Treaba cu Master Chef

Hai să încerc să clarific puţin lucrurile şi cu asta. Nu de alta, dar multora dintre voi toată treaba vi s-a părut destul de confuză, iar în momentul în care mi-aţi pus întrebări eram eu însumi suficient de nedumerit ca să vă pot da nişte răspunsuri cât de cât coerente. Căci despre disclosure nici nu se pune problema, deci nu vă aşteptaţi la dezvăluiri senzaţionale din spatele producţiei. Ceea ce urmează se referă strict la backgroundul interacţiunii mele cu formatul şi conţine mai degrabă ipoteze despre ceea ce a grăbit ieşirea mea rapidă din show.

Pe scurt, ce au văzut unii şi nu au văzut alţii, ca să ştie toată lumea despre ce vorbim.

1. Primul sezon românesc al formatului de televiziune Master Chef se promovează din greu aproape un an de zile pe toate declinările Media Pro.

2. Emisia Master Chef România debutează cu două episoade din preselecţii. Într-unul dintre ele, Copolovici se prezintă în faţa juriului de profesionişti ca bucătar pasionat, co-proprietar şi co-administrator al unui business de alimentaţie publică în Bucureşti. Are un preparat inedit (nişte creveţi cu un sos asiatic şi o garnitură de orez în forma logo-ului MC, pe un platou neconvenţional) şi îşi reconfirmă calitatea de amator în bucătărie. Este admis în concurs, primeşte şorţul.

3. În episodul al treilea difuzat pe Pro TV, Copolovici taie ceapă alături de alţi (parcă) douăzeci şi ceva de concurenţi. Se taie regulamentar, ca majoritatea celor din faţa camerelor, după care poartă un dialog destul de colţuros („asta zici tu că e ceapă tăiată corect?” „da, eu ştiu că e tăiată corect!”) cu membrii juriului. Este admis în proba următoare.

4. Următorul episod conţine proba oului care trebuie să fie personajul principal într-un preparat realizat contra cronometru. Copolovici face nişte ouă fierte îngropate în spanac, acoperite cu Bechamel, gratinate. La degustare, părerea unuia dintre membrii juriului este, conform materialului difuzat, „mai mergea nişte sare”. La finalul episodului, verdictul este negativ (preparat apos, nesărat…nu-mi aduc aminte foarte exact) şi Copolovici „părăseşti Master Chef!”. Personajului i se umflă ochii în cap şi iese opărit din platou şi, pe drum, îl întreabă uluit pe Fodor „pe bune? bă, e pe bune???” şi preferă să nu-i răspundă la întrebarea stupefiantă „vii şi la ediţia viitoare?”. La ultimele cadre, Copolovici plânge cu sughiţuri şi cu asta, basta.

Duaaaamneeeeee, ce faţă aveam!!! Acum haideţi să ne dăm câţiva paşi în spate (mai mult de şapte, că nu-i cu pisici negre şi cu scuipat în sân) şi să vedem cum am ajuns acolo.

A. Se anunţă înscrierile, Copolovici se înscrie online.

B. Nu primeşte niciun semn câteva luni bune, aşa că dă telefoane pe la cine crede el că poate să-i dea o sugestie. Bre, nea Adi, matale te-ai înscris? Nu, bre, că eu de vreo trei ani sunt cu şcoală de bucătărie şi certificat în buzunar. Da’ tu ce crezi? E bine să mă duc? Că mi-e cam târşă să nu iasă prost… Păi de ce să iasă prost? Tu măcar ai mai dat de mâncare la nişte sute de oameni până acum. Ce-ar putea să iasă prost?

C. Lui Copolovici îi vine o idee. Tâmpită. Dă alt telefon şi, cu tupeu şi o poveste altfel destul de interesantă, întreabă dacă nu cumva ar fi o idee bună să meargă direct în juriu. E drept, el e bucătar amator, dar conjunctura l-a ajutat să-şi vadă cu ochii un vis pe care mulţi dintre bucătarii pasionaţi nu-l ating niciodată, acela de a avea propriul restaurant. Ideea asta e susţinută, de fapt, de temerea majoră şi legitimă că publicul l-ar putea asimila poziţiei de profesionist. Aşa, el nu e nici cal, nici măgar, ci un fel de asin la jumătatea distanţei dintre ceilalţi doi juraţi şi concurenţi.

D. Între timp, am uitat să vă spun, personajul nostru urmăreşte de câte trei ori primele două sezoane din Master Chef US, râde, lăcrimează, se îmbibă de format, prima oară se uită ca telespectatorul, a doua oară – ca bucătarul, a treia oară – ca potenţialul concurent cu ceva habar despre televizune. Se uită pe sărite şi la ce se mai produsese până atunci cu acelaşi format pe alte teritorii, apreciază Master Chef Australia ca pe cea mai reuşită şi mai frumoasă variantă. Şi decide că Master Chef a fost făcut pentru el.

