Vine o vreme în viaţa unui om când toate, dar absolut toate, merg de la prost spre dezastruos. Experienţa personală m-a învăţat că, atunci când intri într-o astfel de zodie şi rişti să dai din bară în bară o săptămână, cel mai bine e să te opreşti, să respiri adânc o zi şi apoi să vezi cum dregi maioneza. Am toate motivele să cred că Florin Dumitrescu are nevoie de o vacanţă.

MasterChef a şters pe jos cu Hell’s Kitchen!

(Reporter Virtual)

 A fost întâi nenorocirea de la TV, la care nici măcar publicul Antena 1 n-a vrut să se uite. N-are rost să reiau subiectul, ştiţi de ce nu vă uitaţi la varianta antenistă a „Hell’s Kichen”, ştiţi cum arată cifrele de audienţă şi dacă nu ştiţi, aveţi unde să le găsiţi. Un lucru e clar: „Iadul bucătarilor” merge prost, generează dezgust şi îndepărtează pasionaţii de bucătărie de pe canalul pe care se difuzează.

Sandvişurile lui Chef Florin Dumitrescu – banale spre oribile şi scumpe (Metropotam)

Apoi a lansat nişte sandvicuri. Mult spus „lansat”, ba dimpotrivă, intrarea lor pe piaţă s-a întâmplat oarecum pe şest, ca şi cum nici producătorii şi nici personajul care „le semnează” nu erau convinşi că merită prea mult tam-tam. A urmat testarea Metropotam, din care am văzut şi am aflat că nu e bine, că arată rău, că sunt în offside din punct de vedere calitate-cantitate-preţ.

Dacă aş face un şniţel, ar fi cel mai bun şniţel pe care ai putea să-l mănânci! (Chef Florin Dumitrescu)

În consecinţă, porneşte maşina de spălat imagine, numai că prea rapid şi prea dând în PR ca surdul în darabană. Un megainterviu „de criză”, în care nu am reuşit să remarc decât sârguinţa jurnalismului piaristic. Şi am mai remarcat ceva: multă aroganţă şi slabă înţelegere a relativităţii „individ-mâncare”. Florin Dumitrescu se lansează în teorii despre preferinţe şi opţiuni în condiţiile în care subiectul este un produs de masă, împachetat ca atare şi distribuit în benzinării. Revine pe propria pagină Facebook cu încă o scurtă pledoarie în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi atitudine arogantă.

(sursă foto şi text)

Astăzi am fost în piaţă, în Obor, şi am cerşit, practic, la toţi măcelarii, să-mi dea toate oasele de vită pe care le au, ca să pot să-mi fac preparatul.

Campania de spălare pe sandvici continuă aşa cum numai trustul – gazdă ştie să presteze, mai ales când vine vorba de propriii angajaţi sau, după caz, patroni. Antena Stars face un microreportaj pe care cu siguranţă nu l-ar fi văzut aproape nimeni dacă Chef Florin Dumitrescu nu l-ar fi urcat, cu multă mândrie, pe aceeaşi proprie pagină Facebook. Am decupat câteva fragmente pentru a le putea comenta, dar găsiţi clipul integral la finalul articolului.

OASE DIN OBOR

…aaaaaaoleu….păi ce facem acum, Chef? Ditamai chef de cuisine în ditamai restaurantul de megafiţă (Tapo, nu?) n-avem şi noi un furnizor cât de cât ager, să ne dea nişte oase bune de vită, să lucrăm măcar un demi glace din când în când şi să nu fim sâmbătă dimineaţă la mâna „tuturor măcelarilor” din Obor? Ştiu eu nişte băieţi, te pun în legătură cu ei, mai ales că şi eu sunt mare amator de măduvă de vită, în mai multe situaţii şi instanţe.

N-am nicio problemă cu Oborul, dar jur că sunt trei tarabe mari şi late de unde am curajul să cumpăr carne şi peşte în Obor. Pentru că, printre aceia „toţi” de unde spui dumneata că ai luat oasele, sunt măcar câţiva de la care n-aş cumpăra niciodată nici măcar pungi de plastic. Pe de altă parte, Chef, nu ţi-a fost greu să iei certificat de conformitate de la toţi cei cărora li s-a făcut milă de cerşeala respectivă? Sau poate vrei să-ţi număr pe degete măcelăriile din Obor care deţin faimoasa ştampilă ovală?

