L-am găsit. Nu ne-am îmbrăţişat. Nu ne-am privit prea mult. Nici măcar n-am petrecut mai mult de câteva secunde unul cu celălalt. Dar el este copacul meu chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată. El va fi într-un „aici” pe care-l voi putea duce cu mine în orice „oriunde”. Cred că am să-i scriu uneori.

Nu poţi să nu simţi pur şi simplu respect pentru iarba asta. Căci asta e bambusul. Un fir de iarbă care creşte cu între 20 şi 30 de centimetri în fiecare zi. Viaţa lui e aproape sesizabilă cu ochiul liber, poate că într-o zi am să stau să-l văd cum creşte. Lemn bun, lemn greu, lemn care parcă închide în el toată forţa vieţuirii sale umede chiar şi după ce s-a uscat şi a devenit parte dintr-o uşă sau alt obiect dintr-o casă. Îl simţi respirând calm, liniştit, protector, în structurile de rezistenţă ale bioconstrucţiilor sau în cele patru laturi ale unui pat simplu, dar făcut pentru câteva generaţii de odihnă şi de zburdălnicie.

Ok, recunosc: stelele mi se par una dintre cele mai kitchoase alegeri când vine vorba de tatuaje. E ca şi cum ai pretinde că le-ai atins deja, că ai pus aspiraţiile fix pe pielicică şi că ele de-acum vor străluci orbitor în locul tău, pentru tine. Îmi sună a colan de aur cu pandantiv Mercedes, scuturat pe ritmuri de manele. Pe de altă parte, mai ştim că tatuajul lombar e considerat ştampilă pentru „fetiţe”. Asigură o „vedere” incitantă de/pe la spate şi, dacă e mai complex, îi dă omului ceva de făcut în timpul cu pricina.

Azi am găsit superlativul: trei steluţe mititele şi jucăuşe, fix între rinichiuţi. Şi, desigur, piedestalul lor cu greu ar fi primit o jumătate de stea, mai mult pentru participare, la vreo competiţie de gen. Ziceţi voi, că eu aş mai zice, dar nu vreau să-mi şuiesc feng-ul.

Pradă bună azi la plajă pentru obiectivul meu :) O văzusem în ultimele zile prin oraş, îmbrăcată, dar azi mi-a trecut făşneţ pe sub lentila care moţăia plictisită de atâţa copilaşi construind castele de nisip, cu valuri spărgându-se în fundal. Cu siguranţă arată mult mai bine îmbrăcată, dar zic că pentru o după-amiază lniştită de miercuri nu e rău deloc :)

Trebuie să v-o zic pe-asta. Una dintre doagele mele sărite de care mă bucur nespus şi pentru care-i sunt foarte recunoscător universului e legată de creativitatea instantanee şi aproape epifanică la provocarea de moment, în bucătărie. Intru eu brusc pe un tunel la capătul căruia văd farfuria aşa cum trebuie ea să arate la final, încep să procesez mental ingrediente şi combinaţii uşor extrasenzoriale de arome.

Azi am avut un cuplu dintre acelea care nouă ne plac foarte mult. Adică brazilieni din Sud, de la oraş, în jurul lui 30, cu studii şi curiozitate pentru gusturi şi arome noi pentru ei. Au luat întâi o bruschetta clasică, de control, la două beri. Eu în perioada asta am cam predat ştafeta Nataliei şi o las să facă majoritatea comenzilor. E timpul să-şi exerseze controlul complet asupra bucătăriei de la Oasis, în care o las cu un meniu învăţat şi cu principii pe care le-a îmbrăţişat bucuros. Şi în general nu fac bruschetta pentru că amestecul e stabilit clar de multă vreme, e făcut la început de tură şi montajul durează câteva minute cu tot cu prăjitul pâinii. La fel, cum arată farfuria ştim deja legaţi la ochi.

După aperitiv, cei doi au vrut să vorbim. Nu e prima oară, nici în Brazilia, nici în România, când primim felicitări pentru o farfurie atât de simplă ca bruschetele. Şi mă bcur pentru aceste aprecieri în primul rând pentru că am respectat tot timpul aceeaşi formulă de preparare. Aprecierile se referă mai ales la echilibrul gustului, în care usturoiul există, dar nu acoperă celelalte nuanţe. În fine, oamenii mi-au spus aşa: „Pentru că ne-au plăcut foarte mult, am vrea să comandăm ceva care să conţină acelaşi topping de la bruschetta, dar să conţină creveţi.” Logic, oamenii nu cereau un al doilea aperitiv.

