Acum ceva timp, profitând de binefacerile „documentaristice” ale Facebook, căutam bucătari români absolvenţi ai şcolilor Le Cordon Bleu din Europa. Eram curios să aflu dacă şi câţi există, unde şi cum îşi continuă cariera culinară după absolvirea unui institut culinar cu un asemenea prestigiu. Am găsit puţini, spre reconfirmarea faptului că încă nu avem nici resursele şi, poate, nici interesul pentru a ne perfecţiona la un nivel atât de înalt vocaţia pentru domeniul culinar sau al ospitalităţii. Din păcate, scara valorilor în industria românească de profil numără doar câteva trepte mai degrabă experienţial – empirice, în care şcolarizarea contează prea puţin în faţa „carierelor” construite fără bacalaureat, pe vapoare de croazieră sau prin bucătării de un prestigiu îndoielnic.

L-am abordat destul de abrupt pe Alexandru, dar am avut bucuria unei conversaţii deschise, oneste, prieteneşti. Eram curios să ştiu cum fusese pentru el experienţa LCB, care fusese atmosfera din şcoală pe durata studiilor lui, cât de greu i se păruse şi aşa mai departe. Mi-a răspuns cu multă însufleţire, ca şi cum nu trecuseră deja doi ani de la absolvire, ca şi când s-ar fi aflat încă printre titanii culinari de la Paris.

M-am bucurat să descopăr în Alexandru Scotnotis un mare pasionat, trăsătură pe care o regăsesc din ce în ce mai rar la bucătarii români, dar şi un tip foarte recunoscător pentru şansa de a-şi fi identificat vocaţia şi de a fi studiat cu cei mai buni. Avem multe în comun, dar îi admir meticulozitatea dobândită probabil ancestral, dar cu siguranţă călită şi în şcoala culinară franţuzească. De curând medaliat cu argint alături de echipa Asociaţiei Bucătarilor Ardeleni la Cupa Mondială de Gastronomie „Villeroy and Boch” – Luxemburg, noul prieten al Taste Learners este şi formator la Icep School Hotel.

Pe 31 ianuarie, într-o sâmbătă, în atelierul culinar al Taste Learners, vă invit să învăţaţi de la el trei preparate excepţionale, un meniu special pe care-l veţi executa sub îndrumarea lui Alex. Ieri am anunţat oficial detaliile cursului, astăzi mai sunt disponibile doar cinci locuri din zece. Pentru înscriere, completaţi formularul din pagina cursului. Pentru detalii suplimentare după înscriere, veţi fi inviaţi în grupul închis dedicat participanţilor la atelier. Voi fi şi eu prin preajmă, dar mai degrabă facilitându-vă experienţa interacţiunii cu un chef de rang internaţional.

Când ceva se chinuie să se întâmple şi parcă fiecare pas către un eventual deznodământ fericit e blocat de nenumărate întâmplări potrivnice, toate semnele spun că acel ceva nu trebuie să se întâmple. Nu e superstiţie, nu e fatalism, nu e spirit mioritic, e felul în care Universul îţi transmite că trebuie să mai aştepţi, să faci un pas înapoi pentru că adevărata oportunitate nu a sosit încă. E pe drum, va ajunge la tine, dar nu e aceasta la care te uiţi tu acum şi pe care te dai în dos şi-n cap ca s-o faci cu tot dinadinsul să se împlinească.

În afară de campania de pe Realitatea TV din 2009, în care am filmat vreo 40 de clipuri în vreo şase zile (toate cu o singură tigaie pentru că doar aceea mergea pe plita cu inducţie, un OZN în România la acea vreme) în beneficiul unui lanţ de magazine alimentare, proiect care oricum s-a născut cu mare chin şi de pe urma căruia „gazda” filmărilor se plânge şi azi că a rămas neplătită de „producătorul-mijlocitor”, televiziunea a fugit de mine ca Aghiuţă de cădelniţă. Neluând în calcul capitolul „Masterchef”, istorioară pe care o trec la „greşeli strategice asumate”, vă povestesc mai departe trei momente în care „n-a fost să fie”.

Înduioşătoarea.

Nu mai ştiu în ce fel, aflu despre un casting. Aveam deja restaurantul, deci o producţie TV ar fi picat la ţanc pentru continuarea transferului de notorietate în eventuală creştere, dinspre mine către business. De prisos să vă aduc aminte că, în România, televiziunea face în continuare minuni când vine vorba de notorietate.

Şi mă duc la casting. Filmez într-un apartament de bloc, cu o tanti care se văicăreşte că n-are habar de bucătărie, se minunează toată când îi toc un morcov şi îi curăţ un peşte care cam puţea, îi povestesc, gesticulez, îi cânt, o iau la dans… „Formatul”, aveam să aflu, era cam aşa: în „familia Xulescu”, unul dintre membrii familiei se crede un bucătar desăvârşit şi nu e. Îşi chinuie apropiaţii cu experimente înfricoşătoare, preparate de neatins etc. Una dintre „victime” îl contactează pe „bucătarul salvator” care intervine şi rezolvă problema.

Câştig castingul. Să veniţi să discutaţi cu doamna producător despre condiţii şi termeni! Aveam de scris toate reţetele utilizate în prima tranşă de (parcă) şase episoade (liste de ingrediente, instrumentar şi metoda de preparare), de filmat la cumpărături cu personajele, de filmat reacţiile mele în faţa secvenţelor filmate „cu camera ascunsă” în „casa subiecţilor” şi apoi de filmat intervenţia în sine. Bugetul – derizoriu. Onorariul – la mişto. Personajele – fake. Canalul de difuzare – pe fundul clasamentului de audienţe. Măcar dacă facem treabă bună ne mutăm cu producţia la alt canal (pentru care tu produci deja)? Nici gând, eu îmi respect clienţii.

Bine, fie. Pur şi simplu voiam pe TV, voiam să capăt experienţă. Am o singură condiţie, măi doamna producător: date fiind toate dezavantajele enumerate deja şi mai ales valoarea penibilă a onorariului, plăteşti şi matale în două tranşe, una la început, ca să cimentăm intenţia, şi una înainte de producţia ultimului episod din serie, ca să nu ne căutăm rătăciţi după aceea? Nici vorbă! Pe mine canalul mă plăteşte la Y zeci de zile de la difuzare, am şi eu de plătit salariaţi, am şi eu dări la Stat, înţelege-mă şi pe mine, ce Dumnezeu… Eu te înţeleg, aproape că mi se rupe inima când îmi dau seama ce de probleme ai, dar nu suntem parteneri la compania ta de producţie. La revedere! Au refăcut castingul, producţia s-a făcut cu un domn absolut ok, pe care-l cunoşteam, s-a difuzat scurt şi a murit subit.

Proiect mare, bugete mici.

Prin bunăvoinţa unui prieten bun, şef de proiect, îl întâlnesc la o ciorbă pe Regizorul. Echipă simpatică, veselie, hăhăială la prânz, la local, din ce în ce mai des într-o vreme. Nu vrei tu să facem ceva la fabrica asta nouă, la care ne tot pregătim să emitem şi când om emite o să rupem fâş? Ba cum să nu?! Hai să filmăm un pilot, Jupânul vrea o pastiluţă culinară în programul de dimineaţă. Stabilim ziua şi ora cât să nu perturb programul bucătăriei, ne punem de acord despre ce gătim şi dormim bine cu o noapte înainte.

