De fiecare dată când sunt pus în situaţia de a-mi da cu părerea despre vinuri sau când sunt invitat la o degustare, îmi vine în minte replica – slogan pe care o folosea Ioan T. Morar într-o emisiune de la Pro în care prezenta filme acum mai mulţi ani: „Nu mă pricep la filme, da’mi plac!”. Şi, parcă declanşate amândouă ca nişte ancore care mă trag de mânecă să nu cumva să mă hazardez în opinii prea pătimaşe, îmi mai aduc aminte de un scurt discurs rostit de Răzvan Vasilescu la începutul galei finale a unuia dintre primele târguri bucureştene de vinuri la care am participat, Novvin, acum vreo cincisprezece ani. „Mareşalul” a râs atunci de toţi experţii degustători, de tipicurile lor ritualice şi de cuvintele îmbumbate pe care le folosesc în legătură cu vinul, în contraplan cu imaginile clasice cu struguri storciţi sub tălpile uneori pline de ţărână, cu resturi care ajung în must şi care, mai apoi, poate chiar contribuie la savoarea licorilor turnate în pahare…

S-au schimbat multe în lumea vinului din România. S-a schimbat totul şi vă spun cu multă bucurie că s-a schimbat în bine. Facem vinuri serioase, căutate pe pieţele internaţionale şi foarte apreciate şi pe piaţa românească. Am acceptat că vinul are nevoie de investiţii, de specialişti străini şi români şcoliţi pe unde vinul făcut cu ştiinţă are istorie multă, de răbdare şi de respect pentru vie. Am învăţat să facem vinuri albe, mai complicate şi mai costisitoare ca proces de producţie şi stocare decât cele roşii, iar investiţiile din ultimii cinci-şase ani deja umplu sticle nobile şi rafturi ce ne reprezintă cu mândrie. E drept, din punctul de vedere al preţurilor încă mai avem drum bun de parcurs până vom ajunge cu adevărat competitivi în faţa producătorilor cu mult mai multă experienţă, dar sunt convins că vom ajunge şi acolo.

Însă mai presus de investiţii, veri mai bune şi veri mai puţin bune pentru struguri, dincolo de utilaje, competiţie, clone şi preţuri, stă magia. Am intrat cu sfială în lumea magică a vinurilor Aureliei Vişinescu în urmă cu câţiva ani, la o degustare ceva mai formală. Eram stânjenit şi apăsat de faima personajelor cu care am stat atunci  la aceeaşi masă, am ales să vorbesc puţin şi să fac gesturi scurte, rezervate. Am încercat să învăţ de la comesenii versaţi într-ale vinului şi gastronomiei, dar şi să-mi ascund stânjeneala novicelui degustător şi proaspătului intrat în lumea restauraţiei.

Aurelia plutea ca o undă de parfum peste toată acea adunare destul de simandicoasă. Firească în ton şi în gesturi, aproape informală pe lângă scorţoşenia ritoasă a unora dintre invitaţi. M-am îndrăgostit atunci nu de vinurile ei, ci mai degrabă de emoţia gustoasă a VINULUI ce-i trece Aureliei prin gânduri şi iscusinţă, devenind realitate savuroasă. Am devenit un susţinător destul de activ al brandului său, date fiind atributele cu care a reuşit să-mi intre atât de insistent în conştiinţă. Am recomandat cu mândrie şi prietenilor, şi oaspeţilor din restaurant, şi cunoştinţelor care mi-au cerut de atunci recomandări. Vinuri albe proaspete, înflorate cu gust, fără ostentaţie, vinuri roşii mature, dar parcă extrăgându-şi seriozitatea dintr-un parcurs blând, pe care ţi-l povestesc pe îndelete, de la prima promisiune făcută atunci când deschizi o sticlă şi până la concluziile oneste ale deznodământului de pe fundul ultimului pahar.

Săptămâna trecută am avut bucuria şi privilegiul de a mă alătura unei vesele „societăţi” într-o vizită foarte prietenoasă în împărăţia de pe Dealu Mare a Aureliei. M-am zgâit sfios la cisternele şi butoaiele gigantice în care strugurii aşteaptă să devină poveste, am văzut viile de sus, de pe rezervoarele în care boabele îşi murmură drumul graţios către desăvârşire lichidă, am revăzut oameni pe care-i ştiu de atâta vreme încât majoritatea ar putea fi ei înşişi poveşti de turnat în pahare… Şi am gustat.

Entuziasm 2013 (KARAKTER). Chardonnay şi Pinot Gris, cu o atingere uşor savantă de Riesling Italian. Mi-a creat pe loc imaginea unui amurg de zi toridă, mi-aş fi dorit ca paharul uşor aburit să devină pe loc un jacuzzi în care să mă sting după orele cu soare puternic. Mi-am lăsat aerul din jur pomădat cu aromele de pere coapte şi m-am lăsat furat de unda lungă, de final, care m-a condus până în mijlocul unei jumătăţi de grep-fruit de o obrăznicie acidă mai degrabă jucăuşă, aproape neserioasă.