E. Răpunsul în legătură cu potenţiala poziţie în juriu vine cu „nu se poate”, dar „băi, vino concurent! ar fi păcat să nu-ţi oferi experienţa asta, mai ales că…tu chiar ai dat până acum de mâncare la măcar câteva sute de oameni! n-are ce să iasă prost, lasă copilăriile…”. Şi decid să intru în treaba asta. Sunt chemat la preselecţii, semnez un contract şi completez toate anexele cu sinceritate şi fără echivoc.

F. Mă prezint la toate filmările sigur pe mine, în platourile de la Buftea mă simt ca acasă şi mă ştiu cu o grămadă de oameni implicaţi în producţie. Plecasem de doi ani şi puţin chiar de acolo, de la studiouri, unde din 2006 până în 2009 trăisem cea mai frumoasă şi mai dedicată bucată din anii mei de Marketing. Îmi făcusem nunta pe pajiştea cea mare de lângă lac, sub geamurile biroului din care am generat aproape doi ani proiecte, conexiuni şi profit. Aproape că mă jenez şi mă tem de bănuielile celorlalţi concurenţi care ori ştiu, ori pricep că am lucrat acolo.

G. (notă de culoare) Printre concurenţi sunt oameni care au intrat în bucătărie ori au descoperit că le place să gătească încercând propuneri dintre cele publicate de mine în anii anteriori pe „Prânzul din caserolă”.

H. Aici probabil ar trebui repoziţionat „filmul” din intro, văduvit de toate detaliile care privesc zilele de filmări, pentru că „disclosure”. Şi oricine se va apuca să povestească vreodată, după expirarea termenilor contractuali, în termeni defăimători,  despre cum au stat treburile la filmări, ar fi bine să nu uite că şi-a dorit el însuşi să fie parte din producţia asta şi că s-a bucurat de măcar câteva minute de expunere în faţa unei audienţe importante sau măcar în faţa rudelor şi prietenilor. Şi, indiferent de parcurs sau rezultat, oamenii ăia s-au bucurat să-l vadă acolo. Dacă la altceva nu i-a folosit (nu-i vorbă, despre marii câştigători oricum nu a mai auzit nimeni nimic, iar „semifinaliştii” încă nu par să se fi trezit la realitate), măcar să aibă ce povesti nepoţilor.

I. Ca să închei cu o ultimă legătură cu ceea ce a conţinut emisia: da, măi, isteţilor, „lacrimile alea au fost pe bune”. Căci, dacă ar fi fost nevoie să le generez la vreo comandă, poate că era mult mai inteligent să le dau drumul mai devreme, în platou, la auzul verdictului. Să cer juriului încă o şansă, să promit că nu mă voi mai uita fix în ochii lor când îmi vorbesc, că le voi permite să mă trateze ca pe o ciudăţenie ajunsă în platoul de filmare mulţumită bunăvoinţei lor sau că pot chiar să mă prefac că nu ştiu să gătesc, astfel încât mulţi dintre privitori să poată spune, cu mâna dreaptă în nas şi cu stânga în castronul cu cipsuri „tăăhăăhăăăă! cum a ajuns bou’ ăsta la mastărşef, că şi io gătesc mai bine decât el?!”. La cadrul ăla de final vomitasem deja de-atâta plâns şi repetam ca un patefon stricat „nu vreau să vă mai spun nimic! nu pot să vă mai spun nimic!”. Aveam o obsesie: în fiecare moment, aşteptam să apară pe coridor un operator şi vreo fată de la producţie care să urle isteric „te-am păcălit, boule! e o glumă! am vrut doar să-ţi crăpăm aroganţa şi să vedem cum reacţionezi! you’re IN, fucker!!!”. Chiar şi când am ieşit din curtea studiourilor pe sub atât de familiarul arc „de triumf” aveam senzaţia că asta urmează să se întâmple. Dar n-a fost aşa.

„Mai mergea un pic de sare”. A făcut istorie replica asta. Unii mi-au sugerat să-mi adaug un nume cu ea în buletin sau măcar să mă recomand Viorel „Mai mergea un pic de sare” Copolovici. Şuţu mi-a propus să aducă la restaurant o prietenă pictor, care să-mi scrie asta mare şi frumos pe una dintre grinzile de la Kopel’s. Dacă treaba asta a sunat cel puţin ciudat unora care nu mă cunoşteau, poate vă imaginaţi cum au receptat-o aceia care mâncau aproape în fiecare zi sau măcar din când în când din ceea ce puneam pe mese împreună cu echipa mea de bucătari cu diplomă.

Un preparat pe trei niveluri. În spanac pusesem sare, spanacul aburit în tigaie pur şi simplu avea nevoie de sare şi chiar ţin minte că parcă pusesem o idee prea multă. Apoi ouăle. Apoi Bechamel în care pusesem un caşcaval sărat şi deasupra – parmezanul. Singura mea emoţie majoră în faţa juriului, la momentul degustării, a fost că le pun pe masă un preparat PREA SĂRAT. Că deviasem de la un principiu simplu, care devenise slogan în bucătăria mea: unde nu e destulă sare, poţi să mai adaugi, de unde e prea multă, nu mai poţi să scoţi!