De dimineaţă, pe la 07:00, vine echipa. Două microbuze cu oameni şi scule, ma’ frend! Două camere fixe, una mobilă, un GoPro, potop de lumini, vreo trei tehnicieni şi un regizor. Era să întreb dacă o facem live. Şi dă-i, şi luptă, fă frumos, dă-te simpatic, flutură tigăile, vorbeşte rotund, fâlfâie genele, pune GoPro-ul pe fundul tigăii, în frigider, pe mâner, toarnă smântână peste el… O oră au pus lumini şi au fixat camere, o oră şi ceva am filmat. Produs finit – maximum trei minute, după cum era comanda.

Am auzit (n-am văzut) că finitul a ieşit absolut senzaţional. Se vizionează şi se dă verdict: da, facem! Dar nu numai asta. Facem astea scurte, cinci pe săptămână, plus una de o oră, săptămânal, cu invitat. Laser, frate! Prelungim bucătăria, suplimentăm şi retehnologizăm aparatura, avem bani, vrea Jupânul, i-a plăcut ireparabil de tine, facem treabă! În afară de asta, să zici ce bani vrei tu pentru toată treaba.

Păi vreo 20 de-alea mici plus vreo 4 de-alea mari pe lună… E ceva de muncă, e ceva efort, e şi spaţiul meu, e şi deranj, e şi timp… Ştiam şi că „proiectul” general stătea pe un adevărat morman de bani, investiţia era de-a dreptul surprinzătoare. Face ATÂT. Imposibil! Îţi dăm un sfert din ATÂT. N-am cum, vreau minimum 3/4. Nu se poate mai mult de un sfert. La revedere! Producţia s-a făcut cu un alt cunoscut al meu. În primul an de emisie s-a filmat chiar la el în sufragerie. În apartament. La bloc.

Avem o problemă.

Recent. Mă sună un prieten drag. Bă, avem o problemă. Mai ştii pilotul ăla pe care l-am filmat noi când erai tu hămesit să ieşi pe sticlă? (o prostioară frumos făcută, într-o bucătărie de împrumut, filmată cu el şi cu un prieten de-al lui pe săru’mâna şi cu un invitat foarte special pentru mine pe-atunci, treabă pe care n-am reuşit s-o vindem nicicum) Sigur. Vreau să te vând pentru o producţie nouă, canal bun, dar trebuie să-i arăt Ilustrei ceva cu tine.

Păi bre, aia e filmată acum vre trei ani, s-au schimbat datele problemei… Nu-i panică, man! Vreau să le arăt că tu poţi să şi găteşti, să şi vorbeşti. Au făcut deja două episoade – pilot, cu un celebru. E simpatic, îl ştie lumea, vorbeşte bine, problema e că…nu prea-i iese pe farfurie… Aha…adică stă prost la plating? Nu, mă! Nu poate să gătească şi să vorbească în acelaşi timp! Fugi, că nu te cred! Jur, pepuşe! Au stricat două zile de filmare şi n-au avut ce alege. Bine, arată-le…

Mă sună după două zile. Bă, nu facem… Ata ete, nu moare nimeni… Dar cum au rezolvat? Cică o fac cu celebrul, se pare că a reuşit să pună ceva pe farfurie până la urmă… Producţia s-a făcut, dar nu cu celebrul şi nu la TV.

Nu mai ard să fiu la televizor. N-aş refuza niciodată o propunere concretă, pentru care să fiu potrivit, care să se întâmple în condiţii clare şi în care să identific avantaje reale. Dar nu caut o astfel de propunere. Mi-am aşezat în altă ordine priorităţile şi, între timp, nu mai consider televiziunea o treabă atât de tentantă. Sunt conştient de avantajele aduse de expunerea TV, însă nu mi se mai pare nici o condiţie şi nici o certificare a eventualului succes.

Anul trecut, când Gordon Ramsay a anunţat oprirea producţiei formatului „Kitchen Nightmares” după 12 sezoane în Marea Britanie, 7 sezoane în Statele Unite, 10 197 de înjurături (conform GR) şi 30 de teritorii străine în care fusese produs local,  iconicul bucătar furibund a adăugat că formatul fusese cel mai important motor al carierei sale din ultimii zece ani.

Deşi sunt un admirator şi un deferent discipol culinar al uncheşului Gordon, KN, în preproducţie şi în curând difuzat şi în România, pe Pro TV, mi s-a părut dintotdeauna cea mai plicticoasă şi mai de neprivit producţie semnată de el.

Formatul. Pentru cei cât de cât familiarizaţi cu peisajul formatelor cumpărate sau copiate în ultimii ani de casele de producţie şi canalele TV româneşti, Kitchen Nightmares e un fel de „Curat Murdar” meets „Salvaţi de bucătar” meets „SOS salvaţi-mi casa!” meets „Hell’s Kitchen” meets „Dădaca” meets „Surprize, Surprize!” meets „Poftiţi pe la noi!”. Pentru aceia cărora titlurile de mai sus nu le spun nimic, structura pe care fiecare episod din KN o respectă cu religiozitate arată cam aşa.

• Ramsay (bucătarul) ajunge în localitatea/cartierul în care există un restaurant/bistro cu probleme. Povestea spune că a fost chemat de proprietarul sau managerul business-ului, de o rudă etc.
• Ramsay descinde în local, care de obicei arată nasol, fie auster ca un cavou, fie împopoţonat şi kitsch. E întâmpinat de obicei de persoana care „l-a chemat”. Consultă meniul, care de cele mai multe ori este enorm. Cere detalii despre cele mai vândute preparate din meniu şi, în general, comandă minimum 4-5 feluri.
• Ramsay primeşte pe rând farfuriile comandate (reacţii în bucătărie la primirea comenzilor), nimic nu e bun, farfuriile arată teribil (planuri-detaliu cu atrocităţi necomestibile). Ramsay e dezgustat, verdictele şi reacţiile îi sunt comentate în bucătărie.
• Ramsay se ridică de la masă şi cere să se vadă cu bucătarul. De obicei aliniază toată echipa restaurantului şi îşi exprimă dezgustul. Aici, în general, încep să apară primele informaţii despre un alt punct-cheie al formatului: conflictul intern care e, de fapt, motivul pentru care afacerea nu funcţionează. Proprietar – bucătar, proprietar – manager, manager – echipă, tată-fiu, mamă-noră etc.
• Ramsay intră în bucătărie şi în depozite. Invariabil, planuri-detaliu cu jeg, materii prime expirate, carne verde, semipreparate congelate, pereţi scorojiţi, gândaci, şoareci morţi, rude congelate etc. Exclamaţii, onomatopee, înjurături, dezgust, lacrimi.

