Cetăţeni, după toate semnele (care oricum „au fost tot timpul acolo”!) pe care industria online punct ro ni le indică de la începutul lui 2014, ca o împlinire programatică a analizelor de trend de la finalul lui 2013, până la sfârşitul anului vom asista la adevărate inovaţii revoluţionare în ceea ce priveşte dezvoltarea metodelor strategice şi formulelor de influenţare directă a consumului de conţinut online. Iată dovada clară:

(via, apud)

„Intră aici că nu-ţi vrem răul!” este, fără dubii, o premieră absolută şi un mare moment de cotitură în istoria foamei mistuitoare de trafic. Prin urmare, iată câteva sugestii vitale pentru viitorul apropiat al milogelii naţionale pentru clicuri.

• „Clic aici, trăi-ţ-ar familia!”
• „Citeşte aici, că ne dă afară!”
• „Intră aici, te rog ca pe Dumnezeu!”

În funcţie de domeniul vizat de ştirea „propagată”, de fiecare dată în exclusivitate, senzaţională şi de neratat, formulele de captare pot fi declinate creativ şi cât mai precis direcţionate, pentru o mai clară canalizare a publicului. Pentru ştiri medicale:

• „Clic aici, lovi-te-ar boalili!”
• „Vezi aici, dacă nu vrei să ţi se usuce vreju’!”
• „Bagă un ochi, crăpa-ţi-ar retina!” 
• „Intră aici, să-ţi coacă genunchiu’!”

Pentru ştiri economice:

• „Clic aici, săracule!”
• „Vezi aici, şefule la bani care eşti!”
• „Gineşte mai jos, chiparosule şi investitorule!”

Pentru ştiri despre biserică:

• „Citeşte asta ca să ajungi în rai!”
• „Vezi aici, că te afurisim!”
• „Clic aici, anafura cui te-a-nţărcat!”

Pentru ştiri din agricultură:

• „Clic aici, cucuruzu’ mumă-tii!”
• „Vezi aici, că nu iei boala vacii nebune!”
• „Intră aici ca să nu-ţi intre oile-n porumb, ca lu’ Moromete!”

Pentru alte domenii de interes, mai munciţi şi singuri, băi, stimaţi specialişti!

…Străbat un apartament lung, cu multe camere aşezate una în continuarea celeilalte. Nu e apartamentul de la Piteşti, pe care acum un an l-am visat în detaliile planului său, scăldat în soarele care după-amiaza intra prin balconul sufrageriei, cu perdeaua umflându-se în curentul de aer ca o rochie de epocă. Acum un an, casa de la Piteşti era plină de gunoi, un maldăr de resturi zăcea chiar în mijlocul sufrageriei şi o ciudăţenie de animal aducând şi a şobolan, şi a vulpe scormonea printre fragmente de caiete, cutii de lapte goale şi alte mizerii.

Nu era apartamentul de la Piteşti. Nu-mi era un loc cunoscut. Aproape că alergam prin el, din încăpere în încăpere, către o ieşire pe care nu mi-o amintesc. Ştiu doar că toată acea înşiruire de camere era intrarea pe un drum sălbatic, o cărare urâtă dintr-o pădure fantastică. Alerg pe un drum în culori cenuşiu-argintii, din loc în loc sunt şi copaci, dar fără frunze, trunchiuri parcă arse, care nu cresc de sus în jos, ci par dărâmate sau înălţate oblic ori paralel cu drumul. Văd ghemuri de nuiele albicioase şi o jumătate de iepure enorm, întors în semiprofil către ceea ce pare a fi marginea drumului. Mă însoţeşte o prezenţă care îmi descrie ce văd, dar pe drum alerg singur.

E un fel de presiune mentală, un fel de voce care-mi indică să mă grăbesc, deşi nu mă îndrept către o destinaţie anume. La un moment dat şriu că trec pe lângă un ţap a cărui blană e tot din aceleaşi nuiele uscate, goale, argintiu-cenuşii. Silueta lui întreagă e făcută din crengi şi aflu că face gesturi şi mişcări obscene. Doar aflu, căci nu-l văd, prezenţa îmi zugrăveşte imaginea şi mişcările lui. Nu ajung nicăieri, dar sigur fac cale întoarsă pe acelaşi drum. Sau ajung, dar nu-mi mai amintesc.