Şi am intrat în tunel :) Am plecat spre bucătărie ca şi cum acolo m-ar fi aşteptat farfuria gata aranjată, doar s-o aduc pe masă – în astfel de situaţii vin eu însumi cu farfuria şi explic ce şi cum am făcut pe ea. M-am întors către ei pe la jumătatea drumului şi le-am spus ca un avertisment: „Nu va fi o farfurie caldă, nu aş putea conserva aroma a ceea ce aţi apreciat la bruschetta. E ok?” Au şovăit o secundă şi au spus „Mergem pe mâna ta.”

Am rugat fetele să-mi cureţe două porţii de creveţi (ieri au venit, cu ierburi şi zarzavaturi subacvatice încurcate prin mustăţi) şi să-mi taie subţire doi cartofi fierţi pentru wedgies,  am pus o cratiţă cu apă la fiert, am pus baia de ulei de prăjit la încins şi m-am apucat de o marinată, într-un borcan: oţet balsamic, ulei de măsline extravirgin, usturoi tăiat mărunt, sos Worchestershire, sos de soia, doi ardei iuţi mici crăpaţi sub lama cuţitului, oregano uscat, sucul de la o jumătate de lime, piper proaspăt măcinat.

A fiert apa, am pus o jumătate de linguriţă de sare şi am opărit cozile de creveţi fix trei minute pe ceas. Între timp am curăţat o jumătate de avocado în prima lui zi de pârguială perfectă (aici a început sezonul de avocado demenţial) şi l-am tăiat pe lat, în felii semicirculare subţiri. Le-am stropit cu suc de lime, sare şi piper. Am pus cartofii la prăjit şi în acelaşi timp am scurs cozile de creveţi şi le-am pus în marinată până au fost cartofii gata, adică aurii, crocanţi la exterior şi moi pe dinăuntru, dar subţirei la statură.

Şi m-am apucat de farfurie, un platou alb, pătrat, întins. Am uns toată suprafaţa farfuriei cu două picături de ulei de măsline şi am pudrat-o generos cu oregano uscat şi piper măcinat. Am aşezat feliile de avocado, pe fiecare-un cartof subţire şi crocant, apoi câte un crevete şi, deasupra fiecăruia, o linguriţă din compoziţia rece de bruschete, aşezată individual, cu grijă. Câte o frunză mică de busuioc proaspăt în vârful fiecărei miniaturi, un zig-zag rapid de ulei de măsline peste toate şi o pudră de sare aruncată peste tot platoul.

Nu cred că toată treaba asta a durat mai mult de douăzeci de minute. A fost ca în transă din momentul în care am intrat în bucătărie. Ştiam exact cum va arăta farfuria şi tot ce am făcut a fost să-mi urmez filmul către ea, voiam s-o văd cât mai repede şi să fiu sigur că va arăta exact aşa cum îmi apăruse instantaneu în minte. Ştiam sigur că va fi un preparat proaspăt, cu arome exact pe măsura a ceea ce acei pauliştani şi-ar fi dorit. Şi abia la final mi-am dat seama că, de fapt, subconştientul meu s-a concentrat fără ştirea mea la o alternanţă de texturi care, din punctul meu de vedere, au dat reala atingere de graţie farfuriei. Hai să ne gândim: avocado – proaspăt, viu, cremos, untos, verde; wedgie – crocant, ferm; crevete – pătruns, dar de o consistenţă vioaie, nici păstos şi nici cauciucat, plus aroma de val marin cu boare sărată îmbogăţită de explozia de gust a marinatei; amestecul de bruschetta – elementul aşteptat de oaspeţi în varianta lui alături de creveţi, cu textură proaspătă, vie, savuroasă.

Am des astfel de momente şi rar, foarte rar s-a întâmplat să greşesc în procesarea mentală a aromelor pe care mai apoi le voi fi combinat. Este unul dintre acele semne care-mi confirmă că am ales drumul corect atunci când m-am dedicat integral bucătăriei. Mulţi dintre noi trecem cu vederea astfel de calităţi sau revelaţii, refuzăm să le luăm în seamă pentru că suntem prea ocupaţi să rămânem profesionişti în domenii în care, chiar dacă nu sunt chiar ceea ce ne-am fi dorit de la noi înşine, suntem prea adânc angrenaţi ca să ne ascultăm vocile interioare ale vocaţiei reale neîmplinite. Dar ele vor striga de fiecare dată când vor identifica un moment potrivit, vor striga şi ne vor intensifica unora angoasele, altora încrâncenarea sau ambiţiile…

Cel mai recent articol pe care-l semnez pe desprealcool.ro este despre un aluat fraged pe cât de simplu şi de rapid, pe atât de gustos, în care am aşezat nişte mini-quiche-uri numai bune pentru o petrecere sau o gustare la meci, la film sau la o partidă de Dixit acasă, cu prietenii. Lângă o bere rece, băută cu măsură, desigur.