Domnule Dumitrescu, dragă Florine şi măi omule, spune-mi că nu ai servit acea măduvă celor 300 de invitaţi de la „pre-opening”-ul punctului de lucru de toamnă-iarnă al Tapo. Spune-mi că nu ai servit măduvă din oase provenind de la animale a căror provenienţă, sacrificare, porţionare şi stocare ar fi imposibil de identificat în cazul unui control. Te rog, spune-mi…

MĂDUVĂ LA TEMPERATURA…MESEI

Come on, dude… Eu ştiu că toţi telespectatorii sunt proşti şi că doar tu eşti deştept, dar totuşi… Tu ai văzut vreodată 50 de kilograme de oase cu măduvă la un loc în viaţa vieţilor tale? Bine, fie, nu doar sită (os cilindric cu măduvă) ci şi capete, epifize. Te-a luat valul, îţi plac numerele mari… Acolo nu e măduvă nici de la 15 kilograme de oase dar, până la urmă, pe cine interesează asta? Spunem poveşti la televizor, e ok.

Şi ştii care e treaba interesantă? Că, dacă o pui în frigider untura deja răcită şi ea se întăreşte, nu cred că s-a plâns cineva că nu mai poţi utiliza untura după aceea, n’est pas? Pe de altă parte, îmi dau voie să cred că ai pus ceva în măduva aceea din castron, că nu ai servit-o aşa cum a ieşit ea din oasele opărite. Ceva mă face să cred că i-ai dat o urmă de gust, că ai înnobilat-o oarecum pentru distinsele capete princiare care au venit la inaugurarea Tapo de iarnă. OK, poate că au fost şi acolo figuranţii (la propriu şi la…figurat) din megasofisticatul Kell’s Kitchen, Tonciu, Geani Kiriţă şi Mitoşeru, dar să ştii că, surprinzător, şi ei sunt oameni.

Pe masă nu e niciodată temperatură controlată. Iar „temperatura camerei” folosită atunci când vorbeşti despre camera numită „bucătărie” zău că-şi pierde simţitor din înţelesul iniţial.

BĂIEŢI TINERI ŞI DOCILI, NU PROFESIONIŞTI

După frazele astea simt aşa, un fel de freamăt, prin bucătăriile de restaurant din toată ţara. Aud gemând oameni care muncesc în industria asta de ani buni, care şi-au câştigat experienţa şi priceperea prin muncă grea, ore lungi de stat în picioare, cu spinarea încovoiată pe cuţit şi deasupra flăcărilor. Bucătari care nu concep să intre în tură cu capul descoperit chiar dacă n-au plete şi care n-ar cuteza să vină la treabă cu ochii injectaţi şi cu privirea tulbure. Nu m-am născut ieri, sunt mulţi aceia care le fac pe toate astea, dar despre aceia măcar putem fi siguri că nu apar la televizor şi nu devin reprezentativi în faţa publicului neavizat sau, Doamne fereşte, idoli şi modele pentru aceia care şi-ar dori să facă o profesie din bucătărie.

Aroganţă în formă pură, venită din partea unui bucătar de 27 de ani care a avut marea şansă ca în anul de graţie 2011 să fie selecţionat la un casting şi să devină mai vizibil decât alţii. Atât. Ce? Nu ştiaţi că s-a făcut casting? :)

„CRESS”-URI DIN ABSOLUT ORICE :D

Say whaaaat? Poate n-aţi auzit foarte clar şi vă înţeleg, căci  e greu să înţelegi bălmăjeli scăldate în incoerenţă. Deci: „Asta ce este?” „Cress…Water cress (n.n. Bond, James Bond) Nişte plante…îs nişte plante…mmmnieatură…crescute…ăsta de exemplu e-n pământ, dar ele de regulă sunt crescute în….apă…în…mediu controlat cu apă. Lichid. Ele mai…ămmm…să spunem aşa,  poţi să formezi minicress-uri dinîîî…chives, adică ceapă, din usturoi, din orice, din absolut orice. Nişte germeni practic.”

