Sunt oarecum surprins să văd că „Îndrăgostit de propriul trup” circulă şi generează puncte de vedere mai puternice decât alte însemnări pe care le-am scris în ultimele luni în legătură cu temele transformării mele conştiente şi cu subiectele pe care le închid pe traseul renunţării la frică, furie sau autosabotare. La drept vorbind, fiecare articol de blog e o alcătuire de sine stătătoare pentru aceia care ajung să-l citească. Subiectul trebuie să rezoneze prea tare cu momentul la care-l citeşti ca să ajungi să cauţi după articole precedente, care să-ţi ofere un background sau o imagine de ansamblu asupra legăturii dintre autor şi subiect. Desigur, un blog poate reconstrui la fiecare articol toată această imagine, îl poate lega de fiecare dată de articolele precedente, scrise pe aceeaşi temă, dar cred că m-a interesat prea puţin toată treaba asta. Dar pentru că uneori e bine să-ţi ajuţi cititorii să se aşeze într-un context chiar şi când e vorba de aparent efemerul scris pe blog, probabil că e timpul să fac o scurtă recapitulare.

• 1975 Mă nasc dintr-o eroare în Piteşti, dintr-o mamă blonavă de astm bronşic şi tată necunoscut. Am un frate cu cinci ani mai mare decât mine şi o soră mai mare cu 19.  Până la trei luni sarcina e „o infecţie”. Din spusele celei care avea să-mi devină tutore legal, mama mea a făcut eforturi disperate să oprească sarcina în condiţiile în care avortul era interzis în România la acea vreme. Din aceeaşi sursă am aflat foarte devreme că sosirea mea pe lume a fost primită cu nemulţumire de toată lumea. Fratele meu: „Îl strâng de gât!!!”. Sora mea: „Fir-ar al dracului de broscoi! Dar-ar Dumnezeu să se nască mort!” :)
• 1981  Mama mea face infarct în timpul unei crize puternice de tuse astmatică. Asist fără nicio putere la tot episodul, singur cu ea în casă. Bunica, mama ei, era deja imobilizată la pat la acel moment. Observ debutul crizei de tuse ca pe ceva obişnuit (mama mea tuşea tot timpul), aud somiera patului izbindu-se de perete din cauza convulsiilor, la fel ca în alte situaţii. Încerc să o ajut să găsească un număr în cartea de telefoane, e vorba despre nişte medicamente. Apoi nu mai mişcă. O scutur, o trag de mâini, o rog să se mişte. Chem salvarea, ies pe balcon şi strig, bunica ţipă, vin vecinii. Sora mea decide să devină tutore legal pentru mine şi fratele meu.
• 1981 – 1994 Treisprezece ani în care se întâmplă toate astea şi multe altele. Sunt hrănit, îmbrăcat, dus la medici şi îngrijit pe de-o parte, bătut, batjocorit, înjurat şi blestemat pe de altă parte.
• 1994-2005 Până prin 1998 continuu să primesc ajutor financiar periodic pentru studii şi chirie de la fostul meu tutore legal. Apoi, în virtutea inerţiei, pentru încă ceva timp. La schimb, continuă încercările de control de la distanţă asupra fiecărui pas pe care-l fac. Sunt pe rând asmuţit asupra fratelui meu („e un nenorocit, vrea să te lase pe drumuri!”) sau căzut în „dizgraţie” din cine ştie ce motive. Viitoarea mea soţie este considerată „o ţoapă”, familia ei este categorisită drept „de proastă condiţie”, iar tatăl său ridiculizat verbal pentru tupeul de a se fi îmbolnăvit de cancer. Închid orice fel de comunicare cu fostul meu tutore legal.
• 2012 Decid că e momentul să mă repar, să îmi vindec furiile şi să mă împac cu mine. Cedez fratelui meu partea pe care o deţineam în businessul în care am fost acţionari egali doi ani şi jumătate. Divorţez după ce am decis de comun acord cu soţia mea că e momentul la care drumurile noastre se despart şi din punct de vedere notarial. Vindem apartamentul, acoperim creditul la bancă şi plec în Brazilia.
• martie 2013 – prezent Fostul meu tutore legal află despre plecarea mea şi începe o adevărată campanie de insulte la adresa celor despre care ştiu că au o legătură cu mine.
  • Familia Câmpean primeşte mesaje mai întâi mieroase, apoi insulte şi acuzaţii mai mult sau mai puţin voalate.
  • Mama celui mai bun prieten este insultată şi batjocorită.
  • Iubita mea primeşte în scris ameninţări cu moartea, insulte şi „blesteme” chiar de ziua ei.
  • Tatăl ei este insultat în scris.
  • Alte cunoştinţe din România cu care sunt în legătură primesc mesaje în care li se spune că sunt dependent de droguri şi bolnav psihic. Pentru că expeditorului nu i se cântă în strună, respectivele persoane devin, la rândul lor, ţinta sarcasmelor şi insultelor.
  • Unul dintre  îndrumătorii iubitei mele primeşte la rândul său informaţii nesolicitate despre „problemele” mele şi „răutatea” ei.
  • Multe alte persoane sunt deranjate cu aceleaşi şi aceleaşi poveşti.
  • Persoana care se ocupă cu toate aceste activităţi creează un cont Facebook fals, cu numele meu, conţinând exclusiv postări insultătoare şi capturi după articolele şi postărilor de pe twitter şi Facebook ale mele şi ale iubitei mele. Apar acolo imagini trucate şi defăimătoare, injurii, admonestări „surde” la adresa celor cu care interacţionez în spaţiul virtual, insinuări şi referiri porcoase la adresa activităţilor noastre în derulare sau în plan. Reuşesc să conving Facebook să şteargă acel cont, dar pentru că decizia lor se referă doar la utilizarea ilegală a numelui şi nu la hărţuire şi insulte, „proprietarul” îi schimbă numele şi contul este repus integral în funcţiune. Măcar acum toate măgăriile apar sub numele adevărat al persoanei care le postează, iar cei care ajung din întâmplare acolo pot decide singuri care este „motorul” respectivelor demersuri.
  • Contactez în câteva rânduri, pe Skype, eu de fiecare dată, persoana care se face vinovată de toate aceste activităţi, cu un singur scop: rugămintea repetată în zeci de feluri de a ne lăsa în pace, de a înceta să-şi imagineze că se poate include în vieţile unor oameni care nu-şi doresc în niciun fel de contactul cu persoana dumisale. Este, de fapt, ceea ce această persoană îşi doreşte obsesiv, ca pe o formă nefirească de a obţine împăcarea cu sine însăşi. Încercările eşuează şi decid să închid acel coridor de comunicare.
  • Deţin dovezi scrise care susţin veridicitatea tuturor acestor activităţi şi tare mi-aş dori să nu am niciodată nevoie de ele.