Cred că am văzut în ultimele cincisprezece luni câteva mii de israeliţi sadea şi, îmi permit eu să cred, reprezentativi pentru generaţia tânără activă. Cred că v-am mai spus pe undeva, israelienii dau năvală în America Latină în fiecare an, de prin februarie până prin aprilie. În Itacaré, orăşelul de surferi în care mi-am trăit aproape toată aventura braziliană, în lunile astea sunt populaţie turistică majoritară. La fel a fost şi anul trecut pe vremea asta.

De ce doar în perioada asta? Pentru că sunt luni în care se încheie stagiu militar obligatoriu în Israel, trei ani pentru băieţi şi doi ani pentru fete, parcă. Guvernul le dă tinerilor „liberaţi” toată solda şi ceva în plus ca să meargă liniştiţi şi să se relaxeze după aşa o perioadă lungă şi dificilă din viaţa lor. Evreii contemporani tineri aleg Brazilia în primul rând pentru că e ieftină. Probabil că asta, cumpătarea exagerată cu privare de bucurii mici şi omeneşti gen confort sporit şi  mâncare bună (am numit astfel, voalat şi discret, zgârcenia) rămâne ultima legătură trainică dintre ei, cei actuali, şi ceea ce ştim noi despre evrei în general. Caută cazare ieftină, preferabil cu bucătărie, cumpără de la supermarket şi gătesc acasă, dau bani în localuri doar pe cafea şi dulciuri ieftine.

Dincolo de asta, însă, sunt foarte multe lucruri care m-au surprins destul de profund la israeliţi contemporani.

• Poţi să le bubui în cap o jumătate de oră „hava nagila” şi nu li se va mişca un singur muşchiuleţ pe faţă, par să nu aibă habar de el şi mulţi dintre ei sigur nu au, pentru că…
• ei au auzit despre klezmer, muzica tradiţională şi cunoscută pe tot globul ca indisolubil legată de cultura evreiască, dar sigur nu ştiu să reproducă nici măcar refrene dintre cele mai cunoscute, cred că e o chestie veche şi sigur proprie doar ultraortodocşilor, adică „ciudaţilor” cu care ei nu vor să fie comparaţi vreodată.
• Am întâlnit tineri evrei care au mai auzit cuvântul „yiddishe”, dar îl asociază greu cu ideea de limbă maternă. Unii au o vagă reprezentare a lui şi îl identifică drept un cuvânt ce reprezintă o chestie veche, poate chiar un conglomerat de obiceiuri străvechi, care oricum le e foarte ambiguu. Ei sigur nu vorbesc limba asta.

• Într-una dintre serile în care am pus muzică la un club din oraş, pregătisem un set de hituri ’70-’90 pentru că asta fusese dorinţa proprietarului, un party retro. Pentru că mulţi dintre cei care au ajuns în club în acea noapte erau chilieni, a trebuit să virez, la cererea lor prin gura organizatorului, către reggaeton. Dureros pentru mine şi pentru cei câţiva care veniseră special pentru programul anunţat, dar am înghiţit şi am început să baleiez cu două manele de-astea pârţâite-două cât de cât mai pe beat din ce pregătisem. Că latinii se tiltau imediat ce nu mai recunoşteau ritmul, am reuşit aă înţeleg. Numai că tot israeliţii au fost aceia care au venit cu obstinaţie în colţul în care erau şi mi-au cerut acelai reggaeton.
• Am refuzat până la vârsta asta să accept că evreii se spală mai rar şi că, în general, cam îmbăcsesc locul în jurul lor. Mi s-a părut o insultă nefondată, generată de minţile care elucubrează intens punând toate catastrofele mondiale pe spinarea lor. Poate ar fi bne să vă aduc aminte că bunicul din partea mamei a fost evreu. E drept, s-a rebotezat cu mult timp înainte ca eu să apar pe lume, dar eu tot plâng inevitabil oricând aş revedea „Schindler’s List”. Faza e că, multe dintre motelurile care-i primesc aici intră în renovare generală imediat după „sezonul israelit”. Mâncare stricată ascunsă pe sub paturi şi în noptiere, mobilier deteriorat, aşternuturi care nu se mai pot refolosi, ba chiar urme de tălpi negre pe pereţi sau obiecte sanitare distruse drept amuzament.
• Nici măcar mitul despre cum că evreicele ar cam fi femei uşoare nu se mai certifică. Coardele masculine ale oraşului, specie reprezentată aici mult peste nivelul prostituţiei feminine (care este aproape inexistentă în oraş) de surferi/vagabonzi îmbrăcaţi doar cu bermudele lăsate uneori chiar sub linia bănuită a părului pubian şi care în faţa „prăzii” devin toţi automat profesori de surf şi ghizi experimentaţi, fug mâncând pământul când vine vorba de turistele evreice. Pentru că nici ele nu se înghesuie la agăţat localnici. Întrucât băieţii ăştia frumuşei în general trăesc pe spinarea victimelor lor, cu precădere elveţience, suedeze sau britanice. Rashela sigur n-ar plăti pentru cafeaua sau fasolea cu orez a niciunui adonis ebenin.

