcătuire complexă şi avansată de congruenţă, admiraţie, aspiraţii, comuniune de principii şi multe altele. În timp ce buna cuviinţă se dobândeşte, respectul se generează ca decizie emoţională bazată pe argumente niciodată impuse, ci alese voluntar.

Lecţia respectului ca şi complex decizional bazat pe argumente afective a fost profund greşit predată generaţiei mele. Haieţi să luăm, bunăoară, exemplele patriotismului şi religiei. Respect faţă de ţara şi naţiunea din care fac parte şi respect pentru autoritatea supremă intangibilă. Sunt produsul unei şcoli în care „patria” a fost permanent o noţiune golită de sensuri, o tinichea roşie numită „Republica Socialistă România”, faţă de care unica formă autentică de respect a fost generată devreme de pozele cu munţi, păduri şi râuri. Admiraţie pentru o natură bogată, faţă de care am avut un sentiment puternic de apartenenţă.

Naţiunea sigur că a fost de la început reprezentată în mod pozitiv de vaşnici luptători „întru neatârnare” chiar dacă multă vreme fie nu am priceput ce vrea să însemne asta, fie asta corespundea unor vizualizări mentale de-a dreptul hilare, însă nu am reuşit să regăsesc măcar idealizarea acestor trăsături „definitorii” în „poporul” real, din jurul meu. Când vine vorba despre religie, treaba se complică şi mai tare. „Biserica a fost creată de clasele asupritoare ca instrument de control şi opresiune asupra claselor asuprite.” este fraza auzită cel mai des în orele de istorie ale copilăriei mele.

Mergeam la biserică în fiecare an doar la Înviere şi atunci cam cincisprezece-douăzeci de minute. Mulţi dintre vecini nu prea răspuneau la salutul respectuos, iar profesorii de la şcoala din cartier priveau fix înainte sau în capătul lumânării, încercând să treacă nevăzuţi prin efortul de a nu vedea pe nimeni. Sunt convins că au existat familii în care explicaţiile despre divinitate şi pildele din Biblie au fost detaliate copiilor din generaţia mea, uneori cu teamă şi cu promisiunea că toate astea nu vor deveni subiecte de discuţie cu colegii de clasă. „Misticismul” părinţilor ar fi putut lesne deveni motiv de „convocare” în faţa reprezentanţilor poliţiei politice comuniste, cu urmări deloc plăcute ca destituirea sau retrogradarea la locul de muncă.

În afară de Înviere, divinitatea şi noţiunile religioase au fost prezente în educaţia mea doar prin înjurături şi blesteme în care tutorele meu făcea adesea referire la elementele de bază ale universului „mistic”: dumnezei (foarte des mai mulţi la un loc, pentru greutate şi relevanţă), sfânta zi de… (cu cât ziua era mai „sfântă”, cu atât ar fi trebuit să fie efectul blestemului mai sigur şi mai grozav), icoana apărea în peisaj tot pentru aprofundarea efectului ocării şi uneori era chiar atinsă în mod demonstrativ, ca să „lege” mai puternic înjurăturile şi toate celelalte urlături cu intenţie de efect pe termen lung. Şi multe altele.

Şi cam asta ar fi cu respectul dobândit în educaţia de bază pentru ţară, popor şi Dumnezeu. Am ales exemplele astea trei mai mult pentru că românii obişnuiesc să se bată aprig cu cărămida în piept când vine vorba de ceea ce respectă ei mai mult şi mai mult. Aş fi curios să ştiu din rezultatele unor studii sociale câţi dintre repondenţi ar spune natural şi „neasistat” că ei îşi respectă în primul rând propria persoană şi pe cei din jurul lor, pe oameni în general.

Pentru mine asta a fost o altă lecţie predată intensiv în anii formării mele, dar din păcate în mod complet opus faţă de direcţia ei normală. Dacă sunteţi convinşi că puterea exemplului este una dintre cele mai importante formule în care le puteţi transmite copiilor voştri direcţia corectă de dezvoltare a concepţiilor despre tot ceea ce îi înconjoară, poate că ar fi bine să transpuneţi asta şi în atitudinile voastre de zi cu zi şi nu să le folosiţi doar ca pe fraze ce ar trebui memorate şi apoi preluate în comportamentul lor. Pentru că puterea exemplului se bazează pur şi simplu pe caracterul animalic mimetic al creaţiilor care suntem noi, oamenii.