Tămâioasă Românească 2012 (ARTISAN). Aţi pus vreodată busuioc într-o salată de fructe? Aţi ciufulit vreodată coroana de frunze a busuiocului (cel gastronomic, cu frunze subţiri şi umflate, de un verde ceva mai palid) care aproape s-a oflilit în soarele unei zile de vară şi care şi-a revenit în zece minute după ce l-aţi udat cu dărnicie? Habar n-am dacă e un lucru verificat ştiinţific, dar eu cred că busuiocul se apără de primejdii cu…parfum. Mintea mea a plecat de la cinsitita adunare de la Săhăteni cât am ţinut în mână paharul cu tămâioasa asta. A ajuns prin răzoare şi răsaduri, bântuite de iele şi păpărude nurlii, ţinând în mâini beţişoare cu fum parfumat.

3 Fete Negre 2009, 2011, 2012 (ANIMA). „Anima” este gama în care Aurelia Vişinescu îşi reuneşte cele mai importante victorii şi vinurile dedicate exclusiv consumului de restaurant şi „connaisseur”. Fetele cele negre sunt soi românesc (fetească neagră) din trei ani diferiţi, strugurii provenind din trei zone diferite, cu timp lung de fermentare şi repetate scufundări în must ale pieliţei boabelor. Paharul ăsta mi-a spus clar şi răspicat că mai am foarte multe de învăţat despre vin. În ciuda maturităţii celor trei vinuri care-l compun, am primit mesaje amestecate, în finalul cărora nu am reuşit să apreciez nici corpolenţa, dar nici notele finale de gust. Am identificat contradicţii şi poate chiar o stare conflictuală între cel puţin două dintre cele trei vinuri componente, finalul lăsându-mă complet indecis. E foarte posibil să nu înţeleg feteasca neagră şi să fiu mai degrabă atras de cabernet pentru că…

Grand Reserve 2011 (Anima). Absolut spectaculos! Cabernet Sauvignon (major), Syrah, Merlot şi foarte puţină Fetească Neagră. În neconcordanţă cu numerele magice, încep să cred că 4 le place cupajelor mai mult decât 3. Am mai gustat combinaţii de patru şi majoritatea au cântat cu bucurie în bolta mea palatină. Mie Grand Reserve 2011 mi s-a părut desăvârşit, armonie şi echilibru din toate punctele de vedere. Cabernetul este ultimul cules, spre finalul primei decade din octombrie, macerat până la douăzeci şi una de zile. De aici buchetul convingător, de fructe mature şi maturate (prună uscată), dar şi finalul lung, cu tuşe bine definite de ciocolată neagră, tutun de pipă şi păstaie de vanilie.

Cred că una dintre cele mai bune atitudini ale unui individ normal faţă de vin e sinceritatea. Tind să cred că poţi descoperi cu adevărat un vin dacă tu te aşezi în faţa lui complet deschis şi dornic să afli şi să descoperi, nu să analizezi şi să testezi. Pentru că un vin sincer se lasă lesne descoperit, în timp ce unul mincinos parcă închide orice discuţie din momentul iniţial. Tendinţa de analiză, cotare şi clasificare e foarte posibil să-ţi închidă simţuri şi să te plaseze din start între preconcepţii, să nu-ţi lase deschis coridorul bucuriei autentice pentru interacţiunea cu tot ceea ce contribuie la rezultatul din pahar: soarele ce mângâie strugurii, pământul din care creşte via, ploile care-l spală, mâinile care culeg cu atenţie, ba chiar şi cartea depe noptiera vinificatorului sau ceea ce i-a trecut prin minte, fără nicio legătură aparentă cu vinul, în ziua în care a decis să oprească fermentaţia strugurilor.

Mare mirare mare printre colegii gătitori în episodul din seara asta al Master Chef România: poşarea, ca metodă de preparare. Din păcate, producţia are oarecum alte misiuni decât aceea de culturalizare şi educare a telespectatorilor. După ce că termenul a sunat a limbă străină chiar şi pentru telespectatori care gătesc de ani buni, au mai apărut acolo şi alte două specificaţii spuse pe repede înainte – „trebuie să gătiţi forme rotunde şi să aveţi cinci culori pe farfurie” – care au bulversat pe toată lumea. Hai să ne uităm mai de-aproape la treaba asta.

Toţi (sau aproape toţi) ştim despre „ouă poşate”, dar „poaching” reprezintă o metodă de preparare pentru mai multe ingrediente delicate, ca peştele, legumele moi, fructele de mare etc. Poşarea nu e nici fierbere, nici opărire, ci prepararea în lichid aflat la o temperatură aflată între 70 şi 80-82 de grade Celsius. Când spun „lichid”, mă refer la apă, supă, vin, lapte şi altele, dar niciodată ulei. Conform regulilor iniţiale, lichidul de poşare conţine o parte acidă şi una aromatică, însă bucătăria contemporană a mai schimbat regulile pe ici-pe colo.