Şi mă întorc, mânat mereu de aceeaşi voce de megafon stradal şi de aceeaşi presiune care mă împinge de la spate. Mă doare capul. Ca de fiecare dată, mă doare capul în tâmpla dreaptă, cu ecouri către ceafă şi pe toată partea de cap de deasupra urechii drepte. Îmi pluteşte deasupra planului vizual superior imaginea unui bărbat mai în vârstă, cu ochelari de vedere cu lentile opace. Ţine în mâini capetele a două fire de sârmă izolată, capătul din mâna lui dreaptă e mai gros, dar aduce cu firul unor banale căşti de telefon. Îmi spune ceva sau doar vorbeşte unei audienţe în timp ce mă priveşte. Pe drumul pe care acum mă întorc, văd un ghemotoc de crengi care acum parcă sunt fire electrice, la fel de subţiri ca firele căştilor de telefon.

Ajung înapoi în apartamentul ca un vagon de tren şi trec din nou din cameră în cameră. Mă văd alergând prin încăperi şi închizând uşi în urma mea. Mă grăbesc. Prezenţa ca o voce de megafon îmi urlă să mă grăbesc, să ies cât mai repede de acolo. Mă întreb de ce şi încep să aud din ce în ce mai tare urletele unui copil şi o voce stridentă matură. „Mişcă-te! Intră mai repede! Încetează cu plânsul! Te omor dacă mai urli!”, ţipă vocea matură. Vocea de copil îngaimă lucruri de neînţeles în timp ce plânge. Mă doare capul din ce în ce mai tare, pe măsură ce îmi dau seama că trebuie să ies de-acolo înainte ca acel copil să intre. Ştiu că nu trebuie să mă întâlnesc cu el. Într-una dintre camere intuiesc existenţa unui aragaz şi văd dinţii mici, de flacără albastră, din jurul arzătoarelor. Simt căldură şi miros de flacără arsă în gol şi mă gândesc că ar trebui să mă opresc să-l sting, dar e foarte important să nu mă întâlnesc cu următorul hăituit, al cărui plâns se apropie din ce în ce mai mult.

„Unde m-ai băgat? De ce m-ai băgat aici?”, gândesc. Mă trezesc şi aproape mă bucur că am scăpat. Durerea puternică din tâmpla dreaptă mă ajută să rememorez, cu capul pe pernă, tot ceea ce reuşesc să recompun din vis. E singurul element comun cu visul şi parcă mă ghidează ajutându-mă să-mi amintesc cât mai mult. Ieri m-a durut capul aproape toată ziua şi nicio pilulă nu mi-a rezolvat complet migrena. Acum îmi masez capul pe toată partea dreaptă, pe pernă, în timp ce-mi amintesc visul. Şi în câteva minute durerea dispare complet.

Vorbim la telefon. Cel puţin de două ori pe zi şi asta doar când treburile ei şi plajele mele nu se prea coordonează la distanţa celor cinci ore toarse de fusurile orare. Pentru mine e cu siguranţă prima şi singura dată când distanţa a reuşit să construiască durabil şi cu sens o structură rezistentă în interiorul unei relaţii. Şi spun asta din poziţia „specialistului” în relaţii la distanţă eşuate. Şi de multe ori, dincolo de drăgălăşenii, poveşti despre cum ne-a fost ziua, sfătuieli despre proiectele fiecăruia ori despre cele comune deja începute sau doar plănuite, discuţiile curg înspre lecţii sau descoperiri pe care ni le explicăm cu bucurie de nou-născut. Aproape de fiecare dată decidem că trebuie să scriem despre ele dar parcă şovăim în a ne atribui paterninatea şi dreptul de a înrăma ceva ce am desenat împreună. Poate că de-asta va trebui să scriem mai multe cărţi împreună.

Azi am pornit de la un subiect banal. Acum câteva zile, un vecin de bloc din Bucureşti s-a supărat atât de tare pentru că şi-a găsit ocupat „locul său de parcare” neplătit, pe trotuarul din faţa blocului, încât a făcut scandal, a lovit maşina „incriminată”, s-a lăsat cu poliţie şi aşa mai departe. Poveste clasică de Bucureşti, nimic nou. Când am auzit povestea, i-am povestit-o lui Florian şi am făcut amândoi un exerciţiu neintenţionat. Pe rând, ne-am completat unul celuilalt întreaga paletă de reacţii pe care noi, cei doi furioşi (aproape) recuperaţi, le-am fi avut în urmă cu mai multă vreme într-o astfel de situaţie. I-am fi luat individului la penetrat verbal întreaga familie. Am fi făcut referiri abundente la originile lui presupus rurale sau la eventualul său nivel redus de inteligenţă sau de studii. Dacă ar fi avut un defect fizic (putea să fie doar chel, de exemplu) acesta ar fi devenit o ţintă primitoare de referiri batjocoritoare. Am fi presuspus lesne că nevasta îl înşeală şi i-am fi explicat omului cum şi în ce fel. Şi aşa mai departe.