Refrenele principale ale copilăriei mele au fost „nu mai mânca” şi „comportă-te civilizat, respectă-i pe cei din jur”. Desigur, au mai existat şi altele… „Scrie frumos!”, „Învaţă matematică!”, „Trebuie să-ţi placă să munceşti!”, „Nu-ţi mai roade unghiile!”, „Nu-ţi murdări şi nu-ţi rupe hainele! Eu am rochii de zece ani pe care încă le port!” şi multe astfel de strigături pe cât de nesuferite, pe atât de utopice în demersul experimentului (pseudo)educativ al cărui cobai am devenit de nevoie. Dar primele două şi cele mai apăsate merită o privire ceva mai detaliată prin prisma discuţiei noastre despre respect.

Despre relaţia mea cu mâncarea, mâncatul şi toată acestă familie lexicală am mai scris în articolele din ultima vreme. Revenind într-o concluzie, multă vreme mi s-a interzis cu urlete, bătăi şi jigniri de toate felurile să mănânc. Pentru că mâncam prea mult şi prea des, pentru că eram „obez”, pentru că aveam „platfus din cauza obezităţii”. Pe de altă parte, nu mi s-a permis să fac sport „ca să nu mă îmbolnăvesc” şi pentru că „sportul e pentru lichele, tu trebuie să înveţi”. Tutorele meu legal, înlocuitorul conjunctural al părinţilor mei, fusese la rândul său, un copil gras şi adesea ridiculizat pentru greutatea şi dimeniunile sale. Mai mult, în decursul anilor de coexistenţă şi „formare” a mea în apartamentul cinci, tutorele meu a continuat să dezvolte propriile temeri şi obsesii faţă de propria greutate. Şi totul era cu atât mai derutant în condiţiile în care dacă îmi luam singur din frigider era rău, iar când mi se ofereau cu dărnicie gogoşi sau şniţele chiar în timpul dietelor impuse, era ok şi trebuia să fiu recunoscător. Şi chiar eram, mi-era poftă de orice şi mi-era foame tot timpul.

Îşi administra fără consultarea medicului pastile de Silutin, probabil cel mai folosit medicament „de slăbit” al anilor comunismului românesc. Am primit şi eu o vreme acest medicament, fără prescripţie medicală. Mai era şi o combinaţie de trei ceaiuri (diuretic, laxativ şi antihemoroidal), pe care tutorele meu o bea în răstimpuri, când decidea că s-a îngrăşat, şi pe care am primit-o la rândul meu, cu prescripţie la fel de „casnică”. Eu mâncam direct din frigider ca să nu las prea multe urme şi ca să înghit repede, de temă că voi fi prins. Şi când eram prins, mâncam bătaie şi înghiţeam înjurături şi pentru că mâncasem, şi pentru că mâncasem direct din frigider. Tutorele meu făcea acelaşi lucru, dar asta numai pentru că nu voia să murdărească farfurii şi pentru că i se părea că mănâncă mai puţin. Eram pedepsit pentru practici pe care însuşi educatorul meu le utiliza în mod frecvent.

Un alt inhibitor major al potenţialului de respect cu care poate că aş fi fost capabil să-mi privesc tutorele a fost cu siguranţă apetenţa sa faţă de gesturi autoflagelante atât ca pseudometodă de convingere, cât şi ca mod de viaţă cotidian. Am mai amintit despre momentele în care se trăgea de păr, îşi dădea pumni în cap, se repezea cu sete cu fruntea în pereţi sau în mobile sau îşi zgâria pielea cu unghiile ca probabil semn al supremului sacrificiu în procesul „educării” mele. Dar răul făcut sieşi s-a manifestat sub mult mai multe forme, toate cu conotaţii în presupusa mea vină pentru tot şi toate. Tutorele meu fuma enorm şi eu eram vinovat pentru fiecare ţigară inhalată (parţial şi de plămânii mei). Desigur, „tu să nu fumezi, dacă te prind vecinii fumând, te calc în picioare” însoţea adesea reproşul că nevoia acelor ţigări era măcar parţial generată de comportamentul meu.