De aici, avantajele diverse ale poşării: protejarea integrităţii şi texturii ingredientelor preparate în acest fel, păstrarea unor calităţi nutritive care prin prăjire sau fierbere sunt distruse. Poşarea este o metodă preferată în slow cooking, iar pentru exemplificare vă propun o istorie care mie îmi place foarte foarte mult, cu dedicaţie specială de la tata Gordon.

Nici anul ăsta nu votez. Ca posesor de blog, cât de cât capabil să leg cuvinte în propoziţii şi propoziţii în fraze, vă spun şi de ce. Departe de mine intenţia de a-i convinge pe alţii la absenteism. Fiecare dintre noi este stăpân pe propriile decizii şi sunt convins că nimeni şi nimic nu ne convinge cu adevărat în procesul exercitării unei opţiuni personale. Cred în demersul consultativ şi în corelarea de opinii, dar în niciun caz în influenţarea decisivă din exterior a propriilor principii sau credinţe. De aceea, aleg să vi le împărtăşesc pe ale mele.

Consider Statul şi principiile sale de funcţionare drept învechite şi în completă necongruenţă cu mersul contemporan al societăţii. Instituţia Statului este complet depăşită de mecanismele sociale reale, de cele mai multe ori ducând o existenţă absolut paralelă cu aceea a indivizilor din ce în ce mai teoretic subscrişi „sistemului”. Identific, de fapt, două „sisteme” care există şi se dezvoltă complet idenpendent unul de celălalt: Statul şi societatea.

România în care trăiesc eu este complet separată de entitatea Statului român aşa cum îşi desfăşoară el activitatea. Punctele de tangenţă sunt tot atâtea generatoare de nemulţumire şi de revendicări la adresa Statului: toţi plătim taxe şi impozite despre a căror utilizare nu numai că nu avem urmări concrete, nu numai că nu primim informări exacte, ci aflăm că s-au furat, că s-au dat şpagă, că au ajuns în buzunarele acelora care SERVESC mecanismele Statului.

Şi asta nu e neapărat o trăsătură definitorie românească a Statului. Corupţie găseşti peste tot, diferenţa majoră fiind că doar emai puţin în condiţiile societăţilor care o duc mai bine, care pot duce un trai decent cu banii câştigaţi muncind unsprezece luni pe an. Ceea ce încerc să subliniez este că Statul este cel mai important generator de corupţie la nivel planetar, necum factorul de echilibru sau reglementare al societăţii.

Mă lasă rece campania de procese, încarcerări şi confiscări din ultimele săptămâni. Nu mă interesează cine intră în puşcărie şi de ce, mă interesează că, indiferent de cine a condus Statul român până acum a lăsat sau a făcut ca asta să se întâmple. Şi mă mai interesează că, dacă miza electorală nu ar fi fost atât de aprigă de data asta, cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat nici acum. Mă interesează (e drept, până şi asta într-o măsură infimă) că toate lucrurile astea s-au tot întâmplat şi că personajele principale au fost mereu la vedere, la televizor şi în structurile Statului. Nu pot să nu-mi pun întrebări despre calitatea şi intenţiile personale ale acelora care trezesc brusc justiţia la viaţă pentru a o adormi la loc peste două luni.

Mai ştiu că, indiferent câte din sutele de milioane furate vor fi recuperate, utilizarea lor tot nu va fi una cu efecte remarcabile în infrastructură sau nivel de trai. Majoritatea banilor împrumutaţi până acum au ajuns în sistemul de plată a pensiilor şi salariilor angajaţilor Statului, această companie care nu produce, dar consumă mult. Şi banii ăştia nu sunt suficienţi, de unde rezultă că orice am recupera va ajunge tot acolo. Nu lucrez pentru Stat şi nu intenţionez să trăiesc vreodată dintr-o pensie dată de Stat.

Nu mă interesează cine este preşedintele acestui Stat şi nici sub ce titulatură politică se subscriu aceia care formează Parlamentul. Pentru că:

a. Aceste personaje sigur nu vor şti niciodată cine sunt sau cum mă cheamă.

b. Nu mă interesează activitatea lor, nu cer socoteală pentru activitatea lor, nu mai vreau să ştiu ce fac cu taxele şi impozitele pe care le plătesc, accept regula jocului în care plătesc fără să primesc nimic.

c. Nu sunt dezamăgit, nu-i înjur, nu fac nici măcar mişto de ei, îmi sunt pur şi simplu indiferenţi.