Să (ne) revenim. „Water cress”, pentru Tonciu, e frunza aia frumoasă şi plăpândă cunoscută în general sub numele de „năsturel”, dar denumită şi „brâncuţă”, „măcriş de baltă” sau „năsturaş”. Îl ştiţi sigur din salatele de primăvară sau din ceaiuri. Şi, ca să vezi fatalitate, nimeni şi nicăieri în lumea asta nu a denumit generic micro-verziturile (micro greens) atât de apreciate şi de utilizate în arta culinară contemporană. Nu, căci sigur nu poţi să faci „năsturel” din „chives, adică ceapă, din orice…”. Sau invers.

Şi pentru că fatalitatea e deplină (eu v-am zis că Dumitrescu chiar trece printr-o perioadă nefastă), în imaginile de mai sus nu avem nici măcar vreo urmă sau vreo rudă îndepărtată a năsturelului. După aparenţe şi umila mea părere de om şi bucătar amator, în glastra aceea par a fi nişte muguri de mazăre, dar sigur că nu bag mâna în foc. Şi nici din alea nu poţi „să formezi minicress-uri”, poate doar „minicreţ-uri”. Şi da, sunt de acord, „minicreţ-uri” poţi face din absolut orice…

Şi incoerenţă…multă incoerenţă şi beţie de cuvinte fără sens, de explicaţii aparent avizate care încearcă să estompeze nesiguranţă, ambiţii ieftine şi oboseală cruntă… Chef Florin, am auzit eu d ela nişte bunicuţe că, dacă sunt crescute în mediu controlat cu acid, frunzele nu sunt prea ok, cam pică greu.

EPILOG

Nu e bine, Chef. Zău că nu e bine. Şi, dacă reuşeşti să identifici urme de luciditate în sarabanda asta arogantă din care pare a-ţi fi foarte greu să te opreşti, ai face bine să-ţi dai seama că tot ce am scris aici e realitate palpabilă, necum semnul vreunei antipatii personale generate acum trei ani. Ştii ce văd dincolo de tot spectacolul ăsta ieftin? Văd un băiat obosit, care îmbătrâneşte galopant cu mult înaintea vârstei lui, care arde prea repede, pe care-l împing fricile şi ambiţiile deşarte din urmă. Văd un om care se chinuie să demonstreze lucruri, complet desprins de ceea ce acum mai bine de zece ani l-a adus în bucătărie şi i-a lipit mâna de cuţit.

Dormi o săptămână. Deschide ochii. Trage aer în piept. Fă-ţi ceva bun şi simplu de mâncare. Stai mai mult cu ai tăi. Bucură-te că eşti. S-ar putea să te-ajute…

Mare mirare mare printre colegii gătitori în episodul din seara asta al Master Chef România: poşarea, ca metodă de preparare. Din păcate, producţia are oarecum alte misiuni decât aceea de culturalizare şi educare a telespectatorilor. După ce că termenul a sunat a limbă străină chiar şi pentru telespectatori care gătesc de ani buni, au mai apărut acolo şi alte două specificaţii spuse pe repede înainte – „trebuie să gătiţi forme rotunde şi să aveţi cinci culori pe farfurie” – care au bulversat pe toată lumea. Hai să ne uităm mai de-aproape la treaba asta.

Toţi (sau aproape toţi) ştim despre „ouă poşate”, dar „poaching” reprezintă o metodă de preparare pentru mai multe ingrediente delicate, ca peştele, legumele moi, fructele de mare etc. Poşarea nu e nici fierbere, nici opărire, ci prepararea în lichid aflat la o temperatură aflată între 70 şi 80-82 de grade Celsius. Când spun „lichid”, mă refer la apă, supă, vin, lapte şi altele, dar niciodată ulei. Conform regulilor iniţiale, lichidul de poşare conţine o parte acidă şi una aromatică, însă bucătăria contemporană a mai schimbat regulile pe ici-pe colo.

De aici, avantajele diverse ale poşării: protejarea integrităţii şi texturii ingredientelor preparate în acest fel, păstrarea unor calităţi nutritive care prin prăjire sau fierbere sunt distruse. Poşarea este o metodă preferată în slow cooking, iar pentru exemplificare vă propun o istorie care mie îmi place foarte foarte mult, cu dedicaţie specială de la tata Gordon.

Faptul în sine. Adrian Hădean, Patrizia şi Scripcă formează noul juriu al formulei româneşti pentru franciza internaţională Master Chef.