Concluzii:

• Există un mare cadou pe care l-am primit cu ocazia tuturor acestor hărţuieli şi insulte. Probabil că, fără ele, nu aş fi fost suficient de pregătit să lucrez cu adevărat cu furiile şi genunile pe care, chiar dacă decisesem să le vindec, probabil că nu aş fi găsit singur o formulă atât de utilă. Ca oglindă aproape fidelă a aceleia care m-a educat într-un spectru infinit al nedreptăţii, intoleranţei şi furiei viscerale, „calităţi” pe care mai apoi, ca matur, mi le-am cultivat ca pe alese apucături intelectuale, am primit în această perioadă exact ceea ce aveam nevoie pentru a putea să mă văd şi să mă curăţ mai bine.
• Reacţiile mele de pe parcursul acestui proces au fost şi ele aidoma curcubeului, însă mă bucur să mărturisesc că nicio silabă din textele mele anterioare cu legătură la această temă nu au fost scrise sub vreo presiune de natură negativă. Am reuşit să parcurg acest drum fără absolut nicio urmă din tot ceea ce m-a guvernat mulţi ani: furie, victimizare, grandomanie, autosabotaj, lipsă de iubire de sine.
• Mai mult decât atât, cu ajutor temeinic din foarte multe direcţii, fac eforturi să privesc empatic măcar către sufletul pe care pesoana despre care v-am istorisit a ales să-l chinuie şi să-l tortureze în interiorul individului care îşi ocupă existenţa cu toate acele mărunte activităţi lipsite de utilitate. Nu mă consider pregătit să iert şi în niciun caz să accept în apropierea mea o persoană care a decis să-şi atragă atâta energie negativă către sine şi familie sa prin fapte rău intenţionate, însă încercările prin care disociez sufletul de persoană mă ajută din ce în ce mai mult şi mai des să zâmbesc fie şi amar în loc să mă înfurii şi să răspund. Nu-mi iese tot timpul, dar măcar îmi pun în intenţie să funcţioneze.
• Mi-aş dori să fie ultima oară când scriu despre asta. Sunt foarte multe planuri noi şi proiecte la care deja lucrez pentru revenirea în România, treburi care abia aştept să primească o formă potrivită pentru a putea să vi le împărtăşesc şi pentru a mă apuca practic de ele.

Unora le e greu să recunoască: Adrian Sârbu este unul dintre cele mai importante lucruri care li s-au întâmplat în viaţă şi în carieră. Nu mă refer la aceia care se pot mândri de vreo douăzeci de ani cu o singură mare calitate în existenţa lor, aceea de „a fi rezistat” în preajma lui şi în structurile create de el fără să fi priceput sau transformat în ceva util nici măcar un gram din uraganul ăsta de inspiraţie întruchipat în vizionarul cu alură de Einstein mafiot.

Câteva gânduri, de sub cocotier:

• Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani, ASu’ n-ar fi venit la ceremonie, ci şi-ar fi trimis un reprezentant;
• Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani şi ar fi venit la ceremonie, discursul său s-ar fi oprit doar la prima frază, „Apreciez că-mi daţi acest premiu pentru următori 20 de ani…”, după care ar fi coborât de pe scenă;
• La primul board cu spăimoşii săi colaboratori de rang înalt, după ce aceştia se vor fi grăbit să-l felicite zemos pentru premiu şi pentru discurs, îmi dau voie să-mi imaginez cum Sârbu le-a transmis pe sub mustaţă: „Colegii, sper să fiţi conştienţi că, în urma a ceea ce am spus eu acolo, pe scenă, v-am băgat în buzunare încă vreo zece ani de prosperitate. Şi am naivitatea patologică să-mi imaginez că măcar acum poate câţiva dintre voi pricep că ar trebui să înceapă să livreze, colegii. Iar v-am făcut eu treaba, iar v-am pus lovelele în palmă, poate în sfârşit reuşiţi şi voi să faceţi un mic efort să le apucaţi şi să le vârâţi în buzunare.”

Ieri am citit însemnarea asta a lui Cosmn Alexandru. Mi-a plăcut. Mi s-a părut întemeiat în ceea ce priveşte ipocrizia cu care maturii îşi mint copiii pentru ca mai apoi să le înfiereze orice tentaţie faţă de minciună, alarmist într-o măsură utilă din perspectiva mecanismelor automate către minciună şi înşelătorie pe care o conştiinţă în formare tinde să le instituţionalizeze ca măsură fie de apărare, fie de autoapreciere, aspiraţional prin prisma pildei personale credibile din final.

Un text util. Nu mă număr printre fanii lui Cosmin Alexandru, însă mă bucur să identific în personalitatea lui o conştiinţă deschisă la schimbări şi receptivă la alternative. Am publicat linkul pe Facebook şi habar n-aveam că gestul ăsta îmi va facilita chiar mie o nouă experienţă revelatoare, că îmi va genera un gând pe care nu-l accesasem niciodată. Pe Alexandra o ştiu de câţiva ani şi, mai ales din postura mamei tinere, comentează în răstimpuri la postările mele din reţeaua socială. Iată comentariul ei de ieri, generator al unui gând care mie mi-a deschis o perspectivă importantă:

” Viorel, pot doar sa cred ca atunci cand o sa ai copii o sa vezi lucrurile mai nuantat. Da, minciuna nu e un obicei bun; dimpotriva, ea raneste si creeaza multe probleme. Pe de alta parte, minciunile de un anumit grad sunt necesare. Ca omenire, nu putem trai fara ele: cele din politete, cele din dragoste, cele din diplomatie, etc. Ma indoiesc ca dl Alexandru nu si-a mintit copiii nici o data. Daca fiul meu ma intreaba: Mama, e frumos desenul? eu ce sa ii raspund? Ca se putea mai bine? Evident ca ii spun ca e frumos. Cat despre minciunile de la televizor sau din piata, trebuie doar sa le recunoastem cand le vedem / auzim. Asta face parte din traiul in lumea reala.”

Nu cred în utilitatea minciunilor din politeţe, dragoste, diplomaţie… Sistemul meu de apărare, al copilului bătut şi batjocorit ca metodă fundamentală de educaţie, m-a îndemnat să mă dezvolt şi să mă perfecţionez ca mincinos, iar pentru asta am primit dublu de bătaie şi abuz psihologic. Am construit sau am permis construirea unor poveşti de dragoste marcante pe un piedestal de minciuni şi trezirea a durut teribil, căderea de pe eşafodajul necinstit a fost de foarte sus şi, până la identificarea lecţiilor utile, efectele au fost pe măsură. A minţi din politeţe mi se pare exact opusul intenţiei aparente, iar diplomaţia este despre cu totul altceva decât despre minciună.

Şi totuşi, răspunsul Alexandrei mi-a pus pentru prima oară o întrebare: „Chiar, cum eviţi să-ţi minţi copilul, ajutându-şi în acelaşi timp să-şi dezvolte reacţiile şi abilităţile în faţa unor răspunsuri care nu conţin neapărat aprobare şi admiraţie?” Sunt conştient de fluviul de bucurie ce inundă întreaga fiinţă a părintelui (întreg la cap şi la suflet) în faţa primului sau a încă unui desen (sau a altei declinări creative) al propriului copil. Copilul tău desenează, scrie poezii, cântă, dansează, face socoteli! Uau! E de-a drpetul magic! Şi totuşi, „da, desenul tău e foarte frumos!” închide orice fel de discuţie cu adevărat utilă, stinge aproape brutal (da, ce paradox!) zorii unei perspective cu adevărat înţelepte şi promiţătoare asupra pornirilor creative şi nu numai ale omului în formare din faţa şi din viaţa ta. După răspunsul ăsta, urmează doar puţină mândrie, un firav şi prea puţin fundamentat sentiment de încurajare, poate chiar şi o promisiune, fie ea şi mentală, în legătură cu un demers concret de stimulare a performanţei copilului în direcţia respectivului talent sau interes.