Am întâlnit acum mai mult timp un grup de trei israeliţi, doi băieţi şi o fată, care ne-au povestit că sunt conştienţi de reputaţia proastă pe care noii evrei o au în afara ţării lor şi că sunt foarte puţini aceia care aleg să şi încerce să schimbe asta. Erau trei oameni care citiseră cărţi, văzuseră filme, se mândreau cu strămoşii lor şi chiar auziseră de Radu Mihăileanu şi al său „Train de vie”. I-am cunoscut pentru că, surpriză, ei au venit şi la restaurant şi au ales din meniu după poftă şi nu după preţ. Doi dintre ei aveau şi câte un bunic sau străbunic de origine română, ca măcar o treime din toţi cei câteva zeci cu care am apucat să stau de vorbă.

Mi-au spus, printre altele, că sunt conştienţi că victimizarea de pe urma Holocaustului a adus mari disfuncţionalităţi societăţii israeliene chiar dacă unii au făcut bani grei de pe urma lui. Că relativ de curând în şcoli se evită ferm subiectul tocmai din dorinţa de a modifica măcar acum traiectoria naţional-emoţională a compatrioţilor lor. Şi că, da, genocidul comunismului chinez sau cel exercitat împotriva populaţiei de culoare la nivel modial sunt incomparabil mai numeroase ca victime şi ca urmări în structura socială a planetei.

Acum vreo trei săptămâni vă povesteam pentru prima oară despre Taste Learners. Să ştiţi că în primă fază am cochetat cu „Signature” pentru că e un cuvânt destul de preţios în lumea bucătăriei şi este legat indisolubl de creativitate şi farfurii unice, adică o parte importantă a ceea ce va reprezenta şi „Taste Learners”. Dar pentru că au joncţionat nişte zodii („signature” spunea doar pe jumătate ce trebuia să spună, domeniul signature nu e valabil sub nicio variantă, adică nici măcar .re etc.) şi pentru că Mind Learners inspiră şi respiră în proximitate, mi-am dat seama că răspunsul era mult mai aproape şi mult mai bun decât ceea ce alesesem şi trebuia să abandonez.

În cele trei săptămâni de la anunţarea intenţiilor mele „româneşti” din viitorul foarte apropiat, au apărut câteva noutăţi pe care cred eu că e bine să vi le semnalez.

Avem un logo. Definitiv pentru anul ăsta cel puţin :) S-a născut greu, e făcut integral de mine şi probabil că s-ar fi născut şi mai greu şi mai malformat dacă nu m-aş fi bucurat de feedback sincer şi sugestii clare de la Alis, Corina Băcanu, Răzvan Diaconu, Cetin, Andrei Crivăţ, Anca Bundaru, Andrei Cismaru, Tudor Galoş, Bogdana Dobre, Oltea Zambori, Ruxandra Predescu, Dragoş Mone, Mădălina Uceanu, Ciprian Alexei, Răzvan Dragoş, Răzvan Baciu, Mihai Dragomirescu. Le foarte mulţumesc tuturor şi mă bucur că m-am oprit cu încercările la ceea ce-mi trebuia de fapt: un logo curat, decent, în care nimic nu e pus întâmplător şi cu o linie vizuală cât de cât expresivă, puţin jucăuşă. Asta nu înseamnă că nu primesc feedback şi mai departe, comentariile vă sunt deschise şi abia aştept să adun sugestii pentru varianta viitoare.