Aşa am ajuns să vorbim din nou, în discuţia de astăzi, despre furie şi despre cum furia care primeşte un răspuns furios nu poate naşte decât şi mai multă furie. Un vecin furios, suferind pentru că locul „lui” de parcare, curăţat de zăpadă, este ocupat de altcineva. Răspunde cu un gest violent impulsului spontan de furie. În momentul în care va primi o reacţie cel puţin la fel de violentă ca răspuns (deşi în general tendinţa firească e ca răspunsul să depăşească prin forţă sau efect gestul declanşator) va genera deja precedentul propice altor schimburi din ce în ce mai dure.

În definitiv, doi indivizi dintre care fiecare consideră că celălalt i-a produs o suferinţă descarcă prin furie presiunea propriei nemulţumiri sau dureri lăuntrice. A, nu! Treaba cu „întoarce şi celălalt obraz” e o prostioară utopică şi martiristă care nu ajută pe absolut nimeni. Evitarea conştientă şi manifestă a escaladării conflictului e deja cu totul altceva. Şi, ca furios cu nenumărate trofee în panoplie, recunosc că nu e deloc uşor să nu dai drumul primului impuls. Dar o existenţă conştientă şi practica autentică a cunoaşterii de sine cred că sunt singurele metode care funcţionează cu adevărat inclusiv în astfel de situaţii.

A cui e suferinţa, indiferent de cine sau ce a declanşat-o? E numai şi numai a mea. Şi identificarea factorului extern (situaţie, fapt, individ) ca generator al suferinţei mele este primul pas în eroare. Eu şi numai eu permit acelui factor extern să îmi modifice starea emoţională, eu şi numai eu aleg să sufăr ca reacţie la ceva ce vine din exteriorul meu. La fel cum doar eu pot decide asupra felului în care voi reacţiona. În funcţie de codurile fiecăruia de educaţie, inteligenţă emoţională şi antrenare a conştiinţei, furia pare a fi una dintre cele mai frecvente formule de fugă din suferinţă.

Furia nu trebuie neapărat identificată cu violenţa. Tot fugă de suferinţă prin furie reprezintă şi extenuarea programatică, derapajele sexuale, alimentare, etilice şi, în general, cam toate drumurile pe care un indvid o apucă mai degrabă obsesiv decât bucurându-se de călătorie. Furia unor asemenea demersuri este administrată propriei persoane, tentaţia fiind aceea de a ne îndepărta de o anumită suferinţă prin aglomerarea propriei conştiinţe cu alte „priorităţi” şi, eventual, prin crearea unor motive iluzorii de durere, în spatele cărora încercăm şi de multe ori reuşim măcar pentru un timp să ascundem motivul de pornire. Desigur, aici intervine o altă mare preferată a tendinţei psihicului uman către tristeţe: victimizarea, martiriul tragicomic care de atâtea ori atinge cote paroxistice.

Nu vorbim despre situaţii extreme, când un scelerat îţi dă cu o cărămidă în cap pe stradă, deşi nici atunci nu cred că furia e cea mai bună soluţie dacă, prin absurd, mai ai putere să reacţionezi. Mă refer la toate acele mici mizerii care ne hârâie şi ne agită stricându-ne bucuria de a respira şi de a vedea viaţa cotidiană cu ochi buni. La toate prostiile întâmplate în exteriorul nostru şi pe care le băgăm în seamă atât de tare, încât ajungem să ne confundăm propria viaţă cu ele şi să ne plângem necontenit. La ce bun să mă urc pe pereţi pentru că un politician a debitat un cretinism la televizor? Pentru că decizia lui, un individ pe care-l identific drept net inferior mie (tu alegi singur în ce oglinzi te uiţi), urmează să-mi afecteze nivelul de trai şi cantitatea de pâine de pe masa copiilor mei. Dar frica asta e tot a mea, iar felul în care o abordez mă priveşte numai şi numai pe mine. Dar furia mea şi timpul petrecut bălăcărind un ecran de sticlă cu siguranţă nu-mi va rezolva problema.