În definitiv, „frumos” este atât de greu supus perspectivei personale şi bagajului de analiză propriu fiecărui individ, încât de cele mai multe ori răspunsul ăsta sec nu face decât să reconfirme autoritatea susţinută conjunctural în raportul părinte-copil. Şi totuşi, copilul tău a desenat şi chiar dacă nu ai leşinat de emoţie când i-ai văzut creaţia, e imposibil să-i spui că a desenat urât. Faptul că e interesat de părerea părintelui său înainte de părerile altora, e deja un mare cadou pe care, din păcate, mulţi părinţi îl primesc ca pe un dat firesc, ba chiar ca pe o datorie sau, şi mai rău, ca pe o povară uneori. Ca să dăm dezastrului ce-i al dezastrului, răspunsuri ca „ai consumat creioanele”, „te-ai murdărit pe mâini/pe haine cu creioanele sau acuarelele”, „lasă-mă, că gătesc/vorbesc la telefon/sunt cu vecina la cafea/n-am timp” etc. pentru mine sunt egale cu renunţarea la calitatea de părinte. Dar să lăsăm asta, chiar dacă perspectivele de soiul ăsta nu ne sunt chiar străine.

Creativitatea copilului vorbeşte foarte mult atât despre percepţia lui asupra lumii din jur, cât şi despre procesele lui mentale intime, despre teme prezente în mecanismele lui interioare, bucurii sau frici, preferinţe sau nemulţumiri, tentaţii sau distanţări… Ce-ar fi dacă în loc de „foarte frumos, bravo” am privi cu atenţie formele, cuvintele, tonurile, culorile, mişcările sau parcursul şi le-am folosi ca pe o uşă secretă întredeschisă către universul mental şi al emoţiilor din acela pe care-l ajutăm să se dezvolte?

Cine-i personajul ăsta? şi de ce e albastru? ce are în mână? unde se duce? casa e mai mică decât câinele? soarele răsare sau apune? floarea cum se simte? norul ce aduce?  de ce e groasă vocea lupului? „copac” oare rimează cu „ghiocel”? dacă întinzi mâinile în lături, crezi că toţi vor vedea o pasăre?ritmul ăsta e aşa pentru că imită pasul broscuţei?

Desenul tău e „creativ”, „inspirat”, „hazliu”, „interesant”, „neaşteptat”, „introspectiv”… Ce-i aia? Şi uite cum, corelat cu vârsta şi universul lui, îi deschidem celui pe care avem grijă să-l hrănim şi să-l ajutăm să se dezvolte din toate punctele de vedere noi şi noi perspective, noi şi noi coridoare mentale şi emoţionale, noi şi noi alternative în alegerea şi consolidarea de principii, credinţe, păreri, trăiri… Sigur că desenul, poezia, dansul, cântecul sunt frumoase. Sunt cele mai frumoase. Dar zău că n-are cum să ne pară rău dacă trecem puţin de nivelul ăsta şi „complicăm” puţin lucrurile în avantajul tuturor. Actul creativ infantil nu poate fi nici frumos, nici urât. El pur şi simplu este şi asta reprezintă un avantaj imens într-o înţelegere mai profundă şi mai corectă a întregului amalgam de vibraţii conţinut de un copil. E o mână întinsă, o invitaţie la cunoaştere.

Nu toţi copiii se exprimă creativ, unii ne invită prin alte metode în interiorul lumii lor, alţii nu ne invită deloc, facem eforturi suplimentare ca să aflăm şi ca să înţelegem pentru ca mai apoi să ştim şi să-i abordăm în consecinţă, să construim relaţii armonice, să corectăm, să redirecţionăm dacă e nevoie. Îndemnul meu este să vă bucuraţi conştient de fiecare astfel de invitaţie şi să fiţi receptivi la cel mai mic semn de deschidere. Uşile întredeschise trebuie deschise larg, astfel se închid la loc la cea mai palidă adiere a dezintereslui sau a aprobării nestimulatve. Mâinile întinse obosesc şi demersurile neînţelese ori greşit interpretate se inhibă, se usucă, se ascund.

…adevărate, care fac poporul să fremete şi să transpire de emoţie, sunt cu siguranţă actorii de telenovele. Ne-au călcat pe la Oasis cel puţin trei sau patru în ultimul an, de când gătesc aici. Liniştiţi, reţinuţi, de cele mai multe ori probabil sperând că la noi, singurul restaurant cu meniu nebrazilian din oraş, deci şi cu o clientelă preponderent străină, pot fi mai greu de recunoscut şi pot scăpa de eventualul asalt al publicului admirator înflăcărat.

Noi habar n-am avut cine ce şi cum de fiecare dată când s-a întâmplat să avem la masă vreo stea a serialelor de televiziune de aici. Cu o singură excepţie, ospătăriţele noastre ori nu au fost brazilience, ori nu consumau genul. De fiecare dată, brazilienii rătăciţi pe la noi au fremătat, s-au foit, au mâncat cu ochii holbaţi către celebrităţi şi, într-un final, ne-au întrebat: „Ai văzut???? Ceeeee????? Cum, n-ai văzuuuuut????? Ceeeeeee???? Nu ştii cine e la masa aia de pe stânga???? Nuuuuuuu….” Cu telefonul în mână, ne-au demonstrat cu probe de pe internet că aveam oaspeţi cine ştie ce megavedetă care ori juca într-o producţie în difuzare, ori făcuse parte din distribuţia vreunui legendar serial difuzat la Globo.

Aseară a fost rândul lui nenea ăsta, Fabio Lago pe numele lui.

Nea Fabio a păpat regulamentar dimpreună cu iubita dumisale, Maria, rusoaică fără fiţe, taman de la Moscova şi vorbitoare de portugheză admirabilă după doar cinci luni de vieţuit prin incintă. Când au ieşit la una dintre mesele de pe trotuar, s-a dezlănţuit jihadul notorietăţii. Femei, bătrâni, copii, ordonanţe, toţi cerându-şi cu sfială rândul la poză cu vedeta. După care s-a întreţinut aproape o jumătate de oră cu Câmpean Jr. în limba lui specifică, gesticulând amândoi şi piţigăindu-se de mama focului în onomatopee ce păreau a fi un dialog veritabil.

Ca să înţelegeţi mai bine ce zic: Vincent Cassel e fan Itacare. Are aici o ditamai casa cu teren mare şi frumos plus ieşire la plajă fix lângă singurul aşezământ de cinci stele din localitate. Mai are un teren mare la altă plajă, proprietate de care se cam chinuie să scape şi nimeni nu pare interesat s-o cumpere. Ei bine, Cassel iese noaptea cu băieţii la Favela (cel mai popular bar de pe strada noastră) şi se plimbă la pas pe Pituba seara, pe lumină, oprindu-se uneori să mângâie cu privirile vreo placă de surf din vitrine sau vreun fund trecător. Nimeni nu-l întreabă nici cât e ceasul, nici dacă vrea să facă o poză de Facebook. E aproape necunoscut. Nu ştiu dacă la fel ar sta treaba şi dacă ar fi însoţit de Tanti Monica, dar se pare că epoca respectivă a cam apus.

