În sfârşit, mi-am făcut o dambla pe care o ţineam în mine din Brazilia. Despre „percebes” am auzit prima oară de la amicul meu portughez din Brazilia, Feliciano. Doamnelor şi domnilor, meet Feliciano:

Feliciano e un fel de Ozzy Osbourne mai puţin celebru, dar prezentând o caracterisitcă specifică muzicianului: cred că nu s-a oprit din băut de câţiva ani buni. În rest, e mare amator de rock şi arhitect. E în stare să-ţi proiecteze la scară supercorectă o casă întreagă, cu creionul, pe şerveţele, în maximum cinci beri. Şi pentru că Feliciano e portughez, prima oară am crezut că zice [p â r s â b â ş] doar pentru că se chinuie să ţină dinţii strânşi, din cine ştie ce motive gastro-bahice. Dar nu. Aşa le zice toată lumea în Portugalia.

Sunt vreo 120 de specii de lipitori de-astea prin mările şi oceanele lumii, mai cu seamă pe coastele cu apă mai rece şi mai neprietenoasă (în Nordul Portugaliei nu e de făcut baie în ocean în luna august). În Porto le-am găsit în Matosinhos, cartierul percarilor şi pescăriilor şi incredibilelor restaurant de peşte din vecinătatea plajelor de la capătul oraşului. Percebes înoată doar în stadiul de larvă, după care se înţepenesc între nişte pietre, unde îşi petrec întreaga viaţă hrănindu-se cu plancton afăţat cu ciocul ăla alb, cornos.

Prepararea lor e o glumă. Trecute câteva clipe prin apă clocotită, răsturnate pe o farfurie, lângă un coş cu pâine prăjită şi un sos picant cu ceva maioneză. Se consumă „piciorul” din interiorul „gulerului” zbârcit aflat în prelungirea ciocului alb. Prin răsucirea acestuia, „mâneca” se rupe şi scoate la iveală corpul propriu-zis. La gust? Răvăşitoare! Arome proaspete, de apă de mare, scoici, alge pline de sevă şi, în general, mediu marin delicios. Nu le ocoliţi dacă aveţi o atracţie specială pentru ce creşte şi trăieşte prin apă. Le-am găsit la 40 de euro kilogramul, preţ de restaurant. Ca să vă faceţi o idee, o porţie zdravănă de sardine la grătar e 10 euro, una de caracatiţă – 15,0o, iar o friptură decentă – între 13 şi 18 euro.

Vă spuneam, cu alte cuvinte, acum câteva săptămâni, că „noul” Pro TV se îndreaptă cu paşi repezi către poziţia de Arici Pogonici în clasamentul televiziunilor de pe alternanţa deal-vale? Vă ziceam cumva că, de îndată ce controlul strict şi ferm asupra imaginii oamenilor de-acolo şi capacitatea de a discerne rece asupra ce „iese” şi ce nu către public s-au cam terminat, treburile încep să arate rău pe toate părţile? Apropo, voi ai văzut recent nişte ID-uri de PRO TV cu nişte baloane colorate, vorbind cu voce scremută? Eu le-am văzut şi mi-au sunat atât de bizar pentru cultura PRO, încât am verificat de mai multe ori pe ce canal eram cu telecomanda.

Ieri, DJ-ul fotograf animator de radio Valentin Bărbulescu a publicat asta „la el pă Instagram”. Pentru că poate, ceea ce, aşa cum ziceam mai sus, e o chestie foarte recentă şi cel puţin bizară.

Nu discutăm nici despre calitatea pozei, nici despre oportunitatea ei, ci doar despre faptul că ea apare pe un cont personal de Instagram al unui domn care uneori se ocupă cu făcut poze. Mi-am exprimat părerea în legătură cu poza printr-un comentariu acolo unde ea a fost publicata prima oară. Pentru că Instagram nu permite ştergerea comentariilor, Bărbulescu a şters bărbăteşte poza şi a republicat-o după câteva ore. Zid!