Şi toate astea pentru că, de fiecare dată când îmi privesc momentul prezent de existenţă, NIMIC din el nu are absolut nicio legătură cu tot ceea ce înseamnă „Stat”, „sistem”, „politic” şi aşa mai departe. Duc o viaţă complet independentă de toate aceste structuri şi aş putea trăi în orice moment în orice altă conjunctură geografică pe care aş alege-o pentru mine. De când mă trezesc şi până adorm, atâta vreme cât nu decid eu însumi că vreau să aud despre ei, nu ne intersectăm sub nicio formă.

Nu solicit legi bune şi utile pentru că ştiu că nu are cine să le dea. Nu solicit străzi mai bune şi mai trainice pentru că ştiu că nu se vor descurca să le facă. Nu solicit taxe şi impozite calculate mai corect şi mai personalizat pentru că ştiu că singurul lucru important pentru Stat e să colecteze cât mai mult de la aceia care lucrează pentru ei şi pentru cei din jurul lor. Nu cer nimic.

Şi toate astea pentru că misiunea şi existenţa mea mă privesc numai şi numai pe mine, independent de orice decizie ar lua Statul, prin slujbaşii lui, în beneficiul propriilor instituţii. Pentru că până şi în caz de război, probabil cea mai teribilă calamitate prin care poate trece societatea, ştiu că Statul doar îmi va cere, nu-mi va oferi nimic, nu mă va proteja în niciun fel. Şi atunci singura mea decizie logică e să mă duc în altă parte, să iau distanţă de locul în care viaţa îmi este pusă în primejdie.

Mă trezesc, respir, mă mişc, creez, prestez, simt. Produc, iar în procesul ăsta sunt util şi altora, îmi câştig şi propria existenţă. Complet independent de Stat, căruia îi dau o parte din ceea ce eu generez fără măcar să cer ceva în schimb. Dacă eu pur şi simplu nu vreau nimic de la acest întreg sistem, de ce oare să-i dau mai mult decât ceea ce el mă constrânge să-i dau? Cred că e deja prea mult. Abia în cazul în care votul ar deveni obligatoriu prin lege, probabil că mă voi simţi constrâns să merg la urme pentru a oferi acelor străini un vot nul.

Eu am decis să trăiesc fără Preşedinte, fără Parlament, fără autorităţi locale, cu servicii minimale din parte aStatului şi cu interacţiuni minuscule cu el. Prefer să mă exprim altfel decât creîndu-mi speranţe sau aşteptări. Dezamăgirile sunt direct proporţionale cu dimensiunile aşteptărilor create. De-asta nu votez.

Nu ştiu cine sunt designerii business-ului Depanero, încă nu le-am verificat serviciile dar, ochiometric vorbind, îmi place foarte mult ce am văzut până acum de la recenta lor lansare pe piaţă. Şi ar face bine să presteze măcar la nivelul calităţii comunicării de care se bucură.

Un nume inspirat, care vorbeşte simplu şi suficient de sexi despre ce fac ei. Depanero depanează în România. Un tag-line semeţ, îndrăzneţ, care le serveşte şi la delimitarea foarte clară a naturii serviciilor de reparaţii pe care le prestează: „Reparăm ce bagi în priză”. Adică nu facem pene de cauciuc, nu ne ocupăm de ţevi sparte, nu facem temele la caligrafie şi nici nu cârpim acoperişuri. E clar în cinci cuvinte că avem treabă doar cu electrocasnicele şi electronicele tale. Punct.

Un logo senzaţional. Spune grafic aceeaşi poveste din slogan şi, mai mult, sugerează unul dintre atributele care ne interesează cel mai mult când ne lasă câte un agregat: rapiditate. Un struţ cu cap şi gât de ştecher  cu cordon? Ce vrei mai mult?

Numărul scurt completează elementele – cheie care îmi stimulează admiraţia pentru un brand construit cu grijă şi atenţie, în timp ce campania video spune toată povestea într-o formulă simpatică, dar la fel de explicativă, de lămuritoare.

Spor la treabă, Depanero! (Acesta nu este un articol publicitar. Independenţa financiară şi de opinie îmi permite să analizez şi să laud ce-mi place fără să fiu plătit pentru asta.)

Mă tot ţin să vă spun treaba asta de mai multă vreme, dar am tot uitat. Pentru că ieri vorbeam cu un prieten avizat într-ale mâncatului şi gătitului şi a reapărut subiectul, am zis să vă scriu două vorbe. Ştim despre Gouda că e un fel de brânză gălbuie şi destul de moale, bună de folosit în quiche-uri, sufleuri, cu macaroane, pentru cruste şi multe alte instanţe ale brânzei ca ingredient în preparare. Chiar dacă mulţi cred că numele reprezintă originea acestei reţete de brânză, Gouda nu a fost creată şi nu se produce în oraşul olandez cu acelaşi nume, mi se pare că nici măcar nu este o reţetă DOC.