• Ramsay face curat în bucătărie („cu mânuţa lui”), stă de vorbă cu publicul din vecinătate, adună informaţii, oblojeşte văduve deznădăjduite şi admonestează bucătari nesimţiţi, înjurături, lacrimi. Rezolvă conflicte, repară familii învrăjbite, redecorează localul şi retehnologizează bucătăria cu mânuţa sponsorilor (uau! nu-mi vine să cred! îmi place enorm cum aţi schimbat! habar n-aveam că mie de fapt nu-mi plac carpetele cu răpirea din serai!), face (de obicei peste noapte) un meniu nou şi convinge vecinii „să mai acorde o şansă” locului tocmai „salvat”.
• „După un timp”, Ramsay revine (pentru că avea drum prin zonă) în localul respectiv, unde totul e ca în Paradis – toată lumea munceşte cu spor, clienţii sunt mulţumiţi, bucătăria e impecabilă, frigiderele gem de marfă proaspătă, nimic nu se congelează, datoriile la bancă sunt măcar în curs de a fi plătite, viaţa e frumos.

Dincolo de facilul consumabil şi de scârboşeniile generatoare de audienţă pe alte meleaguri, îmi dau voie să-mi pun câteva întrebări despre cum se vor întâmpla lucrurile în varianta românească.

1. Ce proprietar de cârciumă din România va fi de acord să-şi arate jegul, putreziciunile şi izmenele în faţa unei audienţe care, cel puţin teoretic, îi conţine măcar pe câţiva dintre aceia care în trecut au mâncat acolo? La ce riscuri şi măsuri coercitive legale te expui când accepţi un astfel de joc şi cât de tentant trebuie să fie preţul propus de producători?
2. Cât de vizibilă va fi „pe sticlă” înlocuirea unor business-uri reale cu nişte făcături regizate în cazul în care „înscrieri a rond pro tv punct ro” va aduna o recoltă prea subţire de înscrişi voluntari? În condiţiile în care pe toate celelalte canale TV din România se difuzează de ani buni acest tip de „reality show” cu personaje fictive, cred că abordarea unei astfel de strategii de către Pro TV ar îndepărta ireperabil mulţi susţinători ai acestui brand-cult.
3. Dat fiind faptul că „Hell’s Kitchen”, un alt format pseudo-culinar de televiziune, bazat pe înjurături, isterie, personaje şi secvenţe dizgraţioase, a creat un precedent ca eşec de audienţă şi popularitate în România, de ce ar alege Pro TV o experienţă similară?

Peste jumătate din „cazurile” prezente în producţia originală a formatului Kitchen Nightmares au dat faliment ori s-au închis pur şi simplu la relativ scurtă vreme după difuzarea episoadelor în care au fost „salvate”. Unul dintre foştii protagonişti ai seriei s-a sinucis din cauza problemelor financiare, la trei ani după difuzarea episodului în care a fost „salvat”, moment la care datora băncilor aproximativ 80,000 de dolari.

Cred în marea schimbare în bine a felului în care umanitatea simte, gândeşte şi acţionează, pornită din alegerea fiecăruia dintre noi între a fi şi a hrăni mai degrabă lumina din compoziţia noastră deopotrivă predispusă şi întunericului. Cred în legătura indisolubilă dintre performanţa profesională şi echilibrul personal favorizat de autocunoaştere şi de procesele concrete de învăţare despre a-ţi gestiona prorpiile frici, traume şi efectele lor pe termen lung. Cred în capacitatea fiecăruia dintre noi de a învăţa să identificăm oportunitatea şi lecţia pozitivă, ba chiar şi mecanismul practic prin care suntem în măsură să transformăm în avantaj fiecare piedică sau situaţie aparent potrivnică. Ştiu că fiecare secundă pe care o respirăm ne aduce oportunitatea de a deveni o versiune mai bună şi veşnic perfectibilă a ceea ce suntem. Şi mai ştiu că toate astea sunt contagioase.

Vă invit la Şcoala de Coaching Mind Learners.

Voi aţi hrăni un câine cu mâncare pentru pisici? Aţi încerca să convingeţi un leu să aleagă o salată în detrimentul unei pulpe întregi de viţel? Cam asta pare să fie „noua” strategie a minţilor slave din Pache Protopopescu. La finalul anului trecut am înţeles din nişte promo-uri că Pro TV va difuza în ianuarie o telenovelă turcească. Nu ar fi fost prima, apetitul noilor diriguitori ai trustului Pro pentru astfel de producţii şi-a făcut simţită prezenţa de anul trecut.

Da, dar am aflat după aceea că respectiva serie va fi difuzată ÎN PRIME TIME, adică la oră de maximă audienţă, adică la 20:30. Şi asta chiar de lui până vineri, sâmbăta fiind rezervată, la aceeaşi oră, pentru „Las Fierbinţi”, o producţie pe care, oricât mi-ar fi de simpatică, mi se pare de-a dreptul sfidător s-o programezi sâmbătă seara. Ei bine, astăzi mi s-a desluşit enormitatea, iar explicaţia mi se pare mai năucitoare decât însăşi decizia de programare: creierele cesnaviciate intenţionează să difuzeze pe Pro TV doar primele episoade ale serialului pentru casnice, ulterior mutând difuzarea producţiei pe Acasă TV.

De acord, Acasă TV e cam în derivă, respirând greu cu redifuzări şi fără producţii locale noi. De acord, în general până spre 15 ianuarie consumul de televiziune e mai redus, sunt destui care au legat zilele libere de Crăciun şi Revelion cu un concediu de două săptămâni. Dar oare ce studii relevă o asemenea confuzie între tipurile de public ale celor două canale care de atâţia ani cel mai bine au ştiut să-şi definească, reitereze şi consolideze permanent poziţionarea pe piaţă?

Dacă MTV şi Taraf TV ar aparţine aceluiaşi trust, cum ar fi să difuzezi pe MTV primele episoade din noul serial culinar (că tot nu mai e vorba despre bucătărie) realizat de Guţă? E ca şi cum ai presupune că pe MTV stau prea mulţi cocalari care ar merita să-şi bage minţile în cap şi să treacă pe Taraf, care le e dedicat. Promotion-ul între canale cu public complementar e cu siguranţă o strategie utilă, însă genul ăsta de „pescuială” cu content difuzat în prime time mi se pare mai mult decât o exagerare dăunătoare pentru publicul de pe canalul – locomotivă şi derutantă pentru publicul celuilalt.

În decembrie am reînceput să înot frecvent, după o pauză destul de lungă pe care n-am habar cum aş putea s-o explic logic. E singurul sport pe care-l practic cu plăcere, timp îndelungat, cu rezultate mai mult decât satisfăcătoare în toate privinţele. Mă bucur că am reuşit să-mi recapăt suflul relativ rapid şi că înot din nou câte doi kilometri de trei sau chiar patru ori pe săptămână. Pentru aceia dintre voi care aveţi un gând câtre înot în viitorul apropiat, iată câteva ponturi care e posibil să vă fie de folos.

Cum alegi piscina?