Ca să ne transmită apăsat că poza cu pricina reprezintă un mare moment de răscruce în cariera sa fotografică şi, de ce nu, în procesul său de maturizare masculin-mediatică, Nea Vali pune cover cu aceeaşi poză şi pe contul său de „om” şi pe acela de „persoană publică” din Facebook Almighty. Ce nu e ok cu toată treaba asta? Ce e ok? Sunt curios să aud părerile voastre în comentarii.

În pledoaria lui defensivă despre episodul în care s-a ofticat pe autorităţile româneşti pentru că au încercat să-i dicteze ce să filmeze şi în ce termeni să elogieze spaţiul mioritic, Bourdain zice la un moment dat: „O fi mişto fiertura voastră cu burtă şi smântână, dar supa în general nu e prea telegenică.” Am realizat de mai multe ori, între timp, că era doar o vorbă aruncată în praf de ochi. Nici pomeneală, supa poate să facă televiziune devastator de cuceritoare, numai că trebuie s-o tratezi cu răbdare şi să nu fie o supă albă şi inexpresivă.

Departe de mine gândul că aici o să vă povestesc despre o supă foarte telegenică, însă trebuie să recunosc că am început s-o văd cu aproape o oră înainte de a ajunge să o pun în oală. Am mers pe jos nouă kilometri la orele amiezei şi m-am bucurat că pot să fac asta şi că nici măcar nu m-am lăsat deranjat de căldură. Am mers, m-am bucurat şi m-am gândit la supa mea.  Care e despre golit frigiderul înainte de vacanţă şi care s-a materializat astfel.

Ingrediente pentru aprox. 6-8 porţii:

5 roşii potrivite, 7-8 roşii portocalii micuţe, un dovlecel verde, o jumătate de ţelină măricică, vreo şase cepe de diverse mărimi, doi ardei capia lungi şi cărnoşi, un ardei gras roşu, doi ardei iuţi, o jumătate de varză, 10 boabe de piper negru, o stea de anason, apoximativ 2 litri de apă, câteva rămurele de tarhon proaspăt, 7-8 linguri de ulei de măsline, sare, piper, pentru varianta cu perioşoare – 500 g carne tocată în amestec egal porc şi vită

Pasul 1. Am curăţat şi am tăiat toate legumele în Bucăţi mari. Inclusiv varza am tăiat-o mare. Roşiile şi cepele – în jumătăţi, ţelina în cuburi măricele şi aşa mai departe. Cuburi şi bucăţi mari.

Pasul 2. Am încins cuptorul la 180 de grade, am pus toate legumele în tava adâncă a cuptorului şi le-am tras un perdaf cu trei linguri de ulei, sare şi piper. Le-am frecat bine, apoi le-am lăsat în cuptor cu câteva boabe întregi de piper şi o stea de anason o jumătate de oră, până s-au copt la suprafaţă şi au început să lase sucuri în tavă. Cât au stat la cuptor, le-am scuturat de vreo două ori, ca să nu adoarmă.

Pasul 3. Am pus toate legumele din tavă într-o oală mare şi am adăugat apa. Am adus la fierbere, am micşorat temperatura pe plită, am pus capacul pe oală şi am lăsat să fiarbă încet vreo 40 de minute.

Pasul 4. Am intrat cu Bamixul cu lama multifuncţională direct în oala cu conţinut fierbinte, am adăugat restul de 4-5 linguri de ulei de măsline şi am transformat totul în cremă în mai puţin de cinci minute.

Pasul 5. Pentru că am vrut o textură foarte foarte foarte fină, am trecut crema prin sita metalică (ciur) pentru cernut făina. E o tehnică ceva mai complicată, durează vreo zece minute, dar merită fiecare secundă. Strecurătoarea normală nu e suficient de fină pentru cojile foarte foarte mici de ardei, roşie etc. Sita de făină rezolvă foarte bine treaba asta.

Pasul 6. Am dat din nou în clocot, am dres de sare şi piper, am aruncat în oală crenguţele de tarhon şi am stins focul. Nu-mi place să fierb frunzele aromatice, le las la final, să stea cât mai multă vreme crude şi verzi în supă.

