Am promis aseară, deci nu pot să mă fofilez. Ieri am găsit în piaţă nişte dovlecei rotunzi, mici, simpatici şi foarte apetisanţi întru creativitate culinară. Habar n-am dacă nu cumva e un lot mai mare prin toate pieţele oraşului, dar „la mine” îi aveau trei precupeţe despre care mi-e greu să cred că au ţinut vreodată o greblă în mână. Nu contează…

Pasul 1. I-am spălat, le-am tăiat capacele şi i-am scobit zdravăn. I-am opărit 10 minute în apă cu sare, coloctită. I-am aşezat în vase de sticlă termorezistentă, tapetate cu ulei şi pesmet.

Pasul 2. Am scobit câte o roşie potrivită la dimensiunea fiecărui dovlecel şi am plasat-o în cavitatea acestuia. Am păstrat pulpa şi sucul.

Pasul 3. Am opărit 1 Kg de boabe de mazăre nouă în apă sărată clocotită şi apoi am împărţit toată cantitatea la cei 12 dovlcei.

Pasul 4. Am adăugat în fiecare „ghiveci” ceapă tocată nu foarte mărunt, o lingură de ulei de măsline, sare, piper, oregano.

Pasul 5. Am adăugat în fiecare „glastră” suc şi pulpă din roşiile scobite, până aproape de margine.

Pasul 6. Î final am înghesuit în fiecare dovlecel vreo trei măslne verzi cu migdală şi două-trei file-uri mari de anchis.

Pasul 7. Am copt aproximativ 50 de minute la 180 de grade Celsius.

Pasul 8. Am pus în fiecare „ghiveci” două bucăţele de mozzarella şi am presărat pesmet crud de nucă braziliană (puteţi folosi caju, seminţe de pin, migdale). Am mai ţinut în cuptor 10 minute şi asta a fost.

Cam asta a fost toată treaba. O mâncare uşoară, aromată cu moderaţie, excelentă pentru o cină tihnită, înainte de fotbal aprig :)

O vreme am crezut că e folosit mai degrabă de generaţiile până în 25. Un prieten bun, aflat şi el în partea mai umbroasă a „treizecilor”, avea acum câţiva ani o prietenă în bobocimea „douăzecilor” (trecem toţi prin asta la un moment dat, nu-i aşa?). Dezinhibată şi zglobie, i-a servit-o dintre perne, cu zâmbet ilegal de şăgalnic bietului grizonant: „Hai, coa’e…te duci şi tu la duş?”. Reproduc textual: „Băi, deci am simţit cum îmi pleacă zmetia din umăr. Mi s-au încleştat fălcile ca atunci când, rar, mă înjură cineva de mama.” Zău că ştiu cum face respectivul când îl înjură cineva de mama dumisale şi cred că numai un strigăt gâtuit al înţelepciunii „dintre două vârste” i-a amorţit intenţia naturală a preacinstitei zmetii.

Coité este un fruct rotund, verde şi foarte mare, specific zonei de Nord şi Nord Est a Braziliei.

Panoramare cu raf de la dreapta la stânga, pe repede înapoi. Studio micuţ, de fapt un colţ din vechiul mare studio de înregistrări, transformat într-un studio mai mic, în principiu doar pentru voci. De această dată, însă, protagoniştii sunt cam de aceeaşi etate. Unul – artist truditor şi coproprietar de studio. Celălalt – decât artistă. Artista îşi înghite restul de merdenea, adună pasta rebelă de foietaj de pe gingii, într-un demers coroborat de gimnastică facială şi prevenţie stomatologică, tuşeşte umed în pumn şi plasează botul în pop-stopper-ul microfonului profesional. „Gata, coiţe, dă-i drumu’!”