Treaba bună. Având în vedere că-l cam ştiu pe Hădean de câţiva anişori şi cred eu că-i pot intui priorităţile, posibil ca băieţii ăştia care acum îşi zic „protv” să fi sărit foarte sus la cap ca să-l aibă acolo. Adrian e bucătar priceput chiar ardelean fiind, fapt care nu-l califică neapărat ca pe un viitor mare generator de audienţă, mai ales că-l ştim om blând şi cu prinţipuri. Însă, cu siguranţă, va fi o prezenţă plăcută alături de ceilalţi doi juraţi.

Patrizia este o doamnă din Italia care, când n-a mai gătit (fabulos, deşi cu gătitul parcă să zic să se ocupa mai mult soţul Papi în casa din Buftea) la ea în casă, pentru protipendadă şi artişti, a cam fluierat a pagubă prin mai multe bucătării de fiţe din Capitală. Scripcă e un domn care acum căţiva ani reuşea performanţa probabil unică în televiziunea de pe întreaga planetă, de a transforma în repulsie şi tablou abominabil cam orice atingea de mâncare la cadru, în filmuleţele de la Prima TV. Măcel programatic. Ba parcă să zic că ne-am intersectat şi într-un eveniment privat al unei mari companii tebeciste şi am avut plăcerea unor creveţi congelaţi, cu paste de orez, multe sosuri şi zero gust, dar nu bag mâna în foc.

Treaba proastă. Uitaţi-vă cu atenţie la poza asta de mai sus, cu cei trei, şi ascultaţi ce vă zic, fără urmă de părtinire (cine mai ştie câte ceva despre subsemnatul ar putea lesne confirma că n-am motive logice să-i ridic în slăvi pe „uşuiţii” din Pro) că AŞA CEVA n-ar fi ajuns NICIODATĂ în spaţiul public pe vremea când echipa lui Arian Sârbu modela destinele producţiilor şi oamenilor din trust. Poza asta e un mare deserviciu şi pentru format, şi pentru oamenii promovaţi, şi pentru staţie în general. Arată a televiziune locală din urbanul mic, acum vreo 15 ani. Jurnaliştii de presă cu experienţă, fotografii profesionişti şi chiar PRiştii (nu, în afară de cei „din online”) cu minimum cinci ani (pe bune) prin breaslă ştiu bine ce zic.

Cam urâţel.

PS: ca să nu mă înţelegeţi greşit, Gordon Ramses (centru) şi ai lui au devenit personaje de carpetă. Pentru că oricum nu va semăna cu nimic din ce ştiţi deja despre „Hell’s Kitchen”, chestia de la fabrica lui Voiculescu s-ar putea lesne numi „Răpirea din Serai”, „Baiadere cu tamburină” sau „De 3X Slueyman”. Sau, în fine, puneţi voi numele unei manele preferate.

Hai să încerc să clarific puţin lucrurile şi cu asta. Nu de alta, dar multora dintre voi toată treaba vi s-a părut destul de confuză, iar în momentul în care mi-aţi pus întrebări eram eu însumi suficient de nedumerit ca să vă pot da nişte răspunsuri cât de cât coerente. Căci despre disclosure nici nu se pune problema, deci nu vă aşteptaţi la dezvăluiri senzaţionale din spatele producţiei. Ceea ce urmează se referă strict la backgroundul interacţiunii mele cu formatul şi conţine mai degrabă ipoteze despre ceea ce a grăbit ieşirea mea rapidă din show.

Pe scurt, ce au văzut unii şi nu au văzut alţii, ca să ştie toată lumea despre ce vorbim.

1. Primul sezon românesc al formatului de televiziune Master Chef se promovează din greu aproape un an de zile pe toate declinările Media Pro.

2. Emisia Master Chef România debutează cu două episoade din preselecţii. Într-unul dintre ele, Copolovici se prezintă în faţa juriului de profesionişti ca bucătar pasionat, co-proprietar şi co-administrator al unui business de alimentaţie publică în Bucureşti. Are un preparat inedit (nişte creveţi cu un sos asiatic şi o garnitură de orez în forma logo-ului MC, pe un platou neconvenţional) şi îşi reconfirmă calitatea de amator în bucătărie. Este admis în concurs, primeşte şorţul.