Îmi amintesc că multă vreme mi-a fost frică de tinctura de iod, nu suportam ideea că aş putea avea acea soluţie pe piele. Am mărturisit într-o criză de plâns isteric că, dacă vor să-mi pună tinctură de iod pe rana tocmai căpătată, mi-e teamă că voi muri. Asociasem indisolubil licoarea galbenă cu mai multe episoade în care tutorele meu înghiţea câte o duşcă din sticla cu „rivanol” şi apoi muşca încrâncenat dintr-o lămâie mare. Ştiam că era una dintre metodele „casnice” pentru avort spontan sau împiedicarea dezvoltării unei sarcini neprevăzute, de aici frica mea de moarte prin tinctură de iod. Victimizarea permanentă (naveta la serviciu într-un sat din afara oraşului, refuzul de a întemeia o familie, cozile pentru alimente, lupta pentru un loc de muncă mai aproape de oraş sau în oraş, deplângerea pierderii vocii din cauza urlatului şi a fumatului, autoneglijarea alimentară sau vestimentară şi un munte de multe altele) îşi găsea de fiecare dată rădăcinile în existenţa mea şi a fratelui meu, în sacrificiul insuficient răsplătit cu note bune, haine curate, comportament „exemplar” şi mâncare nebăgată în seamă. Tot ce nu era bine era şi vina mea.

În ceea ce priveşte respectul faţă de ceilalţi în formulă impusă pe parcursul „educării” mele, mă voi referi, în mod firesc, la chiar instituţia tutorelui meu legal, cu câteva exemple care vin în sprijinul celor scrise mai devreme. În planul exemplului personal atât de uşor şi natural de replicat mimetic, eu am primit îndemnul activ al dispreţului faţă de „ceilalţi”. Îmi mulţumesc mie şi îi mulţumesc sorţii că sunt unul dintre cei mai toleranţi români pe care-i cunosc atunci când vine vorba despre ţigani şi homosexuali. Asta pentru că intoleranţa ostentativă şi pătimaşă faţă de toţi aceia care nu sunt „ca noi”, dispreţul manifest, exprimat şi susţinut prin gesturi, a fost una dintre lecţiile adânci ale copilăriei mele.

Ţigănia Popa Şapcă din Piteşti pornea de la câteva zeci de metri de blocul în care am crescut. Ţiganii erau „împuţiţi”, „scârboşi”, „ciumaţi”, „periculoşi” şi „bolnavi”, lucruri pe care aveam să le transform în certitudini foarte devreme în copilăria mea. Îmi venea să vomit de fiecare dată când treceam pe lângă vecinii noştri din ţigănie şi îi priveam cu frică. Toate aceste atitudini mi-au atras la fel de multe întâmplări de pe urma cărora am ieşit bătut, scuipat şi mototolit pe toate părţile. Surprinzător, aceleaşi tratamente incluzând scuipatul pe faţă şi în gură făceau parte din metodele de coerciţie pe care le-am primit de la cinci până la optsprezece ani. Dar nu, doar ţiganii scuipau. Deşi nu cred că am văzut niciodată un părinte scuipându-şi puradelul. Din fericire, am reuşit să depăşesc această idiosincrazie indusă şi am reuşit să primesc mai mulţi ţigani în existenţa mea zilnică şi să-i admir pentru calităţi umane simple.

Homosexualii şi „metaliştii” au fost subiecte care au apărut în demersurile „educative” mai pregnant după 1989. Despre homosexuali mi s-a spus multă vreme că sunt bolnavi psihic şi că nimeni nu se naşte aşa, că unii devin homosexuali doar pentru că aleg experienţele sexuale de acest fel în detrimentul celor hetero. Dilema mi s-a accentuat cu fiecare ocazie cu care mi-am auzit sau văzut tutorele admirând formele apetisante ale celei mai bune prietene sau ale altor femei din anturaj. Avea un soi de rânjet pofticios când vreuna dintre ele se dezbrăca să probeze o bluză sau un sutien nou. Am reuşit să-mi explic toate astea mai târziu şi mă bucur că am înţeles toate aceste resorturi în plan general uman, scăpând de tendinţa de etichetare şi de prejudecare atât de puternic impregnată în educaţia mea de bază. Contractul de pe mare, din 2001, a fost ocazia cu care, trăind şi muncind opt luni printre mulţi homosexuali, mi-am deschis mintea şi capacităţile sociale cât să accept şi să înţeleg homosexualitatea ca pe o varietate umană firească şi veche de când oamenii.