Ultimul meu an a fost dedicat conştientizării şi retroversiunii unui noian de suferinţe. Unele mai profunde şi mai vechi, pe care le-am dobândit prea devreme şi prea abrupt ca să ştiu ce trebuie să fac cu ele. Cele mai recente, dintr-un profund dezinters pentru propria sănătate emoţională, deci şi pentru gestionarea conştientă a primelor. Poate pe alocuri nu reuşesc să exprim foarte clar ceea ce decid să vă împărtăşesc şi cu siguranţă incursiunile mele în subiecte destul de noi şi pentru mine nu ţin loc de explicaţii complete, venite din partea acelora care studiază temele acestea în profunzime, de mai multă vreme. Vreau doar să vă ofer părţi din ceea ce experimentez în drumul meu către mine întrucât ştiu eu precis că exemplul personal poate fi măcar uneori o completare bună şi umană la o lucrare cu misiune ştiinţifică.

De suferinţă nu scapi fugind, ci trecând prin ea, prin toată, cu totul.

Sunt deocamdată patru familii, dar spaţiul lor este mai mereu plin de oaspeţi şi voluntari. La Aldeia creşte încet o comunitate de oameni normali, plecaţi din vuietul şi mărăcinişul marilor oraşe pentru a redescoperi şi pentru a trăi împreună cu natura, pentru a o respecta şi pentru a-i învăţa şi pe alţii despre cum pot trăi în comuniune cu ea. A fost mai întâi o parcelă generoasă de teren cu pădure tropicală şi plantaţie de cacao, pe malul stâng al Rio de Contas, aproape de vărsarea lui aici, în portul pescăresc de la Itacare. Sam (libanez canadian), Liz (USA), Manuel (Uruguay), Tamara (Germania), Gabriel (Brazilia) şi iubita lui au fost primii care au decis că e un loc bun să-şi continue vieţile. Tiago şi soţia lui au venit puţin mai târziu şi au fost acceptaţi în acest spaţiu care nu e chiar pentru oricine.

Aldeia este vecină cu Pedra, locul în care am trăit în primele două luni după ce am ajuns în Brazilia. Puţin mai în aval, căci Pedra e tot pe malul râului. La Aldeia e veselie şi sunt mulţi copii. Atât de mulţi, încât în fiecare an organizează un weekend întreg dedicat lor, cu artişti şi jocuri, trambuline şi concursuri, workshop-uri hazlii şi demonstraţii de educaţie alternativă. Dar la Aldeia se întâmplă mult mai multe lucruri. Cursuri de bioinginerie şi eco-construcţii, tabere de permacultură şi creşterea arborilor de cacao, festivaluri interculturale şi chefuri de pomină.

Membrii comunităţii de la Aldeia nu sunt nişte „iluminaţi”, nu-şi petrec zilele în post şi rugăciune, nu practică vreun cult anume, ci muncesc pentru propria lor bunăstare, învaţă să existe în condiţiile puse de natură şi se bucură de toate astea. Îşi şcolesc copiii în comunitate şi le oferă mult mai multă atenţie şi informaţie decât ar putea primi orice elev înscris în sistemul clasic de învăţământ. I-am cunoscut curând după ce am ajuns şi am petrecut cu ei primul meu revelion Brazilian, în care din oră în oră mai sărbătoream un miez de noapte, în funcţie de originea fiecăruia dintre cei peste treizeci de oameni invitaţi la acea petrecere. Mai jos, un filmuleţ despre nişte oameni care trăiesc conştient.

Woody Allen is a living testament to the way our society fails the survivors of sexual assault and abuse.

…care la citirea acestei mărturii a gândit „ce mizerabilă! cum să faci aşa ceva aceluia care te-a adoptat şi ţi-a oferit un acoperiş şi a plătit o vreme pentru ca ţie să nu-ţi lipsească nimic?”

…care a simţit pentru o clipă trecutul înnegurat şi negat şi întunericit înadins pâlpâind a remuşcare printre perdelele de cârpă îmbâcsite de atâtea păreri de rău recolorate în nuanţele confortabile ale eufemismului autoprotectiv.

…care a reuşit să-şi reidentifice şi să-şi reconfirme valorile puternice despre abuzul fizic, verbal şi emoţional  condamnabil (şi asta doar în cazuri extreme, când victima nu a demonstrat clar că e o creaţie a diavolului) numai în cazul altora, niciodată suficient de argumentat sau plauzibil analizat în cazul propriei persoane.