Nu m-a învăţat nimeni să mă spăl, în schimb m-am deprins destul de repede cu diverse strategii şi modalităţi prin care mi-am educat o scârbă profundă pentru propriul corp încă de mic. Mi-a intrat foarte devreme în conştiinţă faptul că eram prin definiţie „un împuţit cu chiloţii veşnic murdari” şi aproape că nutream o mândrie tembelă de brand personal faţă de obiceiul de a-mi pune pe haine „tot meniul de la o masă, poţi să descoperi tot ce ai mâncat într-o zi doar după petele de pe tricou”. Pentru că eram „obez”, maştera mă dezbrăca uneri la pielea goală, în unele situaţii rupându-mi hainele cu sălbăticie şi, cu înjurături grele, tras de păr, palme şi ciupituri furibunde cu unghiile, mă mâna în faţa oglinzii mari, din hol, spre mai buna conştientizare a situaţiei alarmante în care mă găseam din punct de vedere fizic.

Zilele de spălat rufe erau şi ele un coşmar. Chiloţii şi şosetele mele erau vânate în coşul cu haine murdare, scoase tacticos şi analizate vizual şi olfactiv la lumină. De cele mai multe ori, operaţiunea continua cu un scandal. Eram înghesuit în vreun colţ în care încercam să scap de furiile „educatorului”, lovit şi zgâriat cu unghiile, apoi forţat să-mi miros lenjeria lipită furibund pe faţă, uneori înghesuită în gură. La cinci-şase ani eram o canalie dizgraţioasă, nespălată, grasă şi urât mirositoare, care nu fusese niciodată metodic instruită cum să se şteargă la fund cu hârtie igienică şi care făcea baie o singură dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, dacă era apă caldă.

Cred că prima referire pozitivă la adresa existenţei mele fizice a apărut într-o scrisoare de amor de prin clasa a opta sau a noua. Mihaela, corista de la Bucureşti, se mistuia de dor la distanţă şi, printre alte înfocate şi sincere fraze admiative, ţin minte că a strecurat cu ecouri aproape erotice „…mi-e dor de tot ce însemni, mi-e dor de mirosul tău…”. Am aflat asta cu ocazia „lecturii publice” de la aparamentul 5, căci scrisorile pe care le primeam erau deschise febril de educatorul meu vigilent, verificate şi batjocorite gros înainte să-mi fie remise. „I-auzi, dragă…Îi e dor de mirosul tău… Probabil că-i e dor de mirosul tău de picioare nespălate hehehehehehehe!”. Uneori scrisorile nici nu mai ajungeam la mine, căci „asemenea căcaturi” trebuiau rupte şi aruncate la gunoi. Mihaela a făcut o treabă bună, însă, căci din acel moment am fost convins că de fapt nu miros urât şi am avut grijă mereu de treaba asta.

La sfârşitul liceului, o altă fată mi-a spus „ador pieptul tău, îmi place foarte mult să-l privesc, să-mi aşez capul pe el, are ceva foarte erotic şi foarte protectiv în acelaşi timp”. Am privit-o cu neîncredere, aşa cum am primit toată viaţa orice fel de compliment, orice fel de laudă sau declaraţie admirativă. Pieptul meu? Am avut mereu „ţâţe”. O vreme am fost convis că le am pentru că „preotul Limberea a considerat că eşti prea mare la botez (am fost botezat în biserică la cinci ani) şi nu te-a mai trecut prin altar, aşa cum trebuie făcut cu băieţii. De-aia te dezvolţi cu trăsături de fetiţă, cu ţâţe, şolduri, cu mărul lui Adam foarte mic.” Apoi, cu unghii înfipte adânc, înjurături şi batjocură, am fost convins că ele reprezintă stigmatul obezităţii atât de frecvent reconfirmat în copilărie, împlinit cu adevărat abia mai târziu, la maturitatea mâncăului compulsiv. Cu toate astea, referirea Ioanei m-a făcut să-mi privesc „nurii” cu mai puţină scârbă, să-mi admir uneori umerii în oglindă şi să mă bucur că, măcar pentru o femeie, pieptul meu nu e motiv de băşcălie şi scârbă manifestată.

Mi-am descoperit şi explorat sexualitatea foarte devreme, în ciuda dezgustului pentru propriul corp. Aveam un frate mai mare, puteam face comparaţii şi am fost familiarizat de timpuriu cu noţiuni despre sex, dimensiuni, tehnici, apucături. Poveştile despre „curve”, fie că era vorba despre mama mea, vecine, cunoştinţe sau colege ale fraţilor mei, mi-au pigmentat imaginaţia şi mi-au construit un adevărat univers erotic plin de fantezii şi porniri curioase. Am devenit repede complexat de corpul meu şi eram convins că sunt foarte prost dotat cu mult înainte de primele experienţe sexuale. La asta a contribuit şi operaţia târzie de fimoză (circumcizia neglijată în primii ani ai copilăriei) şi urmările ei din perioada de vindecare, în timpul căreia fiecare schimbare de pansamente era o nouă ocazie de batjocură, ridiculizare şi dezgust manifest faţă de „dotări” şi situaţia lor temporară.

Am alergat cu înflăcărare după sex. Am alergat atât de tare după el, încât cu greu am reuşit să induc o primă experienţă reală, pe la cincisprezece ani. Desigur, o vârstă indecentă pentru mulţi, dar apăsător de întârziată pentru imaginaţia mea înfloritoare în această direcţie încă de pe la şapte-opt ani. Numărul kilogramelor peste limitele recomandate a avut mereu nevoie de reconfirmări ale performanţelor mele sexuale, calitativ şi cantitativ. Dispreţul faţă de propriul corp mă făcea să trec repede peste preludii şi ţin minte că, până prin anul întâi de facultate, ezitam să-mi scot şosetele din picioare înainte să trec la fapte. Mi se păreau oribile, dizgraţioase, le-aş fi tăiat dacă aş fi putut. Şi tot unei femei din viaţa mea trebuie să-i mulţumesc pentru avertismentul înciudat-amuzat „…ori îţi scoţi şosetele, ori mă îmbrac şi plec”.

Am priceput târziu că dizgraţia faţă de propriul meu corp a stat multă vreme la baza disfuncţionalităţilor mele fizice şi a dezinteresului faţă de obiceiurile mele alimentare. Mai apoi, performanţele sexuale mi-au întărit convingerea că, indiferent de greutate, „ceea ce e important” funcţionează şi fără diete sau sport, cu toate că simţeam mai mereu nevoia să verific dacă „a fost bine”. Am dezvoltat o obsesie pentru şosete negre, din minimum 95% bumbac, pentru încălţări cu branţ de piele naturală, pentru chiloţi negri şi deodorant antiperspirant roll-on. Abia în momentul în care am început să slăbesc conştient, când am revenit la sport şi când m-am refugiat în diverse munci solicitante ca să-mi acopăr angoasele, am intrat într-o relaţie autentică pozitivă cu carcasa mea vremelnică.