„Coiţe” e muzician cu şcoală, orchestrator consacrat şi producător al unui procent însemnat din muzica pe care ea, artista, o auzea la radio chiar în zilele (cele trei) în carea „mai trăgea un album”. Din burticile în care merdenelele stăteau stivuite cu delicateţe, Minodora la Maxim(um?) îngăla nazal triluri pe care Domnul „Coiţe” le cosmetiza „ca să fie ceva frumos”. O vreme a tresărit surprins la fiecare nouă strigare de dincolo de geamul studioului, apoi s-a obişnuit, apoi s-a amuzat. Căci altfel probabil nu aş fi intrat în posesia poveştii.

Ne întoarcem pe axa timpului către un moment mai recent. Un alt muzician, de data asta unul cel puţin la fel de talentat ca producătorul de mai devreme. Genul energofag, spontan, gălăgios, sufocant uneori, dar extraordinar de bun la suflet, de muncitor şi de plin de har. Îl ştiţi pe Chiba, băsarul? Logic, toţi îl ştim pe Chiba. E un megatalent, un basist excelent şi foarte versatil, capabil să-ţi dea fiori pe şira spinării pe un întreg evantai de stiluri. Mai rar pentru un basist şi cu atât mai rar pentru unul care încă „atacă” job-uri variate, de la nunţi până la recitaluri simandicoase de jazz foarte cult. Chiba e român „de etnie”, ca mulţi alţi muzicieni excepţionali din România.

„Zici că sunt blestemat. Nu e concert sau spectacol la care să vin ca spectator şi să nu mă întâlnesc cu Chiba. Băi, deci zici că aşteaptă undeva, pitit, să mă opresc de vorbă cu un grup cât mai mare de cunoscuţi, în pauză sau după spectacol. Fix atunci apare Chiba, cu faţa lăţită toată de zâmbet şi cu palma dreaptă ridicată a „high-five”: „Hăăăăăăăăăăăăă! Hai noroc, coiţăăăăăăăăăăăăăă! Ce faci, coiţăăăăăăăăăă?”

Pe o scară de la zero la zece apelativul ăsta mi se pare la nivelul cinsprezece de nasol. Nu-l folosesc pentru că, la cât sunt eu de vizual în exprimare, mi-ar fi imposibil să-l rostesc fără să-mi şi imaginez „adrisantul” sub forma respectivelor protuberanţe chelboase. Dar îl aud din ce în ce mai des şi abia aştept epoca în care şi formula asta va fi intrat în istoria lingvistică urbană, alături de „gen”, „să moară Gibilan” şi altele.

Faptul în sine. Adrian Hădean, Patrizia şi Scripcă formează noul juriu al formulei româneşti pentru franciza internaţională Master Chef.

Treaba bună. Având în vedere că-l cam ştiu pe Hădean de câţiva anişori şi cred eu că-i pot intui priorităţile, posibil ca băieţii ăştia care acum îşi zic „protv” să fi sărit foarte sus la cap ca să-l aibă acolo. Adrian e bucătar priceput chiar ardelean fiind, fapt care nu-l califică neapărat ca pe un viitor mare generator de audienţă, mai ales că-l ştim om blând şi cu prinţipuri. Însă, cu siguranţă, va fi o prezenţă plăcută alături de ceilalţi doi juraţi.

Patrizia este o doamnă din Italia care, când n-a mai gătit (fabulos, deşi cu gătitul parcă să zic să se ocupa mai mult soţul Papi în casa din Buftea) la ea în casă, pentru protipendadă şi artişti, a cam fluierat a pagubă prin mai multe bucătării de fiţe din Capitală. Scripcă e un domn care acum căţiva ani reuşea performanţa probabil unică în televiziunea de pe întreaga planetă, de a transforma în repulsie şi tablou abominabil cam orice atingea de mâncare la cadru, în filmuleţele de la Prima TV. Măcel programatic. Ba parcă să zic că ne-am intersectat şi într-un eveniment privat al unei mari companii tebeciste şi am avut plăcerea unor creveţi congelaţi, cu paste de orez, multe sosuri şi zero gust, dar nu bag mâna în foc.