În fine, „metaliştii” erau „un grup de adoratori ai Satanei, care au un salut distinct şi care poartă la gât şi în vestimentaţie cruci întoarse, care merg noaptea în cimitire şi organizează ritualuri de adorare a diavolului şi care periodic se adună acasă la câte unul dintre membrii grupului, sacrifică găini vii, spoiesc pereţii cu sânge proaspăt de găină şi distrug integral mobila şi aparatura din acel spaţiu”. Şi astea veneau din partea unei persoane care cu zece ani în urmă asculta Pink Floyd şi mergea la concerte, trăise perioada hippie în formula ei comunistă şi purtase panaloni evazaţi şi flori în păr. Am fost şi sunt în continuare iubitor de rock de toate felurile, fără a deveni vreodată un pătimaş, metalele grele găsindu-şi uneori locul în energia mea şi la trezire, şi în pragul somnului.

Probabil că metoda cea mai rapidă prin care vă puteţi asigura de lipsa de respect a copiilor voştri e să vă comportaţi împotriva a ceea ce încercaţi să impuneţi. Probabil că veţi reuşi să educaţi un copil lipsit de respect pentru oameni şi natură când, în ciuda momentelor în care vă construiţi discursuri teoretice despre toate astea, vă veţi da voie să etichetaţi cu voce tare vecini, colegi şi „prieteni”, când veţi lăsa gunoi în urma voastră la locul de picnic şi veţi doborî un copac viu doar pentru că prezenţa lui incomodează planurile existenţei voastre vremelnice.

Poate că ar fi bine să încetaţi să credeţi că meritaţi respectul copiilor voştri doar pentru că, anatomic vorbind, i-aţi creat. Nu e nici pe departe o condiţie unică şi suficientă. Nu credeţi că e oarecum degradant pentru maturii unici şi irepetabili care sunteţi să vă consideraţi demni de respect doar pentru că vârsta şi capacităţile dobândite prin ea vă aşează în poziţia privilegiată, dar atât de bazică, de a hrăni un copil, de a-i oferi un acoperiş deasupra capului şi haine să-şi acopere trupul? Puteţi fi atât de lucizi încât să înţelegeţi că, dacă simţiţi nevoia să aduceţi aminte de toate astea sub formă de reproş, e un semn că procesul vostru educativ poate fi greşit sau şubred măcar pe alocuri?

Respectul nu se impune, nu se câştigă, nu se solicită. Respectul este sau nu. La fel ca dragostea, respectul nu e condiţionat. Survine pe calea de consecinţă a unui proces firesc, ce poate începe la afinitate şi poate urca până la idolatrie. La fel ca dragostea, nu e nici măsurabil şi nici comparabil. E un dar pe care-l primeşti şi e un dar pe care-l oferi. Şi bucuria primirii este egală cu bucuria oferirii inclusiv atunci când procesul nu este unul diametral reciproc.

Cel mai simpatic şi mai drag gunoier de plajă a împlinit ieri patru ani. Să fii sănătos şi fericit, Saşica. Vorbim când termini treaba ;)

„Gaşca latină” despre care o să vă povestesc mai multe peste câteva zile se măreşte de la o zi la alta. Acum suntem aşa: Natalia, Jose, Simon (Columbia), Belen, Delfina, Chico (Argentina), Yerbi (Venezuela), Florică şi cu mine. Până îi adun pe toţi la o poză ca la carte, azi am ales să vi-l arăt pe Chico. E căţelul lui Belen (sau Belu), iubita lui Yerbi şi unul dintre cei mai fotogenici căţei pe care i-am întâlnit până acum.

Chico

Lu’ Florică i-a căzut azi telefonul de pe maşina în mers. La vreo 100 km de oraşul de reşedinţă. Ar fi o impertinenţă să mă întrebaţi de ce telefonul era pe maşina aflată în deplasare. Cert e că şi-a dat seama că nu-l mai are la vreo 35 de km de locul în care i s-a părut că a auzit ceva căzând de pe maşină şi n-a percutat cu ceea ce ar fi putut fi. Ne-am întors degeaba. Asta pe la 12:30 PM. Am mers liniştiţi să mâncăm de prânz, că doar trăim în Brazilia, nu era frumos să dăm buzna cu burta goală în primul magazin al operatorului Vivo.