A mă privi zilnic întreg în oglindă n-a mai reprezentat ocazia de a-mi desconsidera şi critica formele, ci aceea de a-mi confirma îmbunătăţiri, de a aprecia modificările pozitive. Îmi privesc cu admiraţie degetele de la picioare dimineaţa, când mă dau jos din pat, gândindu-mă cu drag la un jucăuş „ai lăbuţe de hobbit”. Îmi cultiv şi redescopăr fiecare fibră musculară mai proeminentă, eliberată din straturi adipoase, concavităţi şi tonifieri ajutate de un stil de viaţă cât de cât precaut şi activ. Îmi conştientizez toate reacţiile şi modificările pe care corpul meu mi le semnalează şi înaintez pe zi ce trece într-o relaţie din ce în ce mai naturală cu el. Îi dau lucruri bune şi rele, îl hrănesc cu măsură şi îmi asum situaţiile în care îi dau prea mult. Nu-l tratez ca pe un sanctuar, însă cred că-mi bat mai puţin joc de el. Nu-l idolatrizez, dar ştiu că e o operă perfectibilă, un proiect perpetuu care nu mi se mai pare un calvar sau o povară. Toate astea sunt urmări fireşti ale împăcării din ce în ce mai profunde cu mine însumi, cu acceptarea în egală măsură a luminii şi întunericului din care sunt făcut şi cu un discernământ ceva mai clar asupra ceea ce îmi dau voie sau îmi interzic.

Vă propun un exerciţiu. Mie îmi foloseşte şi pare să funcţioneze din ce în ce mai natural de fiecare dată când ceva din exteriorul meu îşi cere şansele pentru a mă înfuria sau măcar pentru a-mi modifica pe moment statusul emoţional în sens negativ. Ştiu că eliberarea impulsului imediat răcoreşte şi descarcă presiunea generată de ceea ce considerăm spontan drept atacuri, numai că ştiu la fel de bine că pe termen lung asta nu rezolvă nimic. Pe termen scurt, de cele mai multe ori, generează şi amplifică starea conflictuală, care la fel de des poate duce la un deznodământ mai mult decât nedorit, uneori poate chiar catastrofal.

Haideţi să folosim un exemplu banal, cum ar fi o situaţie din trafic. Un „colegule” decide că nu-i place cât de repede sau lent ai schimbat banda sau în a câta secundă de galben ai oprit la semafor. Şi are o reacţie. Aici paleta variantelor de reacţie a respectivului vă stă la dispoziţie: o înjurătură, un semn obscen, faruri şi claxoane etc. El reacţionează astfel din două motive pe care, spre deosebire de el, tu le ştii: a. i-ai produs o suferinţă, s-a simţit incomodat şi i-ai întârziat traiectoria către punctul în care el doreşte să ajungă (anxietate); b. ceva din comportamentul tău în trafic este în afara regulilor lui, este altfel decât consideră el că trebuie să se întâmple  lucrurile, în consecinţă impulsul lui este să-şi declare superioritatea din acest punct de vedere (ego).

Un răspuns la fel de impulsiv nu face decât să genereze un altul, încărcat de alte şi alte exprimări ale anxietăţii şi ego-ului. De aici şi până la coborât din maşină etc. nu sunt paşi prea mulţi. Niciunul dintre cei doi implicaţi în conflict nu va extrage niciun avantaj pe termen lung din toată povestea, deci episodul se poate repeta oricând, cu urmări identice sau mai grave. Pe termen lung, repetatele accese de furie vor lucra în detrimentul stării generale de spirit şi de sănătate – fizică şi psihică – ale celor doi protagonişti.

Faptul în sine arată aşa: un factor extern mie şi-a exprimat anxietatea sau infatuarea (trăsături pentru care eu nu sunt în nicio măsură responsabil) printr-o insultă pe care, întâmplător, am receptat-o eu. Pornim de la principiul că noi toţi ne dorim să ne fie bine, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu-i aşa? Ce fac cu treaba asta astfel încât mie să-mi fie bine?

Ce-ar fi să ne dezvoltăm reflexul de a nu ne mai gândi impulsiv la reacţia din exterior, ci la ceea ce respectiva reacţie a generat în conştiinţa noastră?

• Poate chiar am greşit ceva sau poate respectivul are în momentul ăla o problemă, felul în care a ales să exprime asta e departe de a fi problema mea. Ce ştiu sigur e că eu nu-l voi educa printr-o ripostă, că răspunsul meu impulsiv nu-i va modifica în sens pozitiv nici emoţia de moment, nici felul de a fi.
• Cine e respectivul? Nimeni. Un individ despre care nu ştiu nimic şi care nu ştie nimic despre mine. Faptul că el a ales să-mi arate degetul mijlociu e mai puţin important decât faptul că eu am ales să văd asta şi să dau curs unei emoţii în legătură cu asta. El ar fi făcut asta faţă de oricine altcineva, e o întâmplare că am fost eu, deci de ce ar trebui să-l ajut să vadă în mine personalizarea angoaselor şi anxietăţii lui?
• Care e prima mea emoţie în momentul respectiv şi mai ales ce din mine generează această emoţie? Pentru că, atâta vreme cât ea apare, misiunea mea este să aflu unde am eu un dezechilibru emoţional care o ajută să apară. Din ce parte a conştiinţei mele răspund eu în situaţia asta? Care dintre anxietăţile sau sabotorii mei interiori se hrăneşte cu gestul venit din exterior şi generează emoţia impulsivă? Uite ce paradox: ceva din propria mea conştiinţă CERE stimulii supărători din exterior pentru a se putea exprima şi pentru a se considera satisfăcut temporar.
• Ce îmi testează respectivul impuls exterior? În care dintre punctele mele slabe îi permit să lovească pentru a afla cum mai stau la acel capitol? În orgoliu, în furie, în apetitul pentru victimizare (orgoliu răsturnat), în intoleranţă, în supra-reacţie? Oricare ar fi, este susţinută de ceva ce ne suntem datori să rezolvăm cu noi, fie că vorbim despre împăcarea cu noi înşine, fie despre traume cărora nu le-am dat importanţă în trecut şi care, nestingherite de un efort curativ conştient, continuă să lucreze şi să multiplice şabloane şi trasee-reflex ale modului nostru de a simţi, gândi şi reacţiona.

Repet, vă propun un exerciţiu. Eu nu mă aştept să consideraţi propunerea mea nici salvatoare, nici inutilă. Pentru că eu sigur nu-mi creez aşteptări în legătură cu ceva ce vă priveşte în plan foarte personal pe fiecare în parte. Pot doar să vă spun că eu mi-am dorit ca exerciţiul ăsta să funcţioneze pentru mine şi că, probabil ca o consecinţă a unei dorinţe autentice şi conştiente, identific rezultate pozitive.

Hai să încerc să clarific puţin lucrurile şi cu asta. Nu de alta, dar multora dintre voi toată treaba vi s-a părut destul de confuză, iar în momentul în care mi-aţi pus întrebări eram eu însumi suficient de nedumerit ca să vă pot da nişte răspunsuri cât de cât coerente. Căci despre disclosure nici nu se pune problema, deci nu vă aşteptaţi la dezvăluiri senzaţionale din spatele producţiei. Ceea ce urmează se referă strict la backgroundul interacţiunii mele cu formatul şi conţine mai degrabă ipoteze despre ceea ce a grăbit ieşirea mea rapidă din show.

Pe scurt, ce au văzut unii şi nu au văzut alţii, ca să ştie toată lumea despre ce vorbim.

1. Primul sezon românesc al formatului de televiziune Master Chef se promovează din greu aproape un an de zile pe toate declinările Media Pro.

2. Emisia Master Chef România debutează cu două episoade din preselecţii. Într-unul dintre ele, Copolovici se prezintă în faţa juriului de profesionişti ca bucătar pasionat, co-proprietar şi co-administrator al unui business de alimentaţie publică în Bucureşti. Are un preparat inedit (nişte creveţi cu un sos asiatic şi o garnitură de orez în forma logo-ului MC, pe un platou neconvenţional) şi îşi reconfirmă calitatea de amator în bucătărie. Este admis în concurs, primeşte şorţul.