Ani de zile, după ce am venit în Bucureşti, în ’94, m-am alintat cu ideea că nicio piscină din oraşul ăsta nu mă va satisface. Am învăţat să înot şi eram pe punctul de a face puţină performanţă în copilărie, în Complexul Olimpic de Nataţie de la Piteşti, am fost prima generaţie care a dat din mâini în bazinul de 50 de metri, cu vestiare faine, duşuri funcţionale, certificat medical cum că eşti ok să foloseşti piscina etc. Mi-am băgat în cap că în Bucureşti piscinele sunt mici, scumpe, murdare şi puţine. Am acceptat, într-un târziu, că pot să-mi fac treaba şi într-un bazin de 25 sau chiar şi 20 de metri. Mai mic chiar nu accept :)

• Verifică mai multe piscine înainte să-ţi faci abonamentul. Pentru că da, psihologic vorbind e nevoie de un abonament plătit în avans şi de convingerea că te vei urni din casă cu o frecvenţă decentă, care să merite inclusiv efortul financiar. Plăteşte tu abonamentul, centrele de sănătate din Bucureşti sunt pline de plătitori corporate, abonamente făcute de companii, ai căror beneficiari nu calcă pe-acolo.
• Alege în funcţie de orarul centrului sportiv, astfel încât să fii sigur că e deschis la orele la care tu poţi înota. Ştiu, de exemplu, cel puţin un club care deschide la 07:00 AM şi închide pe la 11:00 PM.
• Alege în funcţie de zonă, să fie cât mai accesibil şi să nu reprezinte niciodată un eventual inconvenient. Ştiu cum e, toate pretextele se adună desupra capului tău de fiecare dată când nu eşti convins că ai chef să mergi să înoţi.
• Mergi o dată sau de două ori ca plătitor „one time”, ca să vezi cum te simţi în apă, cât e de aglomerat, cum sunt serviciile, cum arată vestiarul, dulapurile pentru obiecte personale şi duşurile. Orice inconvenient apărut pe parcurs, după ce ai plătit abonamentul pe o lună sau mai mult, va deveni un bun pretext să nu te mai duci. Şi tu chiar vrei să înoţi, nu-i aşa? :)
• Mi-e imposibil să înot frecvent într-o piscină care nu-mi place sau care mi se pare insuficient de curată. Stau în apă în medie 60 de minute de fiecare dată când merg la piscină. Mediul ăla trebuie să-mi placă pentru că mă confund cu el atâta vreme cât înot. Trebuie să nu-mi displacă mirosul apei, culoarea, transparenţa, gustul ei, gradul de curăţenie al gresiei de pe fundul şi de pe pereţii piscinei. Trebuie să mă simt bine pentru că, timp de o oră, apa aia devine mediul în care exist, respir etc.

Ce echipament îţi trebuie?

• Ia-ţi un slip/costum de baie în care să te simţi bine, nu sportiv de performanţă sau fotomodel. Să nu te strângă, să nu stea lăbărţat. Tu mergi la piscină cu o treabă concretă, e prea puţin important ce cred cei din jurul tău despre cum arăţi sau despre culoarea slipului.
• Băieţi, pot să vă rog frumos să renunţaţi la „budigăi” sau „bermude” la piscină? Vă încurcă, reţin bule de aer şi sunt destinate, în general, ştrandurilor şi plajelor. „Speedo” sau „boxer mulat” e alegerea pe care v-o sugerez dacă veniţi la bazin ca să înotaţi.
• Casca de înot nu e un accesoriu „şic” şi nici nu te ajută să nu-ţi uzi părul. Casca trebuie purtată pentru două motive de importanţă majoră: ca să nu laşi păr în piscină şi ca să nu te încurce în timpul înotului. Părul ud întins pe faţă solicită gesturi suplimentare, efort depus inutil, mută focusul de pe ceea ce ai tu de făcut în bazin. În plus, pentru stilurile de înot care presupun scufundarea capului în apă în timpul deplasării, casca îţi dă măcar impresia unui plus de viteză. Alege o cască pe care s-o simţi lejer pe cap, care să nu te strângă, sub care să-ţi intre tot părul. E aproape imposibil să nu te uzi la cap.

• Ochelarii de înot nu sunt o fiţă. Dacă obişnuieşti să expiri sub apă, revenirea la suprafaţă e întotdeauna cu un val care curge pe faţă. Când foloseşti ochelari de înot, apa se scurge pe lentile şi tu poţi ţine ochii dechişi în mod firesc. Apa din piscine e tratată cu substanţe pe bază de clor din raţiuni sanitare, iar ochii se irită şi ustură din cauza acestor substanţe. Ai nevoie să vezi în faţă pentru a păstra direcţia de înot. Ai nevoie de confort la modul general, iar ochelarii contribuie serios la asta. Alege ochelari de înot cu lentile individuale (măştile sunt pentru scufundări), cu formă potrivită feţei tale. Testul cel mai simplu la cumpărare: aplică ochelarii pe marginea orbitelor şi împinge puţin lentilele, fără a-i lega  în spatele capului Dacă stau şi tu te simţi bine cu ei, o să fie ok şi în piscină. Apa în ochelari e enervantă, îţi mănâncă timpi valoroşi când trebuie să te opreşti, să-i scoţi, să-i scuturi, să-i pui la loc etc. După multe încercări, acum câţiva ani am rămas prieten cu o pereche de „Swedish goggles” Nabaiji, ai căror lentile individuale sunt legate peste nas cu o simplă sfoară.
• Papuci şi prosop dedicate piscinei. Accesul în zona bazinului în papuci de baie este şi un element de confort, dar şi un gest civilizat pentru mediul în care intri. Ştiu că multora vi se poate părea absurd să amintesc despre asta, dar inclusiv în centrele de agrament scumpe au acces persoane care nu înţeleg genul acesta de reguli. E bine să ai prosopul tău de acasă chiar dacă multe cluburi le oferă pe baza abonamentului. Zic şi eu…
• Pălmare, labe, ţeavă de snorkeling… Serios, am văzut inclusiv ţeavă în piscinele prin care m-am tăvălit. Hai să fim rezonabili… Pălmarele şi labele preiau şi fură din efortul pe care ar trebui tu să-l depui în piscină. Te pot ajuta să înoţi mai repede, însă nu cred că viteza e ceea ce cauţi tu în procesul ăsta. În plus, incomodează alţi înotători, fac mulţi stropi etc. Singurele momente în care folosesc labe pentru înot sunt la snorkeling şi doar atunci când vreau să mă duc în adâncime şi să mă întorc repede ca să respir. Dar asta e altă mâncare de peşte.

Cum înoţi?

Departe de mine gândul de a vă da sfaturi despre ce stil sau cât ar trebui să vă propuneţi să înotaţi atunci când decideţi să intraţi într-un program regulat. Pot să vă împărtăşesc, însă, câteva dintre metodele care mie mi-au fost şi îmi sunt de folos într-o piscină.