Pasul 7 pentru varianta cu perişoare. Am dres carnea tocată cu o lingură bună de muştar cu hrean şi trei ouă. După ce am fiert legumele în oală 20-25 de minute, am modelat cu mâna mici perişoare din carne pe care le-am scufundat direct în supa clocotită. Le-am lăsat să fiarbă 15-20 de minute până am decis să pasez legumele cu blenderul cu picior vertical. Am scos perişoarele din oală înainte de asta şi le-am păstrat calde, într-un castron. Le-am adăugat în supă la final.

Dacă din întâmplare crema e prea apoasă pentru gustul vostru, fierbeţi-o la foc mic până se îngroaşă. Dacă, dimpotrivă, e prea groasă după pasarea legumelor, adăugaţi o cantitate rezonabilă de apă, amestecaţi bine, aduceţi la fierbere şi reglaţi din nou gustul. Pentru rezultate şi mai gustoase, folosiţi unt în loc de ulei de măsline, atât la cuptor cât şi în oală. Pentru textură, puteţi păstra fâşii de varză nepasate, pe care să le adăugaţi la final. Puteţi garnisi cu crutoane şi frunze de tarhon proaspăt în farfurie.

Nu-i cine ştie ce reţetă complicată, nu am decât două poze şi trei mişcări să vă povestesc, dar aseară şi-au făcut treaba cu prisosinţă, la masă cu prieteni dragi, vinuri roşii şi „Alias”, joc de stimulat putirinţa lexicală.

Treaba-i simplă:

– Felie subţire de şuncă afumată – tăiată gata de la prăvălie, la circular, cât să nu vă chinuiţi şi să nu vă iasă destul de subţire. Puteţi să-i luaţi urma de şorici, dar eu am lăsat-i întru rumeneală şi crocănţeală.

– Fâşie subţire de dovlecel fără seminţe, tăiată cu peeler-ul. Peste felia de şuncă, lipită de la sine.

– Ficat de pasăre înfăşurat în cele două fâşi suprapuse. Nu prea mult, nu unul întreg, dar nici chiar jumătate. E important să-l potriviţi în rulou cât să stea bine şi nu foarte strâns. Ca tehnică, puteţi susţine ruloul cu mâna stângă, aranjând ficatul înăuntru cu drapta.

– Ou fiert de prepeliţă. Fiert trei minute şi un pic de când locoteşte apa, cât să nu fie chiar glonţ, dar nici să nu curgă. Răcit în apă curgătoare şi decojit cu grijă. Vârât în inima ficatului (sic!) şi prins repede cu o scobitoare, dintr-un exterior până la celălalt, trecând prin toate straturile ruloului.

– Strop de ulei deasupra, sare, piper proaspăt măcinat, ploaie de oregano şi zdup cu tava (nu prea adâncă, de aragaz, fără capac) la cuptorul încins deja la 180-200 de grade. E gata cam pe când marginea şuncii e rumenă, oul e gălbui la exterior, ficatul e schimbat bine la culoare. Să tot fi stat vreo 30 de minute.

Treaba cea mai interesantă la joaca asta e cum rămâne ficatul în mijlocul ruloului şi cum se înfrăţesc aromele fericit în toată creaţia. Ficatul e moale, dar pătruns complet, ţinut umed de foaia de dovlecel şi aromat şăgalnic de şunca afumată. Oul duce ideea de „cremos” la un paroxism vecin cu vinovăţia originară, atâta doar că pe gură :) O ploaie de pătrunjel proaspăt după ce a ieşit din cuptor, o lingură zdravănă de tzatziki făcut în casă, cu iaurt grecesc din cel fain şi frunze crocante de salată un pic acrişoară. Păi ce să vă mai zic?

La ce bun să-mi spui azi că acum trei ani ai auzit oameni care mă vorbeau de rău, îmi puneau etichete şi se îndoiau verbal îndemnându-i şi pe alţii să se îndoiască de calităţile mele?

Unu la mână, ceea ce oamenii aceia spuneau era percepţia şi proiecţia LOR asupra cine eram EU atunci. Deci necum să mă afecteze în profunzime ceva ce se cam autogenera în conştiinţa unora, mult dincolo de puterea sau intenţia mea de a interveni.

Doi la mână, din moment ce atunci ai ales să nu-mi spui despre asta, nu crezi că erai, de fapt, doar parte din procesul de răspândire a acelor etichete şi calificative? La ce bun să-mi spui azi ceva ce ieri nu mi-ai spus poate pentru a nu mă răni?