3. În episodul al treilea difuzat pe Pro TV, Copolovici taie ceapă alături de alţi (parcă) douăzeci şi ceva de concurenţi. Se taie regulamentar, ca majoritatea celor din faţa camerelor, după care poartă un dialog destul de colţuros („asta zici tu că e ceapă tăiată corect?” „da, eu ştiu că e tăiată corect!”) cu membrii juriului. Este admis în proba următoare.

4. Următorul episod conţine proba oului care trebuie să fie personajul principal într-un preparat realizat contra cronometru. Copolovici face nişte ouă fierte îngropate în spanac, acoperite cu Bechamel, gratinate. La degustare, părerea unuia dintre membrii juriului este, conform materialului difuzat, „mai mergea nişte sare”. La finalul episodului, verdictul este negativ (preparat apos, nesărat…nu-mi aduc aminte foarte exact) şi Copolovici „părăseşti Master Chef!”. Personajului i se umflă ochii în cap şi iese opărit din platou şi, pe drum, îl întreabă uluit pe Fodor „pe bune? bă, e pe bune???” şi preferă să nu-i răspundă la întrebarea stupefiantă „vii şi la ediţia viitoare?”. La ultimele cadre, Copolovici plânge cu sughiţuri şi cu asta, basta.

Duaaaamneeeeee, ce faţă aveam!!! Acum haideţi să ne dăm câţiva paşi în spate (mai mult de şapte, că nu-i cu pisici negre şi cu scuipat în sân) şi să vedem cum am ajuns acolo.

A. Se anunţă înscrierile, Copolovici se înscrie online.

B. Nu primeşte niciun semn câteva luni bune, aşa că dă telefoane pe la cine crede el că poate să-i dea o sugestie. Bre, nea Adi, matale te-ai înscris? Nu, bre, că eu de vreo trei ani sunt cu şcoală de bucătărie şi certificat în buzunar. Da’ tu ce crezi? E bine să mă duc? Că mi-e cam târşă să nu iasă prost… Păi de ce să iasă prost? Tu măcar ai mai dat de mâncare la nişte sute de oameni până acum. Ce-ar putea să iasă prost?

C. Lui Copolovici îi vine o idee. Tâmpită. Dă alt telefon şi, cu tupeu şi o poveste altfel destul de interesantă, întreabă dacă nu cumva ar fi o idee bună să meargă direct în juriu. E drept, el e bucătar amator, dar conjunctura l-a ajutat să-şi vadă cu ochii un vis pe care mulţi dintre bucătarii pasionaţi nu-l ating niciodată, acela de a avea propriul restaurant. Ideea asta e susţinută, de fapt, de temerea majoră şi legitimă că publicul l-ar putea asimila poziţiei de profesionist. Aşa, el nu e nici cal, nici măgar, ci un fel de asin la jumătatea distanţei dintre ceilalţi doi juraţi şi concurenţi.

D. Între timp, am uitat să vă spun, personajul nostru urmăreşte de câte trei ori primele două sezoane din Master Chef US, râde, lăcrimează, se îmbibă de format, prima oară se uită ca telespectatorul, a doua oară – ca bucătarul, a treia oară – ca potenţialul concurent cu ceva habar despre televizune. Se uită pe sărite şi la ce se mai produsese până atunci cu acelaşi format pe alte teritorii, apreciază Master Chef Australia ca pe cea mai reuşită şi mai frumoasă variantă. Şi decide că Master Chef a fost făcut pentru el.

E. Răpunsul în legătură cu potenţiala poziţie în juriu vine cu „nu se poate”, dar „băi, vino concurent! ar fi păcat să nu-ţi oferi experienţa asta, mai ales că…tu chiar ai dat până acum de mâncare la măcar câteva sute de oameni! n-are ce să iasă prost, lasă copilăriile…”. Şi decid să intru în treaba asta. Sunt chemat la preselecţii, semnez un contract şi completez toate anexele cu sinceritate şi fără echivoc.

F. Mă prezint la toate filmările sigur pe mine, în platourile de la Buftea mă simt ca acasă şi mă ştiu cu o grămadă de oameni implicaţi în producţie. Plecasem de doi ani şi puţin chiar de acolo, de la studiouri, unde din 2006 până în 2009 trăisem cea mai frumoasă şi mai dedicată bucată din anii mei de Marketing. Îmi făcusem nunta pe pajiştea cea mare de lângă lac, sub geamurile biroului din care am generat aproape doi ani proiecte, conexiuni şi profit. Aproape că mă jenez şi mă tem de bănuielile celorlalţi concurenţi care ori ştiu, ori pricep că am lucrat acolo.

G. (notă de culoare) Printre concurenţi sunt oameni care au intrat în bucătărie ori au descoperit că le place să gătească încercând propuneri dintre cele publicate de mine în anii anteriori pe „Prânzul din caserolă”.

H. Aici probabil ar trebui repoziţionat „filmul” din intro, văduvit de toate detaliile care privesc zilele de filmări, pentru că „disclosure”. Şi oricine se va apuca să povestească vreodată, după expirarea termenilor contractuali, în termeni defăimători,  despre cum au stat treburile la filmări, ar fi bine să nu uite că şi-a dorit el însuşi să fie parte din producţia asta şi că s-a bucurat de măcar câteva minute de expunere în faţa unei audienţe importante sau măcar în faţa rudelor şi prietenilor. Şi, indiferent de parcurs sau rezultat, oamenii ăia s-au bucurat să-l vadă acolo. Dacă la altceva nu i-a folosit (nu-i vorbă, despre marii câştigători oricum nu a mai auzit nimeni nimic, iar „semifinaliştii” încă nu par să se fi trezit la realitate), măcar să aibă ce povesti nepoţilor.

I. Ca să închei cu o ultimă legătură cu ceea ce a conţinut emisia: da, măi, isteţilor, „lacrimile alea au fost pe bune”. Căci, dacă ar fi fost nevoie să le generez la vreo comandă, poate că era mult mai inteligent să le dau drumul mai devreme, în platou, la auzul verdictului. Să cer juriului încă o şansă, să promit că nu mă voi mai uita fix în ochii lor când îmi vorbesc, că le voi permite să mă trateze ca pe o ciudăţenie ajunsă în platoul de filmare mulţumită bunăvoinţei lor sau că pot chiar să mă prefac că nu ştiu să gătesc, astfel încât mulţi dintre privitori să poată spune, cu mâna dreaptă în nas şi cu stânga în castronul cu cipsuri „tăăhăăhăăăă! cum a ajuns bou’ ăsta la mastărşef, că şi io gătesc mai bine decât el?!”. La cadrul ăla de final vomitasem deja de-atâta plâns şi repetam ca un patefon stricat „nu vreau să vă mai spun nimic! nu pot să vă mai spun nimic!”. Aveam o obsesie: în fiecare moment, aşteptam să apară pe coridor un operator şi vreo fată de la producţie care să urle isteric „te-am păcălit, boule! e o glumă! am vrut doar să-ţi crăpăm aroganţa şi să vedem cum reacţionezi! you’re IN, fucker!!!”. Chiar şi când am ieşit din curtea studiourilor pe sub atât de familiarul arc „de triumf” aveam senzaţia că asta urmează să se întâmple. Dar n-a fost aşa.