3. În episodul al treilea difuzat pe Pro TV, Copolovici taie ceapă alături de alţi (parcă) douăzeci şi ceva de concurenţi. Se taie regulamentar, ca majoritatea celor din faţa camerelor, după care poartă un dialog destul de colţuros („asta zici tu că e ceapă tăiată corect?” „da, eu ştiu că e tăiată corect!”) cu membrii juriului. Este admis în proba următoare.

4. Următorul episod conţine proba oului care trebuie să fie personajul principal într-un preparat realizat contra cronometru. Copolovici face nişte ouă fierte îngropate în spanac, acoperite cu Bechamel, gratinate. La degustare, părerea unuia dintre membrii juriului este, conform materialului difuzat, „mai mergea nişte sare”. La finalul episodului, verdictul este negativ (preparat apos, nesărat…nu-mi aduc aminte foarte exact) şi Copolovici „părăseşti Master Chef!”. Personajului i se umflă ochii în cap şi iese opărit din platou şi, pe drum, îl întreabă uluit pe Fodor „pe bune? bă, e pe bune???” şi preferă să nu-i răspundă la întrebarea stupefiantă „vii şi la ediţia viitoare?”. La ultimele cadre, Copolovici plânge cu sughiţuri şi cu asta, basta.

Duaaaamneeeeee, ce faţă aveam!!! Acum haideţi să ne dăm câţiva paşi în spate (mai mult de şapte, că nu-i cu pisici negre şi cu scuipat în sân) şi să vedem cum am ajuns acolo.

A. Se anunţă înscrierile, Copolovici se înscrie online.

B. Nu primeşte niciun semn câteva luni bune, aşa că dă telefoane pe la cine crede el că poate să-i dea o sugestie. Bre, nea Adi, matale te-ai înscris? Nu, bre, că eu de vreo trei ani sunt cu şcoală de bucătărie şi certificat în buzunar. Da’ tu ce crezi? E bine să mă duc? Că mi-e cam târşă să nu iasă prost… Păi de ce să iasă prost? Tu măcar ai mai dat de mâncare la nişte sute de oameni până acum. Ce-ar putea să iasă prost?

C. Lui Copolovici îi vine o idee. Tâmpită. Dă alt telefon şi, cu tupeu şi o poveste altfel destul de interesantă, întreabă dacă nu cumva ar fi o idee bună să meargă direct în juriu. E drept, el e bucătar amator, dar conjunctura l-a ajutat să-şi vadă cu ochii un vis pe care mulţi dintre bucătarii pasionaţi nu-l ating niciodată, acela de a avea propriul restaurant. Ideea asta e susţinută, de fapt, de temerea majoră şi legitimă că publicul l-ar putea asimila poziţiei de profesionist. Aşa, el nu e nici cal, nici măgar, ci un fel de asin la jumătatea distanţei dintre ceilalţi doi juraţi şi concurenţi.

D. Între timp, am uitat să vă spun, personajul nostru urmăreşte de câte trei ori primele două sezoane din Master Chef US, râde, lăcrimează, se îmbibă de format, prima oară se uită ca telespectatorul, a doua oară – ca bucătarul, a treia oară – ca potenţialul concurent cu ceva habar despre televizune. Se uită pe sărite şi la ce se mai produsese până atunci cu acelaşi format pe alte teritorii, apreciază Master Chef Australia ca pe cea mai reuşită şi mai frumoasă variantă. Şi decide că Master Chef a fost făcut pentru el.

E. Răpunsul în legătură cu potenţiala poziţie în juriu vine cu „nu se poate”, dar „băi, vino concurent! ar fi păcat să nu-ţi oferi experienţa asta, mai ales că…tu chiar ai dat până acum de mâncare la măcar câteva sute de oameni! n-are ce să iasă prost, lasă copilăriile…”. Şi decid să intru în treaba asta. Sunt chemat la preselecţii, semnez un contract şi completez toate anexele cu sinceritate şi fără echivoc.

F. Mă prezint la toate filmările sigur pe mine, în platourile de la Buftea mă simt ca acasă şi mă ştiu cu o grămadă de oameni implicaţi în producţie. Plecasem de doi ani şi puţin chiar de acolo, de la studiouri, unde din 2006 până în 2009 trăisem cea mai frumoasă şi mai dedicată bucată din anii mei de Marketing. Îmi făcusem nunta pe pajiştea cea mare de lângă lac, sub geamurile biroului din care am generat aproape doi ani proiecte, conexiuni şi profit. Aproape că mă jenez şi mă tem de bănuielile celorlalţi concurenţi care ori ştiu, ori pricep că am lucrat acolo.