• Îmi stabilesc distanţe şi le abordez gradual.
• Aflu dimensiunea exactă a piscinei atunci când încep să înot într-un club nou.
• Mă cronometrez. Majoritatea cluburilor au un ceas mare în sala piscinei şi mi se pare foarte util.
• Dacă nu am înotat de multă vreme, ştiu că voi obosi destul de repede, aşa că îmi acord răgazuri după 2/4/8/12 etc. lungimi de bazin. Încerc să mă opresc din ce în ce mai rar, dar mă odihnesc dacă trebuie. După primele trei-patru şedinţe, reuşesc să nu mă mai opresc deloc timp de 60-70 de minute.
• Combin crawl şi brass, primul pe „dus”, celălalt pe „întors”, ca să am nevoie de din ce în ce mai puţine opriri. Brass-ul mie mi se pare mai puţin solicitant, mai relaxant decât crawl-ul. Nu înot pe spate pentru că nu-mi pot controla direcţia, mi se pare incomod într-o piscină mai aglomerată. „Fluture” n-am înotat din clasa a treia şi atunci u-mi ieşea deloc :D
• Inspir la suprafaţă, expir în apă. Nu-mi ţin respiraţia nicio secundă. Managementul respiraţiei este cel mai important la înot, ca şi în orice alt sport.
• Foarte important: încălzeşte-ţi articulaţiile umerilor, coatelor, gâtului şi bazinului înainte de a intra în piscină şi fă stretching după ce te-ai oprit din înotat. Trebuie să drenezi acidul lactic pe care-l dezvolţi în interiorul fibelor musculare în timpul efortului fizic, altfel se va închega şi vei avea dureri din cauza contracturilor.

E bine să nu te enervezi :)

Cel mai important e să-ţi doreşti cu adevărat să te ţii de treaba asta. În felul ăsta, toate eventualele motive de enervare din timpul şedinţelor de înot au şanse mari să se topească înainte de a deveni probleme şi pretexte pentru a renunţa. Cu ce e posibil să te confrunţi şi tot atâtea prilejuri de a lucra cu tine pentru a deveni un om mai bun:

• Oameni care decid să înoate pe culoarul tău chiar dacă restul piscinei e suficient de liber.
• Oameni care blochează capetele de culoar, la bârfă şi odihnă prelungită.
• Oameni cu suficient păr, dar fără căşti de înot.
• Oameni care confundă piscina cu ştrandul, fac concursuri de sărituri, vorbesc foarte tare etc.
• Oameni care se cred mereu în competiţie cu alţii
• Oameni cu copii supravegheaţi şi nesupravegheaţi, care n-au nicio vină că tu chiar ai venit ca să înoţi şi îţi dozezi matematic suflul şi energia.
• Oameni cu papuci de casă în loc de şlapi pentru piscină.

• Oameni cu labe care stropesc.
• Oameni de toate felurile, pe care doar preţul abonamentului şi calitatea clubului le pot tria şi asta doar uneori.

I-am întâlnit şi îi întâlnesc aproape în fiecare zi în care înot şi cel mai amuzant exerciţiu mi se pare, între timp, să mă bucur că nu reuşesc să mă perturbe şi să-mi desterioreze starea de spirit, altfel glorioasă mulţumită însăşi experienţei acvatice.

Spor!

Taste Learners este numele sub care în aprilie anul trecut am început să împărtăşesc ceea ce am învăţat în ultimii aproape opt ani de când am decis să mă dedic integral misiunii mele în bucătărie. Fără pretenţii academice, într-un context mai degrabă amical şi lejer, m-am bucurat să stau în faţa a celor peste 150 de participanţi care au ales să afle lucruri noi despre bucătărie, să consolideze ceea ce ştiau deja, să se bucure cu cuţitul în mână de orele de practică în compania celor care împărtăşesc aceeaşi pasiune sau aceleaşi necesităţi practice.

Am proiectat prima sesiune, cea derulată primăvara trecută, încă înainte de întoarcerea mea din Brazilia. Am fost uimit şi recunoscător să aflu că mulţi dintre aceia care îmi urmăriseră proiectele anterioare aşteptau ocazia pe care le-o prilejuia propunerea mea de a participa la astfel de ateliere. Am avut multe de învăţat cu acea primă ocazie, astfel încât a doua sesiune s-a desfăşurat în condiţii mai bune decât prima. Au fost ateliere pe care le-am repetat pentru că unele dintre teme au fost solicitate de un număr mare de participanţi dar şi pentru că primele ediţii s-au bucurat de succes.

Celor care m-au întrebat la sfârşitul anului trecut despre a treia ediţie a atelierelor Taste Learners le-am dat până acum răspunsuri evazive pentru că nu ştiam exact cum vor decurge pentru mine următoarele luni, în care plănuiesc o nouă etapă din dezvoltarea mea profesională. Lucrurile sunt acum mai clare, aşa că vă anunţ cu bucurie că lucrez la configurarea unei noi serii.

Vor fi doar cinci ateliere. Primul se va desfăşura în a doua jumătate a lunii ianuarie şi va fi susţinut de un trainer invitat. Vă voi oferi toate detaliile în timp util. Celelalte patru ateliere vor fi programate în perioada  07 februarie – 07 martie şi, cel mai probabil, toate vor ocupa câte două zile – sâmbăta şi duminica, între orele 09:00 – 14:0 . Ştiu sigur că voi relua pentru a treia oară tematică atelierului despre peşte şi vietăţi marine, am solicitări pentru un atelier vegan/vegetarian, mă bate gândul în direcţia unui atelier cu multă ciocolată, dar aştept cu mult interes orice alte propuneri.

Programarea şi tematica atelierelor vor fi disponibile în curând pe site-ul Taste Learners şi pe pagina Facebook a site-ului, voi reveni săptămâna asta cu un articol detaliat despre atelierul şi invitatul special din ianuarie, vă invit să-mi lăsaţi propunerile sau întrebările în comment-uri la acest articol. Taste Learners îşi desfăşoară activitatea în Bucureşti, într-un spaţiu privat, detaliile privind localizarea fiind rezervate doar participanţilor. Vă mulţumesc.

Am vrut de mai multă vreme să scriu despre subiectul ăsta, dar cred că pur şi simplu mi-am luat mai mult timp de experienţă în jurul plitelor cu care lucrez de vreo nouă luni. În plus, am participat de curând la o discuţie pe Facebook despre exact decizia între gaz şi curent electric în bucătăria de casă, aşa că profit de faptul că mi-am format o părere cât de cât avizată pe tema asta şi vă ofer punctul meu de vedere.

Folosesc o plită încastrată, cu inducţie, cu patru ochiuri. Mai am o plită vitroceramică mare, cu un singur platan, mobilă, pe care o folosesc mai mult în timpul atelierelor Taste Learners şi în deplasări, demo-uri sau alte evenimente care nu se desfăşoară în atelierul meu. Cuptorul este tot electric, cu abur, temperatură maximă până la 250 de grade Celsius, display cu temporizare şi alarmă sonoră. Trebuie să recunosc că sunt un susţinător al utilizării curentului electric în bucătărie în detrimentul gazului şi iată motivele mele, de la cele mai simple şi practice până la cele mai tehnice, de natură profesională.