Gouda, pronunţat de olandezi „hauda”, este unul dintre primele feluri de brânză despre care există menţiuni istorice, prima dată apărând în documente în 1184. Ei bine, brânza cea cremoasă şi-a primit numele de la oraşul olandez care adăpostea singurul cântar oficial de brânză din ţară şi o adevărată bursă a producătorilor de brânză din întregul ţinut al lalelelor şi al morilor de vânt. În jurul cântarului se organiza în fiecare joi dimineaţă, de la 10:00 la 12:30, un întreg ritual al negocierii, stabilirii preţurilor şi cântăriri roţilor de brânză cântărind până la 160 de kilograme fiecare.

Am avut noroc.

Am plecat joia trecută, de dimineaţă, cu destinaţia Homnoy, în arhipelagul norvegian Lofoten. Să mă întâlnesc cu nişte prieteni mai vechi şi cu unii mai noi. Alex şi Anca sunt acolo de ceva vreme, experimentând un stil de viaţă absolut special şi unic, despre care probabil vom mai vorbi în viitor.

Am avut noroc şi de o experienţă cu totul nouă, dar şi de redescoperirea unor oameni buni, pe care chiar dacă abia i-am întâlnit de câteva ori în România, m-am bucurat să-i revăd de data asta foarte autentici, în lumina existenţei lor speciale, din Norvegia. Dar, cum spuneam, am plecat joi dimineaţă din Bucureşti, am ajuns joi seară şi am stat până luni dimineaţă. Ei bine, Aurora mi s-a arătat încă din prima seară, într-un spectacol mirabil. Şi chiar dacă Alex spune că am văzut cel mult 15% din ceea ce pot „luminile nordului” cu adevărat, mi-am dat voie să mă minunez ca pentru 1000%.

Ăsta e unul dintre momentele în care îmi promit solemn să învăţ mai mult despre aparate foto şi fotografie. Fără meşteşugul lui Alex, probabil că n-aş fi avut ce să vă arăt şi aş fi rămas doar cu experienţa personală despre care cuvintele n-ar fi fost în stare să spună mai nimic.

Mai ţineţi minte isteria „grupoanelor” de acum trei ani? Poate că mulţi dintre voi au trăit-o din perspectiva consumatorilor de internet, unde au fost asaltaţi luni de zile cu mesaje publicitare care ofereau Dorada cu mămăligă la doar 9.99 lei. Pe vremea aceea, având restaurantul, cred că mă sunau măcar trei operatori de asemenea oferte în fiecare zi. Propuneri din punctul lor de vedere imposibil de refuzat, dat fiind faptul că toţi îmi propuneau să triplez măcar traficul de la mese cu ocazia superofertelor cu 80%-90% reducere. Deveneau uşor iritaţi când întrebam şi apoi eram nevoit să explic despre „retenţie” şi sfârşeau prin a se umple de nervi în finalul discuţiei, când aflau că nu sunt interesat să devin jucător activ în sistemul lor revoluţionar de discount-uri. Sistem care n-a funcţionat niciodată şi care a ales să moară puţin. marii operatori plecând deja din spaţiul mioritic.

Ziceam acum ceva timp că sunt pe lumea asta lucruri de care e pur şi simplu sănătos să fugi atunci când le vezi „la reduceri”, în programe promoţionale cu discount şi aşa mai departe. De exemplu, sushi (şi întreaga familie a produselor derivate). N-are cum. Decât să mănânc sushi la reducere, mai bine mă duc la mcdo. Poate că nici măcar nu e vorba despre un peşte crud, amorţit prin frigidere. Poate că toate ingredientele sunt în stare perfectă şi promoţia chiar intenţionează (prin absurd) să atragă nişte noi categorii de consumatori, să-i familiarizeze şi să-i înrobească pe aceia care ar mânca, dar li se pare prea scump.  Sunt în stare să accept chiar şi o asemenea teorie aberantă, dar tot nu mi-ar veni să mănânc „la ofertă”. Pentru că în orice moment aş putea să primesc un răspuns de genul „a, păi aţi optat pentru varianta din promoţie…doar nu vreţi să fie la fel (de mare/de proaspăt/de bine făcut/de corect preparat etc) ca acela de la preţ întreg.

Am folosit sushi drept exemplu pentru că e un preparat de lux. E făcut cu ingrediente scumpe şi nu foarte uzuale, foloseşte o tehnică specială, necesită condiţii foarte precise de preparare etc. Să vinzi sushi cu discount e ca şi cum ai anunţa promoţie la Ferrari. Şi atunci, dată fiind împuţinarea simţitoare a tuturor resurselor de hrană ale planetei, ţinând cont de toate avertismentele reale pe care le primim în legătură cu scăderea drastică a stocurilor naturale, de ce alegem să facem doar eternele reduceri de preţuri şi oferte de tip „plăteşti o farfurie, primeşti două” chiar şi în campanii ce se vor adevărate sărbători ale mâncatului la restaurant?