Treaba proastă. Uitaţi-vă cu atenţie la poza asta de mai sus, cu cei trei, şi ascultaţi ce vă zic, fără urmă de părtinire (cine mai ştie câte ceva despre subsemnatul ar putea lesne confirma că n-am motive logice să-i ridic în slăvi pe „uşuiţii” din Pro) că AŞA CEVA n-ar fi ajuns NICIODATĂ în spaţiul public pe vremea când echipa lui Arian Sârbu modela destinele producţiilor şi oamenilor din trust. Poza asta e un mare deserviciu şi pentru format, şi pentru oamenii promovaţi, şi pentru staţie în general. Arată a televiziune locală din urbanul mic, acum vreo 15 ani. Jurnaliştii de presă cu experienţă, fotografii profesionişti şi chiar PRiştii (nu, în afară de cei „din online”) cu minimum cinci ani (pe bune) prin breaslă ştiu bine ce zic.

Cam urâţel.

PS: ca să nu mă înţelegeţi greşit, Gordon Ramses (centru) şi ai lui au devenit personaje de carpetă. Pentru că oricum nu va semăna cu nimic din ce ştiţi deja despre „Hell’s Kitchen”, chestia de la fabrica lui Voiculescu s-ar putea lesne numi „Răpirea din Serai”, „Baiadere cu tamburină” sau „De 3X Slueyman”. Sau, în fine, puneţi voi numele unei manele preferate.

…eşti cel puţin simpatic să-ţi imaginezi şi să-ţi explici decizia ca pe o declaraţie personală împotriva a ceea ce nu funcţionează bine în ţara ta de baştină. Treaba nu funcţionează înclusiv din cauza ta. Indiferent cât de tare îţi doreşti tu ca „sistemul” să te ajute să te exprimi mai bine şi să câştigi mai mult, incapacităţile tale minuscule sunt parte din gigantica incompetenţă a „sistemului”.

…eşti de-a dreptul naiv să pui responsabilitatea gestului tău pe disfuncţionalităţile de natură politică, financiară sau socială din România. Decizia ta este în totalitate a ta şi dă-mi voie să-ţi spun că, dacă n-o faci sută la sută convins că te duci la mult mai bine, mai bine nu mai pleca. Dacă eşti un mâhnit în România, dacă te văicăreşti în fiecare zi despre nedreptăţile vieţii şi neajunsurile societăţii, eşti un candidat perfect la nefericire oriunde te-ai duce în lume. Chiar şi în Paradis.

…eşti un mare zevzec să amesteci printre corupţie şi socialism gregar, ca motive de mare dezamăgire pe ţara ta, propriile tale idiosincrazii la adresa conţinutului mediatic contemporan. Nu te obligă nimeni şi nimic să consumi manele şi pictură de gang, seminţe şi prostire televizată. Sau ba da, te obligă un singur lucru: nevoia ta de victimizare şi foamea ta permanentă de nefericire şi de motive de nemulţumire. Mai mult, conţinutul mediatic contemporan se bazează pe aceleaşi caracteristici oriunde pe mapamond şi tu poţi verifica asta cu ajutorul telecomenzii, la televizorul tău din Drumul Taberei. Şi din Răcădău, şi din Brăiliţa. Nu trebuie să te duci până la Madrid sau New York ca să afli asta.

Dacă eşti liber, du-te, prietene! Dacă nu ţi-ai agăţat de fiecare încheietură câte un credit şi minimum un copil de gât, pe post de sacrificiu suprem  a.k.a. „cea mai mare realizare a vieţii mele” (de mâhnit cronic), lumea e largă şi viaţa prea scurtă ca s-o trăieşti pe toată într-un singur loc. Dar fă-mă să te admir pentru asta, fă-mă să mă bucur pentru tine şi să văd orizonturi frumos colorate în ochii cu care îţi citeşti singur viitorul. Dacă, însă, priveşti înapoi cu aceeaşi mâhnire şi de acolo, de pe unde eşti, primul tău imbold e să ţii lecţii de dirigenţie şi să faci lungi liste-răboj despre cât e România de nasoală, poţi foarte bine să te întorci. Ai plecat degeaba.