• Nu inhalez gaze arse. Mi se pare primul şi cel mai important avantaj pentru o casă în care se găteşte des şi în care bucătăria nu presupune doar preparate rapide, în cazul cărora aragazul stă aprins doar douăzeci-treizeci de minute. Ciorbele, sosurile, friptura la cuptor sau preparatele tradiţionale care cer mult timp şi temperaturi scăzute înseamnă ore lungi de gaze arse în spaţii relativ reastrânse. Curentul electric rezolvă treaba asta şi zău că nu mi se pare un moft, dat fiind că unii dintre noi am apucat vremurile în care aragazul era inclusiv sursa principală de căldură în apartamentele comunismului.
• Nu ard vasele în care gătesc. Flacăra aragazului obişnuit distruge în timp fundul oalelor, tigăilor şi cratiţelor cu care lucrez în mod frecvent. Fumul şi flacăra lasă urme uneori imposibil de „scos” cu detergent şi bureţi de vase.
• Surafeţele vitrate sunt mult mai uşor de curăţat şi de întreţinut decât metalul aragazurilor obişnuite. Desigur, nici nu e indicat să coaceţi vinete şi ardei (pe inducţie e chiar imposibil) direct pe plită, dar sunt mai mult decât fericit că nu sunt obligat să folosesc praf de curăţat şi diverse suprafeţe abrazive ca să-mi curăţ spaţiul de lucru. Avantajul suplimentar la treaba asta e că pot să-mi şterg plita în timp ce lucrez, că pot s-o menţin curată pe parcursul procesului, nu doar la final.
• Curentul electric este cu siguranţă mult mai stabil decât gazul. Asta înseamnă temperaturi precise şi constante. Aveţi idee cât e de reconfortant să pui o oală cu oase/legume/carne etc. pe plită, s-o aduci la temperatura de fierbere, să scazi temperatura până la limita minimă de clocot, să pui capacul şi…să pleci de-acasă? :) Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să se oprească din cauza vreunei pene de curent.

• Precizia la modificarea temperaturilor. Plita principală cu care lucrez are zece trepte de temperatură, modificarea fiind făcută pe o platformă digitală cu display electronic. În general îmi încălzesc vasele pe trepte superioare, coborând temperatura pe măsură ce încep să adaug ingrediente. Trecerea de la o temperatură la alta este foarte rapidă şi fidelă cifrelor de pe display.
• Forţă. În general, e un avantaj pe care-l caut destul de rar în bucătărie, însă o plită cu inducţie ajunge la temperatura de fierbere simţitor mai repede decât gazul o oală cu apă pentru paste, orez etc. Mai exact, la aproximativ un sfert din timpul necesitat de flacăra pe gaz.
• Cuptorul electric corect, bine construit, cu termostat şi display este, cu siguranţă, un avantaj de nepreţuit pentru aceia dintre noi care înţelegem matematica de dincolo de nuanţele de „rumen” ale patiseriei şi cofetăriei. Trebuie să lucraţi cu un astfel de aparat şi să vă bucuraţi de rezultate ca să înţelegeţi de ce sufle-urile de ciocolată trebuie coapte fix „17 minute la 119 grade celsius” :)
• Dezavantajele „avantajosului” aluminiu. Plitele cu inducţie nu funcţionează decât cu oale, cratiţe şi tigăi de inox sau materiale feroase cu densitate superioară. Pentru aceia care nu au avut până acum această experienţă, plitele cu inducţie încep să încălzească doar în momentul contactului dintre suprafaţa vitrată şi fundul vasului utilizat. Logic vorbind, nu ai cum să te arzi la o plită cu inducţie. Doar cele cu inducţie au acest avantaj, nu toate plitele cu suprafaţă vitroceramică. Aluminiul este complet cotraindicat în bucătărie (normele de sănătate îi exclud complet utilizarea din alimentaţia publică), e un metal reactiv care produce modificări chimice la nivelul preparatelor, în prezenţa temperaturii înalte. Tigăile de aluminiu, spoite cu teflon, devin un pericol major din momentul în care stratul antiaderent nu mai este intact şi începe să se cojească. Bucăţi din acel strat în proces de distrugere ajung în organismul nostru. Nu încerc decât să vă spun că ar fi mai bine să învăţaţi să lucraţi cu tigăi ceva mai pretenţioase, dar cu siguranţă mai avantajoase pentru calitatea preparatelor şi a vieţii voastre în general. Şi plitele cu inducţie vă sugerează acelaşi lucru.

Nu spun că aragazurile şi plitele cu gaz sunt demodate sau că ar trebui evitate. Nu spun că trebuie aruncate la gunoi şi că ar trebui să folosim toţi doar curent electric, nu spun că vor fi întotdeauna o mulţime de preparate care se simt mult mai bine în cuptorul cu lemne sau pe gaz. Dar faptul că mulţi dintre voi îşi pun întrebări în momentul în care îşi (re)tehnologizează bucătăria are nevoie de răspunsuri cât mai multe, care să-i ajute în luarea unei decizii. Ăsta e motivul principal pentru care am pus unul sub altul toate avantajele de care am ajuns eu să mă bucur. E bine să ţineţi cont şi de următoarele aspecte:

• e recomandat să cuplaţi plitele cu inducţie şi cuptoarele electrice serioase la circuite electrice dedicate;
• e bine să luaţi în calcul tipul de vase pe care urmează să le utilizaţi ca urmare a achiziţionării unei plite cu inducţie;
• e bine să verificaţi mai multe branduri, mai mulţi dealeri, mai multe variante înainte de a lua decizia achiziţiei.

Eu folosesc Teka şi sunt mai mult decât bucuros să descopăr şi să împărtăşesc avantajele despre care v-am spus lucrând cu produsele de foarte bună calitate ale unui brand onest, construit în România de oameni de-a dreptul fermecători.

„Stimaţi spectatori, vă rugăm să păstraţi liniştea şi curăţenia în sala de spectacole.”

Cine mergea la film şi la teatru înainte de 1989 şi în primii ani după îşi mai aduce aminte de formula asta a cărei înregistrări cred că se difuza identic în toate cinematografele din România. Râdeam de vocea afectată, de „teatru radiofonic”, pe care o auzeam invariabil înainte de începerea proiecţiei şi pe care o îngânam pentru stereotipia ei.

Cu toate astea, nu vorbeam la film. Indiferent cu cine eram (nu cred că am fot de cinci ori singur la cinematograf până acum), am respectat legea asta civilă a privitului cu gura închisă, încălcată doar de râs la comedii sau la situaţii / replici amuzante din alte genuri. Îmi închid sonorul telefonului şi nu-l verific în timpul filmului, lumina puternică a ecranului i-ar putea deranja pe vecini.

Merg şi astăzi la cinematograf. Merg de câteva ori pe lună şi nu doar la filme „galonate”. Uneori merg la prostioare pentru că pur şi simplu îmi place să văd filmele pe ecran mare, cu sunet bun… Şi nu ştiu de ce au dispărut două bune obiceiuri de pe vremuri. Mai întâi, anunţul despre închiderea telefoanelor, „despre păstrarea liniştii şi curăţeniei” şi despre grija pentru a nu-i deranja pe ceilalţi în timpul proiecţiei. Uneori îmi iau floricele, recunosc. Dar fojgăiala din pungi şi găleţi mi-a devenit familiară şi deloc deranjantă.

Astă-vară, la Paris, am stat într-un hotel foarte boem, peste drum de unul dintre cele mai vechi cinematografe din oraş. Exista o cafenea în holul sălii de proiecţie, dar în sală nu aveai voie să ronţăi sau să bei nimic. Mi-am ros unghiile de poftă de…ceva. Dar ăsta e un reflex prost, generat şi susţinut de cinematografia de mall a cărui victimă conştientă aleg să fiu. Repet, ronţăiala nu mă deranjează, sunt participant activ. Însă obiceiurile gălăgioase ale compatrioţilro mei sunt aceleaşi de pe vremuri.