Nu-i aşa că ştim deja o mulţime de lucruri despre vânătorul de oferte promoţionale? Nu-i aşa că suntem conştienţi că el nu va reveni în restaurant decât poate cu ocazia viitoarei oferte? Care e, atunci, efectul pe termen lung al acestui tip de strategie? Cum îmi voi „scoate” eu, ca antreprenor, investiţia în respectiva ofertă promoţională? (presupunem, în varianta scenariului cel mai fericit, că pe durata promoţiei am renunţat la o mare parte din profitul meu pe fiecare farfurie vândută şi că rezultatul acestei investiţii se va traduce printr-un număr mai mare de farfurii vândute, printr-un număr mai mare de clienţi la mese, care vor cumpăra şi alte preparate şi băuturi, care vor afla despre mine şi despre bucătăria mea fantastică şi despre serviciile mele memorabile etc. etc. etc.).

Nu-mi aduc aminte să fi văzut până acum prea multe oferte speciale de conţinut, extra meniu, din partea restaurantelor româneşti. Nu avem nici măcar cultura „specialelor”, acele câteva preparate schimbate zilnic, care nu se regăsesc în meniul de sezon şi care aduc şi bucurie clienţilor fideli, şi fericire în inimile bucătarilor care găsesc astfel noi formule de a se exprima şi de a ieşi din rutină. Pastramă şi must în octombrie, slană şi şorici în decembrie, drob şi ouă roşii de Paşti. Cam la asta se reduc „specialele” noastre.

De ce oare n-am încerca să ne atragem publicul şi altfel decât cu „discount 30% la tot meniul”? Suntem convinşi că vrem la mese tot acel popor interesat doar de chilipir? Suntem convinşi că ingredientele noastre alese, care ne costă foarte mult, merită vândute doar pe speranţa unui volum mai mare de moment şi, poate, în viitorul îndepărtat? Mulţi vă veţi supăra pe mine, dar e oare necesar să vă amintesc că mersul la restaurant nu e pentru toată lumea şi că „o ocazie specială” în familie NU e musai să coincidă cu o ofertă specială? Că ocaziile speciale merită un cost pe măsură?

Mâncarea e din ce în ce mai puţină. Apa e din ce în ce mai puţină. La fel şi aerul. Dintre toate astea trei, primele două sunt deja la nişte niveluri îngrijorător de mici comparativ cu „cererea”. În consecinţă, poate că ar fi bine să vă obişnuiţi cu ideea că preţul lor e firesc să crească. Mâncarea cu discount nu e motiv de sărbătoare. E ca şi cum municipalitatea ţi-ar da voie să circuli o săptămână cu un filtru mai ieftin şi mai prost, poluând cu 30% mai mult decât în mod obişnuit. Sau ca şi cum la scara blocului ţi s-ar lipi azi un afiş pe care scrie că săptămâna asta poţi lăsa toate robinetele de apă deschise, iar valoarea cantităţii de apă consumată în exces ŢI SE VA SCĂDEA de pe factură.

Consumi mai mult, plăteşti mai puţin? O lege uzuală a consumerismului, din cauza căreia o să ne cam ia dracu dacă nu ne trezim mai curând.

Nu intenţionez să fiu rău sau să emit teorii, însă uneori am impresia că măiestria supremă a copywriter-ilor români contemporani constă în a scrie texte publicitare care să nu-i enerveze pe consumatori. N-am auzit de ani de zile un slogan românesc sau un copy scris sau AV care să vândă măcar nişte simpatie, nu neapărat produse. Pe bună dreptate, când majoritatea spoturilor de la radio sunt despre ciuperca piciorului, empatizez cu plictisul lor, picurat în urechile mele prin cine ştie ce prostie de reclamă.

Texte plate, locuri comune, sărăcie cuminte, care nici măcar nu-şi propune să-ţi genereze vreo imagine sau vreo dorinţă în scăfârlie. Doar că armonia asta bleagă în care ei scriu, clientul plăteşte şi eu mă fac că nu aud nimic se rupe dramatic când vine vorba de o campanie mare. O campanie mare înseamnă interes sporit şi foarte multe difuzări cumpărate pe toate canalele. Nu, azi nu vorbim despre campaniile atât de agresive, încât te scot din minţi şi ajungi să-ţi exprimi natural saturaţia prin refuzul automat şi subconştient al mărcii. Azi e vorba despre un text publicitar contemporan, adică plat şi tembeluţ, care are ghinionul de a nu reuşi să treacă neobservat. Pentru că Telekom mă hărţuie mai ceva decât hăituiau gonacii de la Balc bieţii mistreţi scoşi în bătaia puştii celorlalţi porci.