…care a pus în balanţa clamat infailibilă a propriilor fixaţii cu pretenţii de principii propria poziţionare faţă de personalitatea publică şi culturală a pârâtului pe un taler şi propria îndoială asupra veridicităţii unei „delaţiuni” venite din partea unei necunoscute care încearcă doar să câştige atenţie pe spinarea notoriului său tată adoptiv, pe celălalt taler.

…care a exclamat într-un final, batjocoritor: „Prostii! Dacă era adevărat, justiţia ar fi demonstrat de atunci vinovăţia reclamatului. Sunt doar elucubraţii de progenitură fără ţintă în viaţă. Un alt exemplu elocvent despre cum generaţia asta de distruşi tineri încearcă să-i demonizeze pe aceia care le-au pus sub nas o farfurie cu supă.”

Ştiu, tu nu eşti acel cineva şi astea sunt doar fructe zbârcite ale unei imaginaţii tenebroase. Dar dacă pe tine gândul că un astfel de cineva chiar există şi generează asemenea orori te înspăimântă chiar mai tare decât subiectul principal, atunci suntem bine. Suntem mai mulţi.

E destul de greu să ratezi groaznic când fotografiezi copii, animale de casă şi mâncare. Subiectele astea au aşa o doză pronunţată de sinceritate, încât şi un orb ar reuşi să scoată ceva cât de cât admirabil şi generator de zece like-uri. În ultimii ani am făcut ceva mai mult de câteva poze cu mâncare şi am aflat de unul singur mici amănunte de care ţin seama atunci când vreau să ilustrez o reţetă sau când o farfurie poate sta lejer fără un text detaliat în bătaia lui „uau! îmi lasă gura apă!” Mai mult decât atât, cred că e păcat să-ţi strici starea de spirit doar pentru că nu ai un aparat foto prea deştept, asta sigur nu te împiedică să faci poze drăguţe cu mâncare. Nu eşti fotograf profesionist, intenţia ta e doar să te lauzi cu ce ai gătit sau ai mâncat şi să le oferi prietenilor conţinut simpatic.

1. Trebuie să-ţi cunoşti aparatul foto, fie el o cameră compactă, un DSLR sau camera telefonului tău mobil. Asta nu e neapărat despre pozele cu mâncare, e general-valabilă când vine vorba şi de pompe de bicicletă, prezervative sau gumă de mestecat. Practica, adică multe poze nereuşite, te va învăţa despre capacităţile camerei pe care o foloseşti. Fă multe poze, joacă-te cu setările şi experimentează, uită-te la fiecare serie în parte, aruncă-le şi fă altele. O să afli multe chestii în procesul ăsta.

2. E bine să nu împopoţonezi şi să nu încarci farfuria cu foarte multe amănunte, „picturi” sau cantităţi mari din preparatul pe care îl fotografiezi. Şi cred că farfuriile albe sunt cele mai generoase în şanse la poze bune cu mâncare. Platoul tău nu vorbeşte privitorului decât prin culorile şi aşezarea preparatului, deci spaţiile albe de pe farfurie te pot ajuta să pui în valoare nuanţe, forme, profunzimi. Farfuriile albe nu plac tuturor şi uni vor avea de comentat despre dimensiunea „porţiei” pe care ai aşezat-o la cadru dar tu intenţionezi să generezi vizual o stare, nu să-i saturi pe privitori.

3. Încearcă să foloseşti cât mai rar funcţia flash. Sau blitz-ul. Lumina aia instantanee îţi va aplatiza creaţia şi o va banaliza, culorile naturale se vor pierde, unele elemente de pe farfurie vor străluci nefiresc şi deloc apetisant. Pune farfuria în lumină naturală, ieşi cu ea la lumina zilei, eventual caută o rază de soare care să-ţi pună în valoare cromatica şi geografia preparatului. Seara poţi folosi o lampă cu abajur, cu lumină caldă, care să-ţi lumineze egal platoul şi care să-ţi genereze umbre fireşti, contururi dulci. Camerele mai fără pretenţii, cu un senzor de lumină mai puţin sensibil, iubesc soarele şi lumina zilei.