Pe la două şi ceva am făcut asta, dar calm, ca după un prânz minunat la Bataclan. A luat Florică bilet de ordine şi imediat l-a chemat funcţinarul să-i asculte cazul. Au sunat şi, de sunat – suna. Şi ce doriţi să facem? Blocăm cip? Adică dacă blocaţi cip nu mai pot să încerc să-l găsesc? Conform legilor bunului simţ, nu. Nici măcar aici, în Bahia. Atunci nu-l blocaţi, că poate-l găsesc… Ce telefon era? 4S. Haideţi, vă rog eu, blocaţi cip… Nu, mulţumesc, mai aştept, la revedere.

La 5 PM l-a identificat pe Find My iPhone în aceeaşi zonă în care l-a pierdut, deschis şi viu. A sunat şi i-a răspuns un nene. Îl găsise fetiţa lui de 12 ani, care i-a spus uitându-se la poza lui Saşa din wallpaper: „Trebuie neapărat să-l găsim pe proprietar şi să i-l dăm înapoi. Uite ce copil frumos are!”.  S-a urcat Floricică înapoi în maşină, m-a lăsat cu cinci kile de crevete neporţionat şi cu zece de muşchi file mustind vampiresc să mă descurc singur. Pe drum s-a pornit frutuna, l-au atacat lupii baieni şi roboţii fanarioţi retraşi în munţi la downshifting. A făcut patru ore în loc de două dus-întors. I-a dat lui nenea 50 de reali cu mulţumesc. „Nu trebuie să-mi dai bani, dar să ştii că o să-i dau fetii pe toţi, că ea l-a găsit şi are suflet bun. Mergi sănătos.”

Titlul e cu angoasă şi monoverb cu incastru (pur leo conesior). Acum două zile am stabilit cu un client american să vireze nişte bani din contul lui din Dubai în contul meu din România pentru o masă mai mare ce urmează să se întâmple în Brazilia. Ca să fie bine. Şi pentru asta a rugat-o într-un mail pe asistenta lui italiancă să se ocupe de treaba asta. Şi când ea mi-a scris mie, am văzut în dosul mesajului şi misiva de la şefu’ ei, care începea aşa „Hey, XX–given your 3rd world wiring expertise, could you please blah blah blah…”. Faza nasolă e că, indiferent dacă se referea la România sau la Brazilia, tot prost mi-a picat.

Ieri a fost a opt sute şaizeci şi cinci de mii şase sute şaptezeci şi treia sărbătoare naţională dintr-un an brazilian, adică Proclamarea Republicii, în 1889, când îl deteră jos pe Dom Pedro al II-lea (aşa-l chema, nu e caterincă) şi făcură republică în Gigant. Orăşelul a început să se umple încă de miecuri seara, joi a fost asaltul final şi ieri deja ziceai că e  accident cu victimă pe stradă. Cu această ocazie, iată ultimele ştiri şocante din oraş, fără nicio legătură cu marea sărbătoare.

• Natalia s-a despărţit a doua oară de Matteo şi ea zice că de tot. Treaba e cam aşa: ştim toţi cum e să te trezeşti la 25 că eşti deja de trei ani într-o relaţie care miroase foarte tare a mariaj şi că vrei pur şi simplu să fii singur sau să trăieşti fără să te gândeşti la fiecare pas în ce fel va fi afectat „celălalt” de dorinţa sau decizia ta. Şi eu cred că e bine.
• Delfina (noi îi spunem Rechina) s-a întors pentru a treia oară la Itacare. Argentinianca mititică şi nurlie, cu experienţă în metode alternative de educaţie pentru copii autişti, a venit ieri înapoi după o vizită de o lună în patria-mamă. Prima oară a venit în vilegiatură. A doua oară a venit pentru că prima oară se îndrăgostise straşnic de Andres, unul dintre barmanii musculoşi de la Favela, bodega din susul străzii. Numai că Andres, în ciuda faptuli că e un băiat foarte gijuliu şi atent, e mare iubitor de viaţă şi păsărici diverse. Aşa că Rechina s-a cam supărit şi a plecat relativ boţâtă la corason. Andres s-a tăvălit amarnic de dorul ei şi ea s-a întors. Şi eu cred că e bine. Voi reveni cu amănunte.