„Am ajuns să credem că suntem atât de diferiţi… Pentru că avem aniversări diferite, responsabilităţi diferite, gesturi diferite sau pasiuni diferite. Dar, oricât de diferiţi am fi, cu toţii iubim să dansăm, cu toţii ne bucurăm să revedem prieteni dragi, cu toţii închidem ochii când ne sărutăm, cu toţii vrem oameni de încredere în jurul nostru. Cu toţii avem atât de multe lucruri de împărtăşit cu ceilalţi…”

Elegant, nu? Doar credem că suntem diferiţi. Şi ne-am format această concepţie periculos de tâmpită doar pentru că nu ne-am născut toţi în aceeaşi zi, pentru că nu ne mai mişcăm chiar toţi sincron ca pe stadion, la 23 August, şi pentru că nu lucrăm chiar toţi la Întreprinderea de Îndreptat Banane. De fapt, neofiţilor şi orbilor care suntem, avem toţi nevoie de roz nemţesc din motive evidente, demonstrate şi încifrate în codul nostru genetic încă de la Scorilă ăl bătârn: o ardem fanchi, săuşăl, emo end ăfcors, dipendănt.

Repet, n-aş fi insistat, însă de trei zile n-apuc să beau două pahare de apă fără zece mesaje publicitare Telekom între ele. Şi eu cam beau apă, că mânânc sărat.

Prin februarie-martie, scriam pe sub cocotierii brazilieni despre „cam cum” intenţionam să se întâmple nişte ateliere pe teme culinare pe care urma să le susţin în Bucureşti pentru pasionaţi şi „nevoiţi” care ar decide că pot afla de la mine lucruri utile pe care le-ar folosi cu succes la ei în bucătărie. Apoi cursurile respective s-au întâmplat aievea. Unele cu stângăcie, altele cu revelaţii de ambele părţi ale tocătoarelor transformate în catedre şi pupitre, dar toate cu bucurie şi multă veselie în mansarda Mind & Taste Learners.

Pe 27 septembrie începe a doua serie. Sunt nouă teme, dintre care trei au fost reluate din prima serie, graţie interesului vostru pe care l-am receptat şi am ales să-l respect. Celelalte şase sunt nou-nouţe, construite în special pe baza discuţiilor avute în ultimele luni atât cu aceia care au participat la atelierele anterioare, cât şi cu zecile de participanţi de la alte momente aromate din mansardă: pauzele de prânz ale cursurilor open şi corporate ale Mind Learners, mese private, exerciţii de echipă centrate pe teme culinare etc.

Avem o versiune nouă a site-ului, un design probabil mai prietenos şi o structurare mai simplă a informaţiei. Avem în continuare posibilitatea plăţii online dar şi cash, avem discount-uri personalizate şi planuri de plăţi pe care le putem armoniza în funcţie de numărul atelierelor achiziţionate de acelaşi cursant. Formularul de contact sau un mesaj direct pe Facebook sau pe mail vă stau la însemână pentru orice nelămuriri sau propuneri vă trec prin cap. Băgaţi un ochi, s-ar putea să vă tenteze câte ceva.

Laura e toată un zâmbet, e exact genul de PRistă pe care te aştepţi să-l vezi la un eveniment de produs. E caldă, naturală, puţin încordată în aşteptarea invitaţilor, tresărind uneori cu ochii pe ceas, la gândul că au trecut vreo cincisprezece minute peste ora anunţată şi parcă nu e chiar toată lumea. E parfumată, îmbrăcată cu gust, are ochi frumoşi sub lentilele ochelarilor cu ramă regulamentar colţuroasă, de culoare neagră. E un arcuş ce desenează linii elegante printre oamenii de la event, o floricică deghizată în geek de dragul uzanţelor de moment, nescrise, ale socializării în beneficiul brandului.

„Şi cum eşti? Eşti bine? Eşti mulţumită de ceea ce faci? Faci exact ceea ce vrei să faci?”

Mă apucă brusc întrebări de felul ăsta, de multe ori ca nuca-n perete, fără să fac nicio tranziţie de la firul anterior al discuţiei (da, o cafea ar fi bună…văd că s-a cam adunat lumea…aseară am avut un proiect foarte fain…pe Vali l-ai mai văzut?). Laura se însufleţeşte din buze şi din gesturi. Daaaa….eu chiar am ales ce trebuia, îmi place foarte mult ce fac, cred că sunt făcută pentru asta, mi se potriveşte foarte bine, fac master şi e greu, că la şcoală nu vor să înţeleagă că trebuie să şi muncesc…Dar e clar că sunt exact pe linia pe care trebuie să fiu, să cresc, săînvăţ, să evoluez…

„Dar tu ce vrei, de fapt, să faci? Care e, de fapt, drumul acela pe care-l simţi al tău?”