Hai să te scot tot eu din impas: azi sunt mai greu, mult mai greu de rănit decât ieri. Pentru că azi aleg între a mă încolăci de o durere pe care doar eu decid dacă vreau sau nu s-o simt şi a zâmbi cu empatie către aceia care s-ar bucura să ştie că vorbele lor mă dor.

Şi tot azi aleg să nu mă supăr pe tine pentru că nu mi-ai fost prieten mai adevărat atunci. Poate că mi-ai fost mai adevărat decât aş fi putut eu înţelege atunci. Şi pentru asta azi îţi mulţumesc.

Cred că este una dintre cele mai frumoase întâmplări culinare pe care le-am văzut în ultimul timp. VEG a început să apară cât eu eram în Brazilia, dar acum câteva zile am descoperit ediţia (e drept, cam întârziată) pentru primăvară-vară. Imaginile sunt minunate, în texte nu am intrat prea adânc, dar pare exact genul acela de lucru făcut cu drag şi multă grijă pentru detalii. M-am bucurat s-o găsesc şi sunt încântat să v-o propun spre răsfoire. Merită din plin. Mult succes iniţiatorilor!

Oare, sex masculin purtând în pantaloni, dacă ne apucăm de fumat în jurul vârstei de 14-15 ani şi ne ţinem de capătul ţigării uneori până după 35-40 de ani, când ienupăru’ caprei negre avem vreme să ne trăim cu adevărat şi la maximum floarea potenţei sexuale?

A-ți lua dezvoltarea în propriile mâini nu înseamnă, pentru mine, nimic altceva decât a alege să “cârmești” barca propriei vieți în direcția în care chiar îți dorești să se îndrepte, a-ți pune constant întrebări despre tine și lumea din jur, a fi dispus să înveți ceva din tot ce ți se întâmplă și a avea curajul să ceri ajutor atunci când simți că ai nevoie.

Da, aud în ultimii ani atât de des şi din direcţii atât de stranii despre „dezvoltare personală”, încât nu e de mirare că o treabă mai mult decât utilă şi bună în esenţă s-a prăfuit şi s-a golit de sensuri  până la congruenţa totală cu ridicolul. My two cents:

• „Gestul contează, nu funcţia părinţilor”. Poate că ar fi bine să te expui singur la descoperirea conceptelor reale şi funcţionale din spatele titulaturii în cauză. Dacă eu îţi spun „reducţie esenţială de ganglioni inghinali sublimată sous-vide”, datoria ta e să mă-ntrebi instantanEU (nu, INSTANT folosit ca adverb nu e formula corectă, ci o particulă maneloidă de limbă română presupusă): „Ce-i aia???”
• „How to, x metode, y paşi, z mantre…” Fast food. Knorr/Magy dizolvat în apă. Treiînunu. Telemea din lapte. Praf de borş. Vin fiert la plic. Citate „inspiraţionale”. Mai vreţi? Proştii nu au niciodată timp. Pe asta se bazează perfidia vânzătorilor de rahat dublu rafinat. Indiferent de subiect sau domeniu, vânzătorul de gunoi va şti să-şi ambaleze în multe intenţii bune drumul (pe care-l alegi singur) spre dezechilibru alimentar, psihologic, social, fizic, vestimentar…
• Mai multe întrebări decât răspunsuri. Să crape Jean-Baptiste Poquelin dacă nu e asta esenţa în autodezvoltare şi existenţă cât de cât pozitivă. Terapeuţii, consilierii, antrenorii, preparatorii adevăraţi de orice fel nu-ţi dau răspunsuri şi nu-ţi prescriu metode ori decizii de urmat, ci te ajută cu alte întrebări să-ţi găseşti singur răspunsurile şi să-ţi faci alegerile şi să ţi le asumi.