„Mai mergea un pic de sare”. A făcut istorie replica asta. Unii mi-au sugerat să-mi adaug un nume cu ea în buletin sau măcar să mă recomand Viorel „Mai mergea un pic de sare” Copolovici. Şuţu mi-a propus să aducă la restaurant o prietenă pictor, care să-mi scrie asta mare şi frumos pe una dintre grinzile de la Kopel’s. Dacă treaba asta a sunat cel puţin ciudat unora care nu mă cunoşteau, poate vă imaginaţi cum au receptat-o aceia care mâncau aproape în fiecare zi sau măcar din când în când din ceea ce puneam pe mese împreună cu echipa mea de bucătari cu diplomă.

Un preparat pe trei niveluri. În spanac pusesem sare, spanacul aburit în tigaie pur şi simplu avea nevoie de sare şi chiar ţin minte că parcă pusesem o idee prea multă. Apoi ouăle. Apoi Bechamel în care pusesem un caşcaval sărat şi deasupra – parmezanul. Singura mea emoţie majoră în faţa juriului, la momentul degustării, a fost că le pun pe masă un preparat PREA SĂRAT. Că deviasem de la un principiu simplu, care devenise slogan în bucătăria mea: unde nu e destulă sare, poţi să mai adaugi, de unde e prea multă, nu mai poţi să scoţi!

„Mai mergea un pic de sare”. Şi totuşi… Sunt trei gânduri care nu că nu mă lasă să dorm bine noaptea, dar parcă încă îşi caută un răspuns chiar şi după atâta vreme.

X. Fusesem admis la înscriere, trecusem de selecţiile nedifuzabile şi intrasem în bucata de producţie din care s-au montat emisii difuzate. Nu vreau să mă consideraţi (din nou) îngâmfat, dar dintre concurenţi eram singurul care beneficiase anterior de vizibilitate (online, pe hârtie, la radio şi la TV), iar membrii juriului erau aproape necunoscuţi nişei de public consumator de content publicistic culinar. Presupusa mea calitate de profesionist era deja subiect generat şi întreţinut  pe nişte forumuri şi pe Facebook, în unele cazuri ştiu şi de cine. Acolo eram calificat drept mincinos şi impostor în condiţiile în care eu însumi mă bănuiam adesea de impostură în bucătăria unui restaurant. Să fi revenit asupra deciziei, oare tocmai din cauza asta,  aceia care acceptaseră că lipsa unui certificat care să ateste măcar absolvirea unui curs de „reorientare profesională” mă califică în postura de neprofesionist?

Y. Îl cunoşteam pe unul dintre membrii juriului. Ne întâlnisem cu mai mulţi ani în urmă, pe când el făcea primii paşi în meserie şi mie nici prin vârful minţii nu-mi trecea că mă voi dedica vreodată bucătăriei. La acel moment, veneam din două lumi complet diferite, iar conjunctura interacţiunii noastre nu a fost neapărat una fericită sau de bun augur pentru o eventuală amiciţie. Eu pentru el eram o ciudăţenie nepotrivită cu mediul în care ne aflam. El pentru mine era un bucătar, nu mai cunoscusem niciunul şi sigur nu aveam pe vreunul prieten, eu eram piarist debutant, beneficiar al unei educaţii conform căreia bucătăria e o meserie jegoasă, pentru lichele sau pentru proşti. Oare să fi contat pentru cineva atât de tare amănuntul ăsta încât să ducă la acel verdict? Oare acel jurat a spus cuiva dintre responsabilii producţiei despre acest detaliu?

Z. La intrarea în competiţie am scris în hârtiile obligatorii numele tuturor problemelor mele de sănătate şi al medicamentelor pe care le luam sub prescripţie la acea vreme şi cu care ar fi trebuit să mi se permită să intru în „cazarma” producţiei. Mi s-a părut un detaliu nesemnificativ şi nu m-am gândit nicio clipă să mint în legătură cu asta. Din punct de vedere fizic mă simţeam perfect, munceam de dimineaţă până seara, uneori acopeream ture complete şi în bucătărie dacă vreunul dintre colegi avea o problemă. Să se fi temut, oare, cineva din echipa de producţie, că nu aş face faţă eventualului ritm al filmărilor şi că va fi fost mai bine să evite neprevăzutul?

Cu siguranţă că atunci am fost furios. M-am simţit nedreptăţit într-un mod care mie atunci mi s-a părut absurd, iar la acea vreme eu eram furios cam tot timpul. Eşecul ăsta cu rating mare (mai mergea puţină sare!!!) venea colac peste vreo alte trei pupeze cu care mă confruntam deja în acea iarnă, chestiuni foarte personale şi de business care oricum mă cam dezechilibraseră în exact aceeaşi perioadă. Eu la emisii nu m-am uitat. Am văzut o bucată minusculă dintr-o redifuzare şi am fost sigur că nu vreau să văd mai mult. Arătam ca dracu şi eram pământiu pe sub convingerea că venisem acolo ca să plec ultimul. Şi sper că n-are rost să vă amintesc că premiul nu era printre motivaţiile mele principale.

De ce v-am povestit toate astea (şi îmi cer scuze pentru dimensiunea exagerată a textului) acum? Din acelaşi motiv pentru care v-am povestit şi altele, mai grele şi mai complicate. Eu m-am despărţit de mine ca să mă pot apropia mai mult. Nu mă simt ca şi cum v-aş istorisi despre o altă persoană, de un individ de care încerc să-mi disociez existenţa actuală. Toate astea sunt la fel de eu ca acela care sunt acum, însă acum mă pot bucura de mine întreg, conţinându-i pe toţi ceilalţi eu pe care i-am dispreţuit şi i-am luat la şuturi până am înţeles că nu e chiar formula perfectă prin care aş putea deveni un eu mai bun. Eul de-acum se miră puţin că aţi avut răbdare să citiţi până aici, dar ştie şi că, dacă aţi făcut-o, asta a fost posibil şi pentru că sigur nu v-aţi plictisit pe parcurs. Şi pentru asta chiar îşi recunoaşte cu bucurie meritele :).

V-am scutit de ceva timp de „ştirile” îmbumbate de prin lumea mea de dinăuntru şi de dinafară, semn că am avut alte subiecte mai tentante de pus în cerneală. Vituală. De-aici, din ţara-n care nici cocoşii prea devreme nu se scoală. (scuze, am în căşti munculiţa lui Krem în timp ce scriu şi mă apucă tare cheful un pic în rime să mă screm). Bun. Ia hai să vedem ce exclusivităţi am mai adunat între timp.

• E în Bahia o vară de-ţi vine să-ţi introduci barja-n ponton dacă eşti chiar convins că vrei să faci business pe bune. Avantaj eu. Orăşelul ăsta e senzaţional fără turişti, numai că turismul e singura sursă serioasă de venituri pentru mai toţi rezidenţii lui, brazilieni sau de-aiurea. Vara a început oficial prin decembrie şi până pe la 15 ianuarie a fost de-a dreptul frenetic. După care biiiiiiiiiiiip lung, ţiuitor şi cam ploios. Turişti brazilieni – o mână. Turişti străini – o mânuţă şi mai mult chilieni, argentinieni sau israeliţi. Ergo bate vântul prin toate restaurantele şi magazinele din urbe. Ceva europeni rătăciţi ici şi colo. Unde mai pui că primăria a început un fel de vânătoare de decibeli prin cluburi şi, după ce într-o seară poliţia a ridicat boxele din mai multe locante (exact în noaptea în care un restaurant ardea liniştit pe plajă), acum e totul pe surdine şi discreţie. Şi cam plouă. În fiecare zi. Mie nu-mi rămâne decât să-mi văd de un fel de program de detoxifiere cu sucuri verzui, de plajă şi de foarte multă plictiseală seara, în aşteptarea muşteriilor.