Un fel de răspuns la asta „şi mai mult decât atât”.

Primul „trimestru” al cursurilor Taste Learners se va încheia sâmbătă, 28 iunie, cu un ultim atelier organizat în această vară, dedicat mai multor reţete esenţiale având oul drept principal ingredient. Au fost şapte ateliere pe teme foarte diferite (filet mignon, salate şi dressinguri, peşte şi vietăţi marine, cheesecake, tehnici de bază şi reţete esenţiale, burgeri de casă, cunoştinţe esenţiale despre ou) şi m-am bucura să identific interesul şi pasiunea crescândă pentru bucătăriue a unor oameni cu ocupaţii dintre cele mai diverse.

Cu o scurtă pauză de aproximativ trei săptămâni (la „schimb de experienţă”, în Portugalia, ca să nu pierdem contactul cu limba învăţată în Brazilia), direcţia dedicată experienţelor culinare alese, Taste Learners Fine Dining, îşi va continua activitatea la cerere, pe proiect, cu meniuri de cină personalizate, catering, demonstraţii etc. Cursurile Taste Learners Study & Practice vor reîncepe în a doua jumătate a lunii septembrie, cu teme noi, dar şi cu teme reluate dinte cele deja parcurse în perioada mai-iulie.

Tot pentru toamnă, pregătim mai multe noutăţi şi „declinări” ale conceptului lansat în luna aprilie:

• o nouă versiune a site-ului, mai prietenoasă şi mai atractivă din punctul de vedere al conţinutului
• un concurs dedicat comunităţii de pe Facebook şi cursanţilor
• un concept de team-cooking dedicat mediului de business
• un grup de restaurante partenere în care ne vom întâlni periodic, pentru demonstraţii şi degustări personalizate

Vă mulţumesc tare mult tuturor acelora care s-au alăturat acestui proiect, indiferent de felul în care au făcut-o: lucrând efectiv la implementarea lui, oferindu-ne feedback util în diversele faze ale proiectului, participând la cursuri, susţinându-ne cu un „like” sau „share” pe Facebook şi aşa mai departe. Continuăm şi suntem foarte bucuroşi pentru asta.

Există un fel de prejudecată printre profesionişti în legătură cu bucătarii din marile restaurante. Absolvenţii de studii culinare de nivel mediu (nici nu avem altceva deocamdată în România) se bucură să-şi poată începe activitatea practică într-un hotel cu nume mare chiar dacă ştiu că nu vor sta acolo mai mult de câteva luni. Fluxul de personal e mare, reţetarele sunt în general foarte fixe şi standardele de lucru deloc îmbietoare la divagaţii creative. Şi, pe bună dreptate, mai ales în cazul marilor lanţuri hoteliere internaţionale, un turist fidel mărcii ar vrea să găsească la Bucureşti exact aceeaşi calitate şi fix acelaşi plating al unui preparat favorit, care la New Delhi i-a umplut palatinul de artificii.

Eu unul am o poveste romanţată cu J.W. Marriott. Ţin minte că săpam prin tranşeele comunicării în momentul în care am intrat pentru prima oară în holul său impunător, am remarcat parfumurile ce păreau să se hârjonească printre coloanele somptuoase şi a trebuit să mă concentrez puţin să ţin pasul drept prin mochetele groase cum nu mai văzusem până atunci. Am fost apoi la mai multe evenimente găzduite în sălile de conferinţă, mi-am vizitat prieteni care aveau uneri birouri în hotel şi am băut cafele în acordurile pianului sau ale câte unui cvartet excelent proiectat pe culorile şi acordurile naturale sonore ale hotelului.