4. Era pozelor cu farfuria întreagă văzută de sus a cam trecut. Nu erau rele, dar parcă e mei greu să surprinzi textura, fibrele sau sclipirile apetisante ale personajului principal de pe platou încercând să arăţi farfuria întreagă. Sigur, dacă te-ai jucat cromatic sau ai recompus o imagine anume din ceea ce ai pus pe farfurie, merită să pui şi o imagine de ansamblu într-o serie dedicată unui preparat. Prietenii/cititorii tăi au nevoie de vibraţie, tentaţia trebuie să treacă prin ecran şi să-l apuce pe privitor de glandele salivare. Strânge unghiul, concentrează-te pe vedeta farfuriei şi nu te chinui să ai musai în şarf şi piureul, şi salata, şi dâra de sos întinsă cu dosul lingurii, ca la mastărşef. Coboară în planul lateral al farfuriei, învârte-o şi fotografiaz-o din cât mai multe unghiuri. Ca să ai la ce te uita după aceea şi ca să ai de unde alege.

5. Nu cred că e o idee bună să imiţi pozele pe care le-ai văzut în cărţile de bucate sau în meniurile restaurantelor. Fiecare preparat are energia lui, fiecare bucătăraş are propriile stări faţă de farfuria pe care a ales-o ca subiect pentru poză, fiecare platou e unic. Ai nevoie de atenţie pentru elementul principal şi, în cazul preparatelor din mai multe ingrediente amestecate (un stir-fry sau un risotto, de exemplu), pentru diferenţierea cromatică şi de textură a câtorva bucăţele din amestecul de pe farfurie. Nu ai de ce să vezi toţi morcovii sau toţi creveţii din preparat, dar sigur o porţiune din subiect care conţine măcar o bucată din fiecare ingredient va fi apreciată de privitori.

6. E foarte bine dacă te pricepi să umbli cu un editor foto, însă ar trebui să nu exagerezi. Dacă ai avut o lumină bună când ai făcut fotografiile, ţi-ai uşurat foarte mult din treabă. E posibil să ai nevoie de mici retuşuri de contrast, dar ai grijă că butoanele din Photoshop sunt destul de sensibile. Funcţia „vibrance” e şi ea providenţială, dar folosită cu măsură, astfel încât să nu alungi din naturaleţea culorilor şi stării generale a farfuriei. Sigur că un crop inspirat va creşte impactul imaginii tale, dar nu uita că elementele din jurul centrului tău de atenţie ar trebui măcar sugerate. Un chenar e bun dacă reuşeşte să individualizeze imaginea pe un fundal neprietnos dar devine supărător atunci când dimensiunea sau culoarea lui tind să aibă prea multă personalitate în detrimentul imaginii. Şi ar fi bine să nu pui text pe poză decât atunci când vrei neapărat să dai indicii asupra tehnicilor pe care le-ai folosit, deşi le poţi scrie lesne sub imagine.

7. Carnea crudă e destul de pretenţioasă la poză. E destul de greu să o faci tentantă mai ales pentru cei care nu gătesc şi nu sunt obişnuiţi să o vadă prea des. Go deep! Strânge mult, până la detaliul de fibră, lasă în cadru şi o urmă de piele sau de grăsime albă sau rozalie, în contrast cu carnea, poate şi o muchie de os care a fost bine tăiată, fără „rumeguş” şi „scame”. Aruncă în cadru o frunză de pătrunjel proaspăt, sare grunjoasă şi piper proaspăt măcinat ori alte mirodenii pe car ele vei folosi la preparare. Toate astea reuşesc să atenueze ideea de animal sacrificat, sânge etc. E bine să eviţi ochi sau alte detalii la care unii dintre privitori ar putea fi sensibili. Dacă vrei musai să pui în galerie şi o imagine cu ingredientul de bază în faza crudă, încearcă să-l faci să semene cât mai puţin cu forma lui iniţială, feliază-l, taie-l cuburi, nu-l lăsa singur la cadru.

Cam atât am reuşit să adun din memorie. Dacă aveţi sugestii sau întrebări despre ceea ce mi-a scăpat, vă răspund cu bucurie. Mai jos, câteva ilustraţii personale, mai bune sau mai puţin bune, editate şi needitate, despre ceea ce v-am povestit.

Noaptea trecută am scris două însemnări. Cea în care vă arătam joaca noastră de-a „perfect fără tine” în Brazilia, cu oaspeţii cei dragi din România, şi cea despre fericire, în câteva vorbe. M-am mirat şi m-am bucurat să văd că, în timp ce subiectul „light” şi „fun” cu filmuleţul a trecut aproape neobservat pe lângă cel „serios” sau „mai profund”.