Primul film pe care l-am văzut „cu clasa”, în şcoala primară, a fost „Punga cu libelule”. Un film „al regimului”, în care la un moment dat există un sărut timid de bărbat pe un obraz gălbejit de fată. Prima mea amintire cinematografică este însoţită de penetrantul „F*te-o, bă!”, ţâşnit viguros din fundul sălii. Azi telespectatorii de cinema vorbesc pur şi simplu. Vorbesc între ei, vorbesc la telefon, îşi lasă telefoanele să sune, intră uneori în dialog cu ecranul, comentează sau dau semne sonore că pricep ce văd etc.

Anunţul de pe ecran despre interdicţia înregistrării proiecţiei şi îndemnul la vigilenţa spectatorilor în legătură cu depistarea eventualilor contraveninenţi pare a fi singura problemă care-i interesează pe difuzorii de film. Ceea ce ne conduce la a doua mare dispariţie din sălile de cinema: personalul de supraveghere. Indiferent de ce s-ar putea întâmpla în sală, nu e absolut nimeni care să uzeze de o oare care autoritate şi să aplaneze conflicte ori să rezolve diverse probleme.

Despre curăţenie…ce-aş putea să zic? Deşi la ieşirea din sală sunt de fiecare dată coşuri enorme de gunoi în care îţi poţi arunca toate resturile (sticle, pahare, pungi, paie, găleţi, ambalaje), mulţi „cinefili” parcă în duşmânie aleg să lase toate aceste gunoaie în urma lor, pe scaune, în spaţiul din jurul lor, pe aleile dintre rânduri.

De curând, primele minute dintr-un film la care eram (Hundreed Foot Journey parcă) s-au scurs cu un defect de proiecţie: aparatul era dereglat, imaginea era neclară, dublă. În cabinele de proiecţie nu e nimeni de obicei, aparatele funcţionează nesupravegheate. A trebuit să fac drumul afară din sală, pe tot coridorul, până la punctul de verificare a biletelor, pentru a găsi pe cineva căruia să-i semnalez problema. S-a remediat, e drept, dar asta e una dintre cele mai puţin grave probleme care se pot întâmpla într-o sală de proiecţie.

Am decis, cu greu, să nu mai reacţionez. Parcă e un făcut: aud TOT ce se întâmplă în jurul meu, simt fiecare genunchi în spătarul scaunului şi, în general, înregistrez cu indignare lipsa de interes pentru confortul celorlalţi a spectatorilor care nu se subscriu codului decenţei în sala de proiecţie. Am avut în trecut momente în care am dat frâu liber nemulţumirii şi uneori am lăsat-o să se transforme în furie, i-am bălăcărit pe trăncănitori, am ieşit din sală etc.

Dar m-aş bucura dacă operatorii sălilor de cinema din Bucureti şi din ţară ar reveni la cele două bune obiceiuri sau măcar la avertismentul iniţial în legătură cu respectarea celorlalţi privitori. În definitiv, nici măcar nu e atât de costisitor. Îngresitrarea se face o singură dată sau, şi mai bine, o regulă impusă difuzorilor de a lipi la începutul bobinei sau materialului digital un prompt cu un text clar despre asta ar putea măca atrage atenţia spectatorilor. În timp, prin repetiţie, poate că lucrurile s-ar schimba în bine.

Vine o vreme în viaţa unui om când toate, dar absolut toate, merg de la prost spre dezastruos. Experienţa personală m-a învăţat că, atunci când intri într-o astfel de zodie şi rişti să dai din bară în bară o săptămână, cel mai bine e să te opreşti, să respiri adânc o zi şi apoi să vezi cum dregi maioneza. Am toate motivele să cred că Florin Dumitrescu are nevoie de o vacanţă.

MasterChef a şters pe jos cu Hell’s Kitchen!

(Reporter Virtual)

 A fost întâi nenorocirea de la TV, la care nici măcar publicul Antena 1 n-a vrut să se uite. N-are rost să reiau subiectul, ştiţi de ce nu vă uitaţi la varianta antenistă a „Hell’s Kichen”, ştiţi cum arată cifrele de audienţă şi dacă nu ştiţi, aveţi unde să le găsiţi. Un lucru e clar: „Iadul bucătarilor” merge prost, generează dezgust şi îndepărtează pasionaţii de bucătărie de pe canalul pe care se difuzează.

Sandvişurile lui Chef Florin Dumitrescu – banale spre oribile şi scumpe (Metropotam)

Apoi a lansat nişte sandvicuri. Mult spus „lansat”, ba dimpotrivă, intrarea lor pe piaţă s-a întâmplat oarecum pe şest, ca şi cum nici producătorii şi nici personajul care „le semnează” nu erau convinşi că merită prea mult tam-tam. A urmat testarea Metropotam, din care am văzut şi am aflat că nu e bine, că arată rău, că sunt în offside din punct de vedere calitate-cantitate-preţ.

Dacă aş face un şniţel, ar fi cel mai bun şniţel pe care ai putea să-l mănânci! (Chef Florin Dumitrescu)

În consecinţă, porneşte maşina de spălat imagine, numai că prea rapid şi prea dând în PR ca surdul în darabană. Un megainterviu „de criză”, în care nu am reuşit să remarc decât sârguinţa jurnalismului piaristic. Şi am mai remarcat ceva: multă aroganţă şi slabă înţelegere a relativităţii „individ-mâncare”. Florin Dumitrescu se lansează în teorii despre preferinţe şi opţiuni în condiţiile în care subiectul este un produs de masă, împachetat ca atare şi distribuit în benzinării. Revine pe propria pagină Facebook cu încă o scurtă pledoarie în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi atitudine arogantă.

(sursă foto şi text)

Astăzi am fost în piaţă, în Obor, şi am cerşit, practic, la toţi măcelarii, să-mi dea toate oasele de vită pe care le au, ca să pot să-mi fac preparatul.

Campania de spălare pe sandvici continuă aşa cum numai trustul – gazdă ştie să presteze, mai ales când vine vorba de propriii angajaţi sau, după caz, patroni. Antena Stars face un microreportaj pe care cu siguranţă nu l-ar fi văzut aproape nimeni dacă Chef Florin Dumitrescu nu l-ar fi urcat, cu multă mândrie, pe aceeaşi proprie pagină Facebook. Am decupat câteva fragmente pentru a le putea comenta, dar găsiţi clipul integral la finalul articolului.

OASE DIN OBOR

…aaaaaaoleu….păi ce facem acum, Chef? Ditamai chef de cuisine în ditamai restaurantul de megafiţă (Tapo, nu?) n-avem şi noi un furnizor cât de cât ager, să ne dea nişte oase bune de vită, să lucrăm măcar un demi glace din când în când şi să nu fim sâmbătă dimineaţă la mâna „tuturor măcelarilor” din Obor? Ştiu eu nişte băieţi, te pun în legătură cu ei, mai ales că şi eu sunt mare amator de măduvă de vită, în mai multe situaţii şi instanţe.