Cred că Nicolae Lică a fost primul bucătar român către care m-am uitat cu interes şi mai apoi admiraţie după ce am depăşit începuturile mele culinare petrecute în adoraţia nedisimulată a drăgălaşului Jamie Oliver. Când s-a deschis J.W. Steakhouse, m-am bucurat să aflu că proiectul a fost construit în România sub coordonarea lui. Am descoperit atunci un tip deschis, vorbăreţ şi tonic. Acum câteva zile, însă, am avut bucuria să ajung într-o postură pe care cred că orice pasionat de bucătărie care a reuşit într-un fel sau altul să-şi facă loc în lumea bucătăriei profesioniste, cu sau fără studii de specialitate, s-ar bucura nespus să o experimenteze.

În J.W. Marriott sunt spaţii dichisite, cu întrebuinţări diverse, de la o întâlnire nu foarte formală până la un summit în toată regula, de la un sandwich premium la un dineu organizat după toate uzanţele potocolare, de la un trabuc de soi, pufăit în camera specială cu humidor, cu nasul într-un grand snifter cu o licoare pe măsură, până la o îngheţată de casă pe terasa cu ventilatoare cu perdea de apă. În afară de toate astea, la J-W. Marriott lucrează spiriduşi. Iar principala lor misiune este să împlinească dorinţe celor care le calcă pragul.

Acum câteva zile, alături de câţiva jurnalişti şi un mare băcan am ajuns până în inima gastronomică a impunătorului şi deliciosului hotel. Am regăsit un Nicu Lică parcă mai destins şi mai jovial, însă i-am întâlnit şi pe ceilalţi vrăjitori-chef-i cu şorţ şi tunică: Sorin Barbu – JW Steakhouse Chef, Laurentiu Radacina – Champions & The Garden Chef, Alessandro Barini – Cucina Chef si Marian Mihu – Junior Sous Chef Banqueting. Vă daţi seama cam cu câtă consideraţie am primit misiunea onorantă de a porţiona un întreg filet de ton frumos ca o codană în pârgul primei înfăţişări la hora satului. Sub îndrumările lui Marian Mihu, am trecut apoi la platanul încins, pe care am sigilat sucuri şi arome  fine, rozalii, în crusta de un milimetru (şi ceva) de ton „cauterizat”.

După ce am primit de la Chef Laurenţiu Rădăcină două lecţii culinare memorabile (despre cum NU e ok să ştergi lama cuţitului cu hârtie pe partea tăioasă şi despre cum NU simţi ce faci cu degetele dacă porţi mănuşi de cauciuc) am continuat cu Marian treaba cu tonul: asezonat, apoi tăvălit piesă cu piesă prin susan negru şi susan alb-verzui (cu wassabi), parte dintr-o salată Caesar ale cărei componente au trecut în sarcina restului echipei.

Desigur, s-a lăsat cu degustare şi jurizare (noi, epigonii, chiar am fost acolo într-un fel de competiţie), dar zău că adevăratul câştig al zilei s-a tradus pentru mine în interacţiunea de mare calitate cu bucătarii J.W. Marriott şi cu reîntâlnirea cu atmosfera aceea luxos-relaxată pe care cred că o voi identifica întotdeauna aici. Mulţumesc pentru invitaţie, spiriduşilor! Mai vin.

Scriu rar despre filme. Eu oricum văd totul la cinematograf, şi pe alea bune, şi pe celelalte. Habar n-am să scriu despre filme şi chiar îmi pare rău că scriu despre ăsta înainte de a apuca să las câteva rânduri despre altceva ce mă depăşeşte, dar mi-a plăcut copleşitor de mult: „Matilda” la Londra şi „Frumoasa şi bestia” la Paris. Zic de musical-uri. dar o să scru şi despre alea.