În cei vreo şase-şapte ani de când scriu pe blog, au fost multe momente în care am ales subiecte mai uşoare, consumabile şi mai simplu de prizat, cu mai mari şanse să vă facă să zâmbiţi, în detrimentul gândurilor sau frământărilor exprimate pe marginea unor teme mai sărace în valenţe distractive. De multe ori am crezut că un blog care clar nu vrea să recomenteze ştirile zilnice ar fi bine să aleagă o tuşă cât de cât „consumabilă” dacă nu chiar cu tot dinadinsul umoristică. Cu umorul e greu zilnic, mai ales când eşti ori foarte amuzant, ori foarte abătut în viaţa de zi cu zi. Între timp m-am mai adunat dinspre poli către mijloc, descoperind că nu e chiar atât de plictisitor să nu fii mai mereu la extreme.

Şi asta zic. Foarte interesant să (re)descopăr că suntem din ce în ce mai mulţi aceia care acceptăm şi înţelegem şi începem uşor să devenim parte din marea schimbare a focusului umanităţii către ceea ce ne-a fost tot timpul atât de la îndemână, dar am trecut mereu pe un plan secund pentru că eram convinşi că trebuie să ne concentrăm atenţia la lucruri mult mai serioase: industria din care facem parte, tot ceea ce considerăm că trebuie criticat şi beştelit, ce vedem la televizor sau ce fac parlamentarii şi apendicele lor.

De un an şi ceva încoace învăţ multe lucruri despre mine. Mă simt ca şi cum am folosit până acum un medicament fără să-i fi citit niciodată prospectul. Ca şi cum am urmat orbeşte o procedură a cărei metodă de utilizare nu mi-a trecut niciodată pe sub ochi. Învăţ să mă utilizez pe mine ca mecanism funcţional, descoperind de câteva ori pe zi noi şi noi valenţe sau modalităţi de optimizare a calităţii mele de fiinţă conştientă. Şi asta cu ajutorul unei înzestrări native a noastră, a oamenilor: capacitatea permanentă şi inalienabilă de opţiune, instituţia opţiunii manifestate.

Sunt multe subiecte generate în mine de tot acest proces şi mă bucur să aflu că voi putea să vi le împărtăşesc în viitor fără teama că vă voi plictisi sau că v-ar fi inutile. Este doar una dintre formulele de declinare a unei existenţe pe care mi-o doresc din ce în ce mai conştientă, mai prezentă în relaţie cu ceea ce trăim noi înşine şi nu cu ceea ce tinde să ne trăiască pe noi.

Peste câteva zile probabil că vă voi povesti pe scurt şi cu câteva imagini istoria celor zece zile aici, în Itacare, alături de Boby, Alexandra şi Zaza, care au ales să treacă pe la noi în drumul lor spre…capătul lumii. Cu umblat pe coclauri după locuri de filmare, cu filmări şi poveşti pe care ei vi le vor spune cu cântec pe parcursul acestui an, cu artificii şi ajutor oferite cu drag de localnici ca să iasă treaba bine…

Deocamdată, însă, nu pot întârzia să vă arăt joaca de azi, de după filmări. Alexandra Sandu a semnat regia clipului „Perfect fără tine”, cu care Vama înţeleg că a năucit România anul trecut. Bobby e bun prieten cu Tudor Chirilă de ani buni. Eu ce să zic? Sunt printre aceia, mulţi, care încă ştiu să cânte tot albumul de debut al Vama Veche chiar dacă de la un moment dat încoace am încetat să încerc să-l mai înţeleg pe Tudor. Şi asta cu siguranţă că nu e problema lui :) Cert e că ne-a venit o idee şi am ţinut musai să-l salutăm din Brazilia. Cam aşa:

Imaginea de mai jos e de la una dintre cele câteva brutării din oraş. A surprins-o Florică acum câteva dimineţi, când a trecut să-şi ia un corn în drum spre furnizori şi acareturi. Priviţi cu atenţie personajul din planul al treilea.

Personajul cu cască de motociclist este proprietarul uneia dintre cele mai mari şi mai populare pizzerii din oraş. Un loc imens, cu capacitate mare, în care brazilienii intră cu bucurie mânaţi de obsesia lor pentru pizza şi de magia ofertei „all you can eat” la un preţ aparent bine potrivit. E italian, tată de familie cu o localnică trupeşă şi unul sau doi copii răpitor de frumoşi, ca toţi copiii din lume şi mai ales din Bahia :)