G. (notă de culoare) Printre concurenţi sunt oameni care au intrat în bucătărie ori au descoperit că le place să gătească încercând propuneri dintre cele publicate de mine în anii anteriori pe „Prânzul din caserolă”.

H. Aici probabil ar trebui repoziţionat „filmul” din intro, văduvit de toate detaliile care privesc zilele de filmări, pentru că „disclosure”. Şi oricine se va apuca să povestească vreodată, după expirarea termenilor contractuali, în termeni defăimători,  despre cum au stat treburile la filmări, ar fi bine să nu uite că şi-a dorit el însuşi să fie parte din producţia asta şi că s-a bucurat de măcar câteva minute de expunere în faţa unei audienţe importante sau măcar în faţa rudelor şi prietenilor. Şi, indiferent de parcurs sau rezultat, oamenii ăia s-au bucurat să-l vadă acolo. Dacă la altceva nu i-a folosit (nu-i vorbă, despre marii câştigători oricum nu a mai auzit nimeni nimic, iar „semifinaliştii” încă nu par să se fi trezit la realitate), măcar să aibă ce povesti nepoţilor.

I. Ca să închei cu o ultimă legătură cu ceea ce a conţinut emisia: da, măi, isteţilor, „lacrimile alea au fost pe bune”. Căci, dacă ar fi fost nevoie să le generez la vreo comandă, poate că era mult mai inteligent să le dau drumul mai devreme, în platou, la auzul verdictului. Să cer juriului încă o şansă, să promit că nu mă voi mai uita fix în ochii lor când îmi vorbesc, că le voi permite să mă trateze ca pe o ciudăţenie ajunsă în platoul de filmare mulţumită bunăvoinţei lor sau că pot chiar să mă prefac că nu ştiu să gătesc, astfel încât mulţi dintre privitori să poată spune, cu mâna dreaptă în nas şi cu stânga în castronul cu cipsuri „tăăhăăhăăăă! cum a ajuns bou’ ăsta la mastărşef, că şi io gătesc mai bine decât el?!”. La cadrul ăla de final vomitasem deja de-atâta plâns şi repetam ca un patefon stricat „nu vreau să vă mai spun nimic! nu pot să vă mai spun nimic!”. Aveam o obsesie: în fiecare moment, aşteptam să apară pe coridor un operator şi vreo fată de la producţie care să urle isteric „te-am păcălit, boule! e o glumă! am vrut doar să-ţi crăpăm aroganţa şi să vedem cum reacţionezi! you’re IN, fucker!!!”. Chiar şi când am ieşit din curtea studiourilor pe sub atât de familiarul arc „de triumf” aveam senzaţia că asta urmează să se întâmple. Dar n-a fost aşa.

„Mai mergea un pic de sare”. A făcut istorie replica asta. Unii mi-au sugerat să-mi adaug un nume cu ea în buletin sau măcar să mă recomand Viorel „Mai mergea un pic de sare” Copolovici. Şuţu mi-a propus să aducă la restaurant o prietenă pictor, care să-mi scrie asta mare şi frumos pe una dintre grinzile de la Kopel’s. Dacă treaba asta a sunat cel puţin ciudat unora care nu mă cunoşteau, poate vă imaginaţi cum au receptat-o aceia care mâncau aproape în fiecare zi sau măcar din când în când din ceea ce puneam pe mese împreună cu echipa mea de bucătari cu diplomă.

Un preparat pe trei niveluri. În spanac pusesem sare, spanacul aburit în tigaie pur şi simplu avea nevoie de sare şi chiar ţin minte că parcă pusesem o idee prea multă. Apoi ouăle. Apoi Bechamel în care pusesem un caşcaval sărat şi deasupra – parmezanul. Singura mea emoţie majoră în faţa juriului, la momentul degustării, a fost că le pun pe masă un preparat PREA SĂRAT. Că deviasem de la un principiu simplu, care devenise slogan în bucătăria mea: unde nu e destulă sare, poţi să mai adaugi, de unde e prea multă, nu mai poţi să scoţi!