N-am nicio problemă cu Oborul, dar jur că sunt trei tarabe mari şi late de unde am curajul să cumpăr carne şi peşte în Obor. Pentru că, printre aceia „toţi” de unde spui dumneata că ai luat oasele, sunt măcar câţiva de la care n-aş cumpăra niciodată nici măcar pungi de plastic. Pe de altă parte, Chef, nu ţi-a fost greu să iei certificat de conformitate de la toţi cei cărora li s-a făcut milă de cerşeala respectivă? Sau poate vrei să-ţi număr pe degete măcelăriile din Obor care deţin faimoasa ştampilă ovală?

Domnule Dumitrescu, dragă Florine şi măi omule, spune-mi că nu ai servit acea măduvă celor 300 de invitaţi de la „pre-opening”-ul punctului de lucru de toamnă-iarnă al Tapo. Spune-mi că nu ai servit măduvă din oase provenind de la animale a căror provenienţă, sacrificare, porţionare şi stocare ar fi imposibil de identificat în cazul unui control. Te rog, spune-mi…

MĂDUVĂ LA TEMPERATURA…MESEI

Come on, dude… Eu ştiu că toţi telespectatorii sunt proşti şi că doar tu eşti deştept, dar totuşi… Tu ai văzut vreodată 50 de kilograme de oase cu măduvă la un loc în viaţa vieţilor tale? Bine, fie, nu doar sită (os cilindric cu măduvă) ci şi capete, epifize. Te-a luat valul, îţi plac numerele mari… Acolo nu e măduvă nici de la 15 kilograme de oase dar, până la urmă, pe cine interesează asta? Spunem poveşti la televizor, e ok.

Şi ştii care e treaba interesantă? Că, dacă o pui în frigider untura deja răcită şi ea se întăreşte, nu cred că s-a plâns cineva că nu mai poţi utiliza untura după aceea, n’est pas? Pe de altă parte, îmi dau voie să cred că ai pus ceva în măduva aceea din castron, că nu ai servit-o aşa cum a ieşit ea din oasele opărite. Ceva mă face să cred că i-ai dat o urmă de gust, că ai înnobilat-o oarecum pentru distinsele capete princiare care au venit la inaugurarea Tapo de iarnă. OK, poate că au fost şi acolo figuranţii (la propriu şi la…figurat) din megasofisticatul Kell’s Kitchen, Tonciu, Geani Kiriţă şi Mitoşeru, dar să ştii că, surprinzător, şi ei sunt oameni.

Pe masă nu e niciodată temperatură controlată. Iar „temperatura camerei” folosită atunci când vorbeşti despre camera numită „bucătărie” zău că-şi pierde simţitor din înţelesul iniţial.

BĂIEŢI TINERI ŞI DOCILI, NU PROFESIONIŞTI

După frazele astea simt aşa, un fel de freamăt, prin bucătăriile de restaurant din toată ţara. Aud gemând oameni care muncesc în industria asta de ani buni, care şi-au câştigat experienţa şi priceperea prin muncă grea, ore lungi de stat în picioare, cu spinarea încovoiată pe cuţit şi deasupra flăcărilor. Bucătari care nu concep să intre în tură cu capul descoperit chiar dacă n-au plete şi care n-ar cuteza să vină la treabă cu ochii injectaţi şi cu privirea tulbure. Nu m-am născut ieri, sunt mulţi aceia care le fac pe toate astea, dar despre aceia măcar putem fi siguri că nu apar la televizor şi nu devin reprezentativi în faţa publicului neavizat sau, Doamne fereşte, idoli şi modele pentru aceia care şi-ar dori să facă o profesie din bucătărie.

Aroganţă în formă pură, venită din partea unui bucătar de 27 de ani care a avut marea şansă ca în anul de graţie 2011 să fie selecţionat la un casting şi să devină mai vizibil decât alţii. Atât. Ce? Nu ştiaţi că s-a făcut casting? :)

„CRESS”-URI DIN ABSOLUT ORICE :D

Say whaaaat? Poate n-aţi auzit foarte clar şi vă înţeleg, căci  e greu să înţelegi bălmăjeli scăldate în incoerenţă. Deci: „Asta ce este?” „Cress…Water cress (n.n. Bond, James Bond) Nişte plante…îs nişte plante…mmmnieatură…crescute…ăsta de exemplu e-n pământ, dar ele de regulă sunt crescute în….apă…în…mediu controlat cu apă. Lichid. Ele mai…ămmm…să spunem aşa,  poţi să formezi minicress-uri dinîîî…chives, adică ceapă, din usturoi, din orice, din absolut orice. Nişte germeni practic.”

Să (ne) revenim. „Water cress”, pentru Tonciu, e frunza aia frumoasă şi plăpândă cunoscută în general sub numele de „năsturel”, dar denumită şi „brâncuţă”, „măcriş de baltă” sau „năsturaş”. Îl ştiţi sigur din salatele de primăvară sau din ceaiuri. Şi, ca să vezi fatalitate, nimeni şi nicăieri în lumea asta nu a denumit generic micro-verziturile (micro greens) atât de apreciate şi de utilizate în arta culinară contemporană. Nu, căci sigur nu poţi să faci „năsturel” din „chives, adică ceapă, din orice…”. Sau invers.

Şi pentru că fatalitatea e deplină (eu v-am zis că Dumitrescu chiar trece printr-o perioadă nefastă), în imaginile de mai sus nu avem nici măcar vreo urmă sau vreo rudă îndepărtată a năsturelului. După aparenţe şi umila mea părere de om şi bucătar amator, în glastra aceea par a fi nişte muguri de mazăre, dar sigur că nu bag mâna în foc. Şi nici din alea nu poţi „să formezi minicress-uri”, poate doar „minicreţ-uri”. Şi da, sunt de acord, „minicreţ-uri” poţi face din absolut orice…

Şi incoerenţă…multă incoerenţă şi beţie de cuvinte fără sens, de explicaţii aparent avizate care încearcă să estompeze nesiguranţă, ambiţii ieftine şi oboseală cruntă… Chef Florin, am auzit eu d ela nişte bunicuţe că, dacă sunt crescute în mediu controlat cu acid, frunzele nu sunt prea ok, cam pică greu.

EPILOG

Nu e bine, Chef. Zău că nu e bine. Şi, dacă reuşeşti să identifici urme de luciditate în sarabanda asta arogantă din care pare a-ţi fi foarte greu să te opreşti, ai face bine să-ţi dai seama că tot ce am scris aici e realitate palpabilă, necum semnul vreunei antipatii personale generate acum trei ani. Ştii ce văd dincolo de tot spectacolul ăsta ieftin? Văd un băiat obosit, care îmbătrâneşte galopant cu mult înaintea vârstei lui, care arde prea repede, pe care-l împing fricile şi ambiţiile deşarte din urmă. Văd un om care se chinuie să demonstreze lucruri, complet desprins de ceea ce acum mai bine de zece ani l-a adus în bucătărie şi i-a lipit mâna de cuţit.

Dormi o săptămână. Deschide ochii. Trage aer în piept. Fă-ţi ceva bun şi simplu de mâncare. Stai mai mult cu ai tăi. Bucură-te că eşti. S-ar putea să te-ajute…