Am acest obicei prost. Mi se blochează pe retină un zvâcnet de pupilă, un gest din mână care parcă încearcă să tuşeze prea gros o bucată de frază, care parcă încearcă să întărească prea dens dorinţa de autenticitate a discursului însufleţit. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Paradigma renunţării îşi trăieşte de la un moment încolo o existenţă proprie, separată de aceea a identităţii pe care ne-o asumăm în direcţia aleasă de multe ori auto-impus. Am trăit în ecuaţia asta, m-am convins mai întâi pe mine, pentru a fi cât mai autentic şi convingător cu alţii. Nici măcar nu insinuez că trăim o istorie personală dublă sau triplă sau… Ştiu că în planul social, de suprafaţă (şi suprafaţa asta de foarte multe ori e groasă şi temeinică, necum falsă ori trucată) construim cu fervoare o autenticitate pe care ne-o dorim poate inconştient cât mai solidă.

Cu încă un zvâcnet, poate ceva mai şovăitor, Laura mă priveşte fix în timp ce-mi repetă că se simte excelent în industria comunicării şi că îi place foarte mult mediul şi natura ocupaţiilor ei zilnice. Zâmbesc. Fără ironie, fără superioritate, fără „hai, mă, Laura…mai insişti mult?”. (vorba unui şugubăţ, „cred că niciodată, niciun copil pe lumea asta n-a zis „eu când voi fi mare o să mă fac PiaRist”). Cu aceeaşi însufleţire, pe acelaşi ton pe care, de fapt, şi l-ar dori alb şi analitic, fără tranziţie, aud răspunsul pe care-l aşteptam. A, eu sunt muzician, am făcut asta multă vreme, dar am realizat că mori de foame cu muzica, nu aş fi avut cum să mă întreţin din asta, în PR perspectivele sunt mult mai variate… 

„Şi când te vei întoarce la muzică?”

„Nu ştiu…poate într-o zi…” Exaltarea fuge ca suflată de o pală insesizabilă de vânt uşor nostalgic. E înlocuită de expresia inconfundabilă a renunţării pe care pentru mai mulţi ani o păstrăm într-un fel de provizorat. O ascundem, o mascăm, o baricadăm după comunicatele de presă, după dead-line-uri şi bucurii şi succese momentane, păstrând măcar într-un colţ al conştiinţei acel mic şi pâlpâitor „what if?” Indiferent de ce surogat alegem în locul visului.

În aceeaşi încăpere, la acelaşi eveniment, la mai puţin de o oră distanţă, am o discuţie similară cu Paula. Schimbul de replici este copie la indigo, doar că Paula nu e muzician, e călător. Orizontul ei tânăr îi sclipeşte în ochi deocamdată până la Marea Egee, unde s-ar stabili ca să se impregneze de tot ceea ce îi dau ei valurile şi soarele şi nisipul şi calamarii. Unde s-ar bucura să aducă români în vacanţă, să le arate Grecia altfel decât o ştiu ei din concedii, să le-o arate aşa cum o văd ochii ei calzi, luminoşi, dar parcă puţin trişti sau doar obosiţi. Ochii aceia care parcă deja tânjesc fără să ştie la întâlnirea cu Oceanul…

Visele nu mor niciodată. Nici renunţările nu tac niciodată. Chiar şi atunci când alţii reuşesc să ne fure visele, de multe ori mascându-şi legitim demersul într-un fel de datorie de onoare întru „trezirea” altora, despărţirea e doar temporară. Adormim visul şi ne lepădăm de magie doar pentru a putea fi vremelnic în rând, în coloană, în marşul regulamentar şi uniformizat. Natura noastră unică şi irepetabilă se răzvrăteşte fără să ţină cont de ceea ce ne antrenăm să facem pentru a ne transforma compromisul în mod de viaţă, poziţie socială, stimă de sine, viaţă liniştită. Şi nu vă imaginaţi răzvrătirea dramatizată în accese de sinceritate şi răbufniri spontane. Nu, ne antrenăm suficient cât să scoatem chiar şi asta din natura noastră de făpturi magice. Răzvrătirea e în dureri de cap, în atacuri de panică, în lehamite, în nemulţumirea perpetuă pe care o mai întrerupem urcând un munte ori jucându-ne în valuri cu copiii, ca nişte copii.

Însemnarea asta nu are nici direcţie precisă, nici dorinţe militantiste, nici intenţii anarhice. Reprezintă doar unul dintre multele momente în care îmi aduc aminte câtă binecuvântare găsesc în a fi reacceptat magia în viaţa mea şi câtă recunoştinţă simt pentru toţi aceia şi tot ceea ce mă ajută în fiecare clipă să nu o las să treacă pe lângă mine, mă ajută natural s-o primesc, s-o menţin vie şi s-o dau mai departe altora. Dacă vă e vreodată de vreun folos, să ştiţi că sunt încă aici şi că sunt oricând bucuros să dau o mână de ajutor, fie doar şi cu un sufleu de lămâie, la acea trezire către care, inevitabil, mergem din ce în ce mai mulţi: trezirea în vis.