Delfina

• Joice, sous-chefa mea negrişoară şi sufletistă, s-a despărţit de Santana, poliţaiul în dotare de vreo doi ani. Da’ nu pare să sufere prea intens. Abia că iese şi ea mai des la o berică, la o serată dansantă, la o ocheadă cu derbedeii. Şi eu cred că e bine.

#iocu Joice

• Ieri am luat pentru prima oară calamar aici. E importat din China, e alb complet, nu are acea „aripioară” la capătul trunchiului, nu are nici urmă vagă din gustul atât de specific vietăţii şi, în general, pare făcut integral în laborator. Ce-i drept, e moale şi se prepară uşor. Mi-am mai luat o ţeapă cu ocazia asta, întrucât am crezut din  start că, dacă pe pungă scrie „bicarbonat pentru uz alimentar”, e musai de sodiu. Aşa că am lăsat preventiv calamarul în soluţie de bicarbonat stins cu zeamă de lămâie, cu gând să-l frăgezesc mai vârtos. Şi era bicarbnat de amoniu. Şi amănunte mai departe nici că are rost să vă mai dau. Şi eu cred că n-a fost bine.
• Leticia şi Caesar au făcut un tapas bar. La Lola e tot „mai sus pe stradă”. Au făcut fain de tot. Copiii ăştia s-au căsătorit la Madrid, la ei acasă, acum vreo cinci-şase luni. El a vândut discoteca de-aclo, ea şi-a lăsat interesele şi au plecat amândoi într-aici, stuchind de mama focului spre tristeţile apăsătoare ale realităţii contemporane spaniole. Şi au închiriat un loc frumos pe patru ani, l-au aranjat, şi-au făcut şi casă desupra prăvăliei şi câteva luni au muncit de vre zece ori mai mult decât o făceau la Madrid. Caesar: „păi frăţică, eu la treaba din Spania lucram pe bune de joi seară de la zece până duminică dimineaţă pe la trei. Atât. De când am venit, muncesc cin’şpe ore în fiecare zi.” La Lola lucrază Matteo (ăsta micu’ al lu’ Natalia) în bucătărie, căci Leticia e meşteră neexprimată încă în bucătăria profesionistă, deci e şefă. În sală lucrază Fernanda, care a plecat de la noi acum vreo trei luni pentru că muncea prea mult şi mult prea greu cu mine. Deh, standarde şi pretenţii. Au deschis miercuri şi aseară erau deja cam angoasaţi. Sărbătorile braziliene nu înseamnă mare lucru pentru noi, nişaţii din Itacare. Noi suntem preferaţi mai degrabă de străini şi Lola a trăit experienţa asta aseară. Noi am avut noroc, am muncit la foc continuu toată seara.

Leticia şi Caesar

• Ni s-a confirmat petrecerea privată de pe 23, aniversarea unui ofiţer american care face 40, event pe care l-am pus la cale pe mail cu mămica lui din America. It will be a blast!
• Mi s-a întors chitaristul din Argentina, numai că „I have a problem… I need money. And when I need money, I have a problem: I need money!”. Aşa că şi-a găsit un loc de basist într-o trupă de Rock and Roll, cu care poate cânta pe bani. Aşa că eu mai stau o vreme cu improvizaţii pe la jam-session-urile de joia, de la Bananas, hostelul unor engleji unde se cântă mai mult reggae brazilian. Kinda’ meeehhh…
•  Am comandat cinci găini de ţară, curăţate şi proaspete, cu 20 de reali bucata. Pot să fac porţii de o jumătate de animal (au peste două kilograme) pentru două persoane. Vreau să le fac cu sos Madeira, orez şi salată şi merg la vreo 55 de reali porţia. Cu costuri pe garnitură şi regie, ies la vreo 350% adaus. Nu e mare scofală, dar am nevoie de farfurii pentru două persoane, e un obicei de consum naţional şi cred că vreau mai mulţi brazilieni vara asta.
• Preţurile la cazare au sărit în aer pentru decembrie, mai cu seamă pentru săptămâna cu Revelionul. Nu mai găseşti un apartament decent pentru două persoane sub 2,500 de reali pentru perioada respectivă. Ştiu, asta înseamnă vreo 800 de euro, adică nu e un preţ chiar exagerat pentru Paradis, dar cu banii ăştia, în vremuri normale, poţi închiria o casă întreagă, cu curte. Pe termen lung, chiar mai puţin.
• AMR 12 :D