„Mai mergea un pic de sare”. Şi totuşi… Sunt trei gânduri care nu că nu mă lasă să dorm bine noaptea, dar parcă încă îşi caută un răspuns chiar şi după atâta vreme.

X. Fusesem admis la înscriere, trecusem de selecţiile nedifuzabile şi intrasem în bucata de producţie din care s-au montat emisii difuzate. Nu vreau să mă consideraţi (din nou) îngâmfat, dar dintre concurenţi eram singurul care beneficiase anterior de vizibilitate (online, pe hârtie, la radio şi la TV), iar membrii juriului erau aproape necunoscuţi nişei de public consumator de content publicistic culinar. Presupusa mea calitate de profesionist era deja subiect generat şi întreţinut  pe nişte forumuri şi pe Facebook, în unele cazuri ştiu şi de cine. Acolo eram calificat drept mincinos şi impostor în condiţiile în care eu însumi mă bănuiam adesea de impostură în bucătăria unui restaurant. Să fi revenit asupra deciziei, oare tocmai din cauza asta,  aceia care acceptaseră că lipsa unui certificat care să ateste măcar absolvirea unui curs de „reorientare profesională” mă califică în postura de neprofesionist?

Y. Îl cunoşteam pe unul dintre membrii juriului. Ne întâlnisem cu mai mulţi ani în urmă, pe când el făcea primii paşi în meserie şi mie nici prin vârful minţii nu-mi trecea că mă voi dedica vreodată bucătăriei. La acel moment, veneam din două lumi complet diferite, iar conjunctura interacţiunii noastre nu a fost neapărat una fericită sau de bun augur pentru o eventuală amiciţie. Eu pentru el eram o ciudăţenie nepotrivită cu mediul în care ne aflam. El pentru mine era un bucătar, nu mai cunoscusem niciunul şi sigur nu aveam pe vreunul prieten, eu eram piarist debutant, beneficiar al unei educaţii conform căreia bucătăria e o meserie jegoasă, pentru lichele sau pentru proşti. Oare să fi contat pentru cineva atât de tare amănuntul ăsta încât să ducă la acel verdict? Oare acel jurat a spus cuiva dintre responsabilii producţiei despre acest detaliu?

Z. La intrarea în competiţie am scris în hârtiile obligatorii numele tuturor problemelor mele de sănătate şi al medicamentelor pe care le luam sub prescripţie la acea vreme şi cu care ar fi trebuit să mi se permită să intru în „cazarma” producţiei. Mi s-a părut un detaliu nesemnificativ şi nu m-am gândit nicio clipă să mint în legătură cu asta. Din punct de vedere fizic mă simţeam perfect, munceam de dimineaţă până seara, uneori acopeream ture complete şi în bucătărie dacă vreunul dintre colegi avea o problemă. Să se fi temut, oare, cineva din echipa de producţie, că nu aş face faţă eventualului ritm al filmărilor şi că va fi fost mai bine să evite neprevăzutul?

Cu siguranţă că atunci am fost furios. M-am simţit nedreptăţit într-un mod care mie atunci mi s-a părut absurd, iar la acea vreme eu eram furios cam tot timpul. Eşecul ăsta cu rating mare (mai mergea puţină sare!!!) venea colac peste vreo alte trei pupeze cu care mă confruntam deja în acea iarnă, chestiuni foarte personale şi de business care oricum mă cam dezechilibraseră în exact aceeaşi perioadă. Eu la emisii nu m-am uitat. Am văzut o bucată minusculă dintr-o redifuzare şi am fost sigur că nu vreau să văd mai mult. Arătam ca dracu şi eram pământiu pe sub convingerea că venisem acolo ca să plec ultimul. Şi sper că n-are rost să vă amintesc că premiul nu era printre motivaţiile mele principale.

De ce v-am povestit toate astea (şi îmi cer scuze pentru dimensiunea exagerată a textului) acum? Din acelaşi motiv pentru care v-am povestit şi altele, mai grele şi mai complicate. Eu m-am despărţit de mine ca să mă pot apropia mai mult. Nu mă simt ca şi cum v-aş istorisi despre o altă persoană, de un individ de care încerc să-mi disociez existenţa actuală. Toate astea sunt la fel