„Mai mergea un pic de sare”. Şi totuşi… Sunt trei gânduri care nu că nu mă lasă să dorm bine noaptea, dar parcă încă îşi caută un răspuns chiar şi după atâta vreme.

X. Fusesem admis la înscriere, trecusem de selecţiile nedifuzabile şi intrasem în bucata de producţie din care s-au montat emisii difuzate. Nu vreau să mă consideraţi (din nou) îngâmfat, dar dintre concurenţi eram singurul care beneficiase anterior de vizibilitate (online, pe hârtie, la radio şi la TV), iar membrii juriului erau aproape necunoscuţi nişei de public consumator de content publicistic culinar. Presupusa mea calitate de profesionist era deja subiect generat şi întreţinut  pe nişte forumuri şi pe Facebook, în unele cazuri ştiu şi de cine. Acolo eram calificat drept mincinos şi impostor în condiţiile în care eu însumi mă bănuiam adesea de impostură în bucătăria unui restaurant. Să fi revenit asupra deciziei, oare tocmai din cauza asta,  aceia care acceptaseră că lipsa unui certificat care să ateste măcar absolvirea unui curs de „reorientare profesională” mă califică în postura de neprofesionist?

Y. Îl cunoşteam pe unul dintre membrii juriului. Ne întâlnisem cu mai mulţi ani în urmă, pe când el făcea primii paşi în meserie şi mie nici prin vârful minţii nu-mi trecea că mă voi dedica vreodată bucătăriei. La acel moment, veneam din două lumi complet diferite, iar conjunctura interacţiunii noastre nu a fost neapărat una fericită sau de bun augur pentru o eventuală amiciţie. Eu pentru el eram o ciudăţenie nepotrivită cu mediul în care ne aflam. El pentru mine era un bucătar, nu mai cunoscusem niciunul şi sigur nu aveam pe vreunul prieten, eu eram piarist debutant, beneficiar al unei educaţii conform căreia bucătăria e o meserie jegoasă, pentru lichele sau pentru proşti. Oare să fi contat pentru cineva atât de tare amănuntul ăsta încât să ducă la acel verdict? Oare acel jurat a spus cuiva dintre responsabilii producţiei despre acest detaliu?

Z. La intrarea în competiţie am scris în hârtiile obligatorii numele tuturor problemelor mele de sănătate şi al medicamentelor pe care le luam sub prescripţie la acea vreme şi cu care ar fi trebuit să mi se permită să intru în „cazarma” producţiei. Mi s-a părut un detaliu nesemnificativ şi nu m-am gândit nicio clipă să mint în legătură cu asta. Din punct de vedere fizic mă simţeam perfect, munceam de dimineaţă până seara, uneori acopeream ture complete şi în bucătărie dacă vreunul dintre colegi avea o problemă. Să se fi temut, oare, cineva din echipa de producţie, că nu aş face faţă eventualului ritm al filmărilor şi că va fi fost mai bine să evite neprevăzutul?

Cu siguranţă că atunci am fost furios. M-am simţit nedreptăţit într-un mod care mie atunci mi s-a părut absurd, iar la acea vreme eu eram furios cam tot timpul. Eşecul ăsta cu rating mare (mai mergea puţină sare!!!) venea colac peste vreo alte trei pupeze cu care mă confruntam deja în acea iarnă, chestiuni foarte personale şi de business care oricum mă cam dezechilibraseră în exact aceeaşi perioadă. Eu la emisii nu m-am uitat. Am văzut o bucată minusculă dintr-o redifuzare şi am fost sigur că nu vreau să văd mai mult. Arătam ca dracu şi eram pământiu pe sub convingerea că venisem acolo ca să plec ultimul. Şi sper că n-are rost să vă amintesc că premiul nu era printre motivaţiile mele principale.

De ce v-am povestit toate astea (şi îmi cer scuze pentru dimensiunea exagerată a textului) acum? Din acelaşi motiv pentru care v-am povestit şi altele, mai grele şi mai complicate. Eu m-am despărţit de mine ca să mă pot apropia mai mult. Nu mă simt ca şi cum v-aş istorisi despre o altă persoană, de un individ de care încerc să-mi disociez existenţa actuală. Toate astea sunt la fel de eu ca acela care sunt acum, însă acum mă pot bucura de mine întreg, conţinându-i pe toţi ceilalţi eu pe care i-am dispreţuit şi i-am luat la şuturi până am înţeles că nu e chiar formula perfectă prin care aş putea deveni un eu mai bun. Eul de-acum se miră puţin că aţi avut răbdare să citiţi până aici, dar ştie şi că, dacă aţi făcut-o, asta a fost posibil şi pentru că sigur nu v-aţi plictisit pe parcurs. Şi pentru asta chiar îşi recunoaşte cu bucurie meritele :).