Avem cursuri şi ateliere concepute şi explicate, programate şi împachetate. Sunt până acum vreo zece teme de curs pe care le-am detaliat şi încă vreo douăzeci în aşteptare. Deocamdată nu vi le enumăr, dar pot să vă spun că alegerile mele sunt bazate pe ceea ce ştiu sigur că vreţi să aflaţi de la astfel de ateliere şi că fiecare conţine, în afară de tehnici esenţiale şi cunoştinţe despre anumite ingrediente sau clase de preparate, între zece şi douăzeci de preparate pe care le vom realiza împreună.  

Am reuşit să aranjez un calendar care cuprinde lunile mai şi iunie, primele două săptămâni din iulie şi ultimele două din august. Sunt, în majoritate, ateliere de patru ore şi două cursuri întinse pe două zile consecutive, programate în general la sfârşit de săptămână, dar adaptabile şi pentru seri din zilele de lucru. În funcţie de răspunsurile voastre după ce vom publica programarea şi formula de înscriere, probabil că vom adapta şi programarea.

Avem în lucru vioi şi cu pas săltat site-ul Taste Learners, în variantele web, iPad şi smart phone, iar data apariţiei online este foarte aproape. Lansarea site-ului reprezintă şi momentul în care vom începe comunicarea calendarului cursurilor şi a mecanismului de concurs prin care Taste Learners intenţionează să trimită lunar doi câştigători la Londra, pentru un curs de o zi sau două într-unul dintre marile institute culinare ale Europei. E bine să ştiţi deja că înscrierea şi plata cursurilor se vor face online, iar mare parte din competiţia despre care aminteam se va întâmpla pe pagina Facebook, pe care o vom face publică în ziua următoare publicării site-ului.

Ar mai fi, dar deocamdată mă opresc aici. Revin curând.

Nu cred că numai aici, dar în Brazilia fructul-stea se cheamă „carambola”. Şi nu, nu înseamnă „stea”. Am mai dat de fructul ăsta în Asia, de câteva ori. Primele dăţi mi s-a părut oarecum sălciu, parcă prea acrişor ca notă principală peste fundalul apos, uşor inexpresiv. La următoarele întâlniri l-am apreciat din ce în ce mai mult, să-i descopăr inflexiunile uneori electrizante şi valorile certe în compoziţii şi conjuncturi diverse.

Astăzi pot spune despre carambola că îmi aminteşte de merele pădureţe, dar pe o textură mult superioară şi foarte deschisă la provocări. Ca element dintr-o salată, de exemplu, stă bine şi în combinaţie cu alte fructe, dar şi lângă carne rece uşoară, rozalie, cum ar fi o felie subţire şi împăturită de jambon de porc chiar şi afumat, peşte marinat, brânzeturi profunde, maturate mediu, puţin cremoase sau pastramă rece.

Aş face bucuros un chutney răcoros şi vioi din el şi sunt convins că s-ar comporta admirabil inclusiv murat, ras şi amestecat în diverse compoziţii, confiat, caramelizat etc. Dar mult înainte de tot ce v-am înşirat în reveria mea aproape extrasenzorială, fructul-stea e frumos de pică, şi întreg, şi tăiat cu grijă. Ba încă cel din imagini era deja puţin întristat pe la margini când l-am cumpărat pe-te miri-ce de la ţărăncuţa de la capătul străzii. M-am jucat cu el şi cu ce am mai avut prin preajmă la micul dejun. Sper să ne mai întâlnim cât de curând, cu toate cele de trebuinţă la îndemână.

Nu cred că am auzit vreun brazilian să se plângă. Au multe motive motive de nemulţumire, dar şi un bun obicei de a se bucura de viaţă şi de ceea ce au. Când îşi cer drepturile, o fac vârtos, cu scandal, la fel ca atunci când se bucură şi petrec. Ei nu merg încruntaţi pe stradă, glumesc unii pe seama altora, dar le lipsesc sarcasmul şi invidia. Preferă să vorbească despre ceea ce-i bucură şi aleg să aprecieze fiecare secundă pe care o trăiesc, indiferent de nivelul social. Nu ştiu dacă e un exemplu neapărat de urmat, mie mi se pare oarecum mai avantajos decât să mă gândesc zilnic la ce nu am, la ce m-ar ptea supăra, la ce mi-ar putea strica secunda cea preţioasă în care, uite, respir, văd, aud, simt…