Îl văd pe scuter, în timpul zilei, mustind de transpiraţie, privind inexpresiv înainte, pe sub cască. Îl văd seara, dărâmat pe biroul din colţul terasei pizzeriei, privind ecranul computerului cu aceeaşi privire goală de peste zi, bălăcit în aceeaşi transpiraţie ce pare să nu i se usuce vreodată de pe haine şi de pe fruntea aproape mereu încruntată. Spre miezul nopţii, după ora închiderii, l-am zărit uneori la mesele de plastic de pe marginea drumului ale vecinului său elveţian, care vinde burgeri şi cartofi congelaţi la preţuri accesibile până şi israeliţilor cărora în general nu le calcă piciorul prin niciun restaurant din oraş. Patronul italian de succes înghite robotic prefabricatele ieftine, sub privirea satisfăcută a consoartei încântată de aceleaşi delicii plutind în sosurile stoarse de prin plicuri şi sticle soioase.

Nu l-am văzut niciodată pe plajă.

Există nefericiţi şi în paradis, şi în mijlocul succesului financiar, şi în braţele primitoare şi dătătoare de energii magice ale pădurii tropicale. Pentru că fericirea nu are nicio legătură cu locul, oamenii, timpul sau soarele din jurul tău, ci într-o proporţie covârşitoare cu decizia ta asupra propriei abordări a ceea ce trăieşti, respiri, simţi, mănânci, crezi, asculţi… Eşti singurul şi cel mai iscusit bucătar în măsură să-şi pregătească şi să-şi orneze propriul platou minunat al unei vieţi prea scurte pentru a o trăi înghiţind porcării.

Desigur, poate că tu nu eşti supraponderal. Poate că nu transpiri abundent. Poate că nu-ţi înfunzi ochii în laptop şi în smartphone dintr-o perpetuă şi morbidă nevoie de izolare faţă de mediul în care exişti şi de fugă de ceea ce eşti sau crezi că eşti sau alţii te-au convins că eşti. Poate că nici nu ai motive de îngrijorare sau responsabilităţi care să nu te lase să dormi bine noaptea. Poate că ai sau nu credite, poate că ai un copil pe care ţi l-ai dorit sau unul a cărui apariţie te-a luat prin surprindere. Dar, indiferent de toate astea, când te-ai întrebat ultima oară dacă te simţi bine cu tine şi cu cine eşti în fiecare secundă a vieţii tale?

Îmi pregătesc „ploile” pentru întoarcerea în România, în primăvară. Revin pentru o vreme, nu pentru că aş vrea să plec de aici, ci pentru că vreau să fiu acolo, din motive liniştite şi fericite. În definitiv, acest prim episod brazilian şi-a îndeplinit multe dintre misiunile pe care mi le-am propus la plecare şi lumea din mine se simte pregătită să trăiască în oricare dintre lumile din exteriorul ei, în oricare dintre lumile în care împrejurările şi dorinţele mi-ar sugera să exist.

Aşa că azi am vorbit pe scurt cu Nicu, prietenul meu artist într-ale cărnii şi sursa infailibilă a muşchiului de vită de la Kopel’s, pe care e posibil ca unii dintre voi încă să şi-l amintească destul de bine. Nicu este un mare pasionat de ocupaţia lui zilnică şi de la el am învăţat deja multe despre măcelărie. E furnizor unic pentru multe dintre afacerile mari de restauraţie din Bucureşti şi îi trec lunar prin operaţiune câteva tone serioase de carne.

Aşa că mi-am blocat deja o jumătate de zi pe săptămână, în care voi lucra în secţia lui de măcelărie alături de băieţii de la care voi învăţa drumul cu cuţitul şi barda printr-o carcasă de sute de kilograme, tehnici speciale de dezosare, identificarea, tăierea şi fasonarea „pieselor” pe care voi de obicei le cumpăraţi gata pregătite, de la magazin sau direct pe farfurie, în restaurante. Este o treabă în care mă voi implica benevol, primind drept „salariu” propria mea dezvoltare  şi o mai bună înţelegere a meşteşugului căruia am decis să mă dedic în această instanţă a eistenţei mele. Abia aştept.

O altă jumătate de zi pe săptămână va fi despre peşte, într-o formulă aproape la fel de „hard core”. Diferenţa faţă de măcelărie este că la coada peştelui ne vom putea întâlni într-un spaţiu public unde voi putea şi să vă ajut să vă împrieteniţi mai bine cu acest subiect, dar şi să învăţ eu însumi şi mai mult despre el. Un alt angajament pe care-l voi îndeplini voluntar, în aceleaşi condiţii din măcelăria lui Nicu.

Vine, vine primăvara! :)