Ideea e alta. Aseră am văzut „Chef” şi mi-a plăcut rău de tot. Când m-am ridicat de pe scaun, m-am întrebat dacă John Favreau, scenariu-regie-protagonist, ar fi putut face toată treaba asta dacă n-ar fi avut o relaţie foarte profundă cu mâncarea şi potenţialul ei experienţial memorabil. Mi-e greu să cred că e străin de toată treaba asta şi că i-a ieşit totul aşa bine doar pentru că ar fi doar un mare artist. Veţi vedea în „Chef” atâtea culori, forme, texturi şi consistenţe înnebunitoare, încât găleata de floricele îşi va pierde orice fel de sens.

„Chef” e un film viu, care-i va încânta pe pasionaţii de viaţă (şi de bucătărie) şi-i va plictisi teribil pe aceia care au decis că viaţa lor e prea bună ca să se încheie altfel decât „la pensie”, adică taman la timp cât să-şi termine de achitat creditele la bancă. Ok, nu vreau să fiu rău: filmul ăsta poate fi destul de plictisitor pentru aceia care au ajuns la momentul la care cred că mâncarea e simplă necesitate. Dar ca să ajungi aici, probabil că trebuie să decizi mai întâi că aerul, apa sau soarele nu au nicio legătură cu magia şi că ea chiar nu există. Chiar şi cu stomacul plin, „Chef” este o experienţă ritmată, suculentă, vibrantă, împănată cu mesaje digerabile despre eternul „work/life balance”, cu o coloană sonoră care în mai multe rânduri îţi va mişca dorsalii pe fotoliu, adesea în ritmuri latino din cele autentice. Nu e multă filosofie, ci doar viaţă cu poftă plus distribuţie „grea”, în care parcă toată lumea bună (Downey Junior, Leguizamo, Hoffman) îi lasă culoar liber lui Favreau pentru o partitură curată şi foarte foarte sinceră.

M-aş bucura să meargă să vadă filmul ăsta cât mai mulţi bucătari şi oameni care au treabă în vreun fel sau altul cu mâncarea şi restauraţia de orice fel. Şi ăia cu credite, şi cei fără ;)

Aud cu mâhnire că, probabil în virtutea paradigmei energetice parţial nefaste a ultimelor luni, în obiceiurile dumitale frazeologice s-a întors de curând formula „bunul meu prieten, Ion Ţiriac”. Ştii care a fost primul meu gând la auzul teribilei istorii? Mi-am adus aminte şi am ţinut morţiş să-ţi transmit convingerea mea că acolo, undeva, în adâncul fiinţei, dumneata chiar eşti un om bun, că ai un suflet sensibil şi că, indiferent de situaţie, aşa vei rămâne. Atât am avut să-ţi zic. Sănătate.

PS: Asta e mai veche, da’ mie mi-e dragă oricum.

Sâmbăta asta vă invit într-un spaţiu minunat, la o farfurie de fericire. Ludic este în Bucureşti, pe strada Aaron Florian, la numărul 3 A. E un loc de care au grijă cu multă pasiune trei oameni pe care-i admir şi pe care-i preţuiesc nedisimulat. Am ajuns prima oară aici pentu că ăştia trei despre care vă zic au marele dar de a aduna în jurul lor alţi oameni frumoşi, iar câţiva dintre ei m-au ajutat să descopăr Ludic.

Ei bine, sâmbăta asta, de pe la două după-amiază, punem de o mare înăbuşeală faină, de midii în vin alb cu unt şi usturoi. Porţii serioase, de o jumătate de kilogram, midii vii, cu aromă de valuri şi post-gust de soare. Vă aştept până seara, târziu, iar pentru rezervări puteţi suna la 0745658342. Avem şi un vin alb, rece, sec şi mult pus deoparte special pentru întâmplarea asta, deci nu prea aveţi loc de scuze.

Am făcut treaba asta săptămâna trecută şi am avut bucuria să guste din ea câteva distinse personaje aflate în „vizită de lucru” în spaţiul experienţial din mansarda „Mind + Taste Learners” :) Clic pe poză pentru reţeta completă. Merită toată atenţia, parol!