• Beau nişte sucuri. Unele verzi, altele colorate. E ok, mă simt ciumec şi superior, dar spre seară e musai să înghit şi altceva dacă nu vreau să-i muşc de beregată pe cei din jur.
• Natalia e smeoaică în bucătărie. Învaţă meniul meu cu viteza luminii şi deja face singură mare parte din farfurii. Sunt liniştit să o las baronesă peste tigăile de la Oasis când voi reveni în România, dacă se decide cineva să resusciteze turismul în oraş o să-i fie chiar bine.
• Am descoperit cu tristeţe că printre cunoscuţii mei de-aici iarba s-a demodat grav şi că noaptea e plin de cocaină pe stradă. Aparent ieftină din moment ce şi-o permit şi omuleţi care în general nu prea produc niciun sfanţ. Dar cocaina şi suratele ei sunt prezente pe mai toate străzile din lume şi Bucureştiul continuă să fie o piaţă prosperă şi pe Magheru, şi prin văgăunile din cartiere. Rămâne valabilă aia cu dacă tu n-ai treabă cu asta, nici ea n-are treabă cu tine.
• Ne-am stabilit cartierul general din Bucureşti, locul în care se vor întâmpla cursuri, workshop-uri, demo-uri, întâlniri faine şi cine cu dichis. E o minune pe două niveluri, de peste 250 de metri pătraţi, cu zona de oaspeţi foarte bine delimitată de spaţiul nostru, luminoasă şi foarte îmbietoare din multe puncte de vedere. Şi mai e şi în buricul târgului. Numai că, stupoare, adresa acestui spaţiu va fi cunoscută doar de aceia care vor avea o treabă concretă acolo. Toate poiectele mele şi ale lui Alis, pe care deja le scriem şi le împachetăm şi care se vor întâmpa în acel spaţiu, vor fi atât de personalizate şi pentru un public atât de direct selecţionat, încât nu vom avea niciun motiv să publicăm pe undeva adresa. Nu veniţi, vă chemăm noi! ;)

• Februarie a fost cu români pe-aici. Întâi Bobby, Alexandra şi Zaza, puţin în vacanţă, puţin cu treabă, filmând pentru câteva piese ale Alexandrei (Uşurelu) în drumul lor către „capătul lumii…tum…tum…tum…”. A fost straşnic cu ei. Vreau neapărat să vă povestesc mai multe despre asta, dar deocamdată nu am apucat să vorbesc cu Bobby cât şi în ce fel. Cert e că pentru câteva zile am simţit din nou nebunia simpatică a producţiei „out of home”, cu locaţii de găsit, spaţii de filmare, elemente de decor sau făcut rost de figuranţi frumoşi la cadru. La un moment dat mi-am cam pus pe gânduri amicii din oraş când i-am întrebat senin unde aş putea găsi o pianină în Itacare. N-au picat pe gânduri în legătură cu pianina, despre asta erau 1000% convinşi că e imposibil de găsit, ci în legătură cu eventuala mea sănătate mintală de vreme ce puneam o astfel de întrebare. Dar am fost convins că pianina asta există şi am găsit-o în timp util. Drăgălaşii au plecat apoi la Salvador, după aceea în Chile, la Valparaiso şi la Santiago. Aseară erau înapoi în Rio şi cred că în vreo două-trei zile vor fi înapoi acasă.
• După cei trei muşchetari a venit Monica, o prietenă a lui Florian şi a Laurei, cu treabă pe-aici să-şi tragă sufletul peste creier după mai mulţi ani la Londra şi doi în Quatar, de unde a călătorit în toată lumea. Monica e un omuleţ tare frumos pe toate părţile şi pentru următoarele luni se va lăsa îmbrăţişată cu drag de copacii de la Pedra.

• Surâd gândului că îmi voi lăsa aici aproape toată „garderoba” braziliană atunci când îmi voi face bagajul. Înainte de a pleca din România, am dus la Satele Copiilor vreo nouă saci imenşi cu haine. Tot ceea ce deţin acum încape într-o valiză nu foarte grea şi într-un rucsac mic. Îmi voi lăsa aici aproape toate hainele ca să pot aduce acasă o grămadă de „merinde” (uscături şi udătură) pe care acolo sigur că nu am cum să le găsesc. Deci păzea, se lasă cu degustări în cercuri restrânse :)
• Plouă.

Tocmai am pierdut cu mare bucurie două ore uitându-mă la ghiduşia asta. Nu ştiu dacă sunt neapărat fan Eurovision, dar cred că m-am cam uitat la multe dintre ediţiile de prin ’80 încoace şi măcar în ultimii vreo zece ani pot să zic că m-am bucurat de amalgamul ăsta de sunete, culori, strădanie şi penibil, îmbătrânit şi decrepit ca format pentru tot ce înseamnă azi muzica, aşa cum o auzim la radio sau în concerte. Am vibrat şi cu românii, şi cu moldovenii, dar şi cu fiecare apariţie de-aiurea, ieşită din tiparele show-ului altfel destul de standardizat şi încorsetat.

Englezii îşi pun pe bună dreptate problema despre cum naiba poţi să câştigi finala Eurovision, căci ţara care a dat muzicii contemporane o grămadă de nume care au făcut istorie n-a reuşit să rupă juriile decât de câteva ori şi s-a încununat de jenă cu mult mai multe ocazii. Dincolod e toate astea, filmul ăsta de două ore e făcut admirabil şi e foarte foarte foarte amuzant din multe puncte de vedere, de la exemplificările „istorice” cu care-şi susţine „reţeta succesului” până la autoironia abundentă, de mare stil britanic. Am avut senzaţia că mă uit la o ediţie jubiliară de „Apropo TV” şi nici măcar nu mă număr printre aceia care se întristează aducându-şi aminte că nu au văzut o ediţie de-a lui Andi Moisescu de cel puţin doi ani. Content suculent, amuzant, bine scris şi foarte voios editat.

De curând am dat peste câteva foldere cu poze neprelucrate pe care le-am făcut acum câţiva ani, în două săptămâni minunate printre olandezi. Am găsit multe imagini absolut spectaculoase şi la unele m-am întrebat serios dacă le-am făcut eu. Am selectat pentru voi mai multe imagini cu oameni.

Fac poze cu oameni pentru că mă fură de multe ori expresiile de pe feţele necunoscuţilor. În copilărie, înainte să adorm, de foarte multe ori mi se perindau prin minte figurile celor pe lângă care trecusem chiar în acea zi sau în urmă cu mai mult timp. Mă întrebam ce fac ei chiar în secunda aceea, dacă dorm sau dacă sunt treji şi, dacă dorm, oare cum arată feţele lor în somn. „I Saw People…” e posibil să mai adune şi alte capitole în viitor, dar deocamdată vă las cu olandezii mei :)