Alis a scris pe larg şi, după părerea mea, foarte util despre subiect, din perspectiva celui care are legătură cu domeniul, dar îl cunoaşte sub alte nume :)

Fresh. Deloc bibilită, că nici nu mă pricep, nici n-am răbdare. Şi cu vocea „trasă” o songură dată, pe telefon, după obiceiul ştiut. Enjoy. Sau nu :)

Hai că nu-s treabă aşa complicată sufleurile. E drept, conţin un dram în plus de inginerie şi disciplină metodică (ce texte scot din mine, zici că tocmai m-am întors de la HardTard!) dar sigur nu vorbim despre neurochirurgie. Rezultatul da, e de magna cum laude, mai ales dacă finalul este conform standardelor: uşurel şi pufos pe de-a-ntregul, închis şi rumen la exterior, puţin umed şi mai des la mijloc. Că-i dulce ori sărat, un sufleu la vremea lui aduce încântare mesenilor şi împăcare bucătarului.

Ingrediente (pentru vreo 12 ramekin-uri mici sau 6 mai mari; în principiu, evitaţi să le coaceţi în forme prea mari şi adaptaţi cantităţile la numărul de forme pe care le aveţi. Un ramekin mic normal e în general înalt de vreo trei degete şicu diametrul de 3-4 cm)

– 50 g unt + 5 g pentru uns formele (am găsit unt de oaie, foarte gustos, folosiţi unt cu 80% grăsime)

– două linguri de pesmet sau făină pentru pudrat formele

– 2 linguri de făină pentru compoziţie (uşor scuturate, nu chiar pline cu vârf)

– 300 ml de lapte (am folosit lapte de migdale pentru că doar de-ăsta aveam în frigider, e ok laptele gras pe care-l preferaţi)

– 4 ouă separate (albuşuri şi gălbenuşuri)

– brânză de burduf – 50 g

– caşcaval afumat – 50 g

– câteva felii de kaiser bun, slab, afumat, fără tendoane sau oase

– câteva fire de chives sau partea verde de la trei fire de ceapă

– ardei iute dacă pofteşti

Pasul 1. Am topit untul la foc mic, cât să nu fiarbă şi să nu se separe. Am uns formele, le-am pudrat cu făină şi am scuturat excesul. Am pornit cuptorul şi l-am lăsat să atingă 200 de grade (4 gaz)

Pasul 2. În untul topit am amestecat rapid făina „pentru compoziţie” cu un tel „pară!, astfel încât să nu se formeze cocoloaşe. Am tot amestecat până a devenit totul cremos şi a început să fiarbă cu bule mărunte, pe margine. Am luat vasul de pe foc (ideal o cratiţă cu fund dublu sau bază groasă, metalică) şi am continuat să amestec, adăugând treptat laptele până am obşinut o compoziţie deatul de vâscoasă, asemănătoare smântânii fermentate.

Pasul 3. Am ras caşcavalul într-un castron separat, l-am amestecat cu brânza, am tăiat fin ceapa verde şi ardeiul iute şi le-am amestecat cu brânzeturile. Am pus feliile de şuncă făcute rulou, să se rumenească în cuptor fără a deveni uscate. (a durat vreo 10 minute, la temperatura deja menţionată). Am pus totul în amestecul de la pasul 2. Am adăugat gălbenuşurile unul câte unul şi le-am încorporat amestecând uşor.

Pasul 4. Am bătut albuşurile separat, până an obşinut o spumă tare, care nu pică din castron dacă-l întorci cu fundul în sus. În principiu, baţi până când albuşul nu-şi revine la forma iniţială când treci telul prin el. (steady peaks)

Pasul 5. Am pus spuma de albuşuri peste amestecul cu brânză etc. şi le-am încorporat uşor, cu mişcări circulare de spatulă dinspre fundul spre vârful compoziţiei. Grija la amestec este să nu „pleoştim” albuşul, să nu scoatem aerul din el, ci să împachetăm cu grijă textura aerată în cealaltă compoziţie, mai udă, mai densă, mai grea.

Pasul 6. Am umplut formele lăsând spaţiu de măcar un deget până la buză, sufleul creşte (trebuie să crească! e musai să crească!). 15-20 de minute la 200 de grade sau până devine rumen şi frumos la suprafaţă. Scoase din cuptor, lăsate cinci minute să se răcorească, apoi scoase din forme, ca să nu continue să se coacă şi să se usuce.

Bucurie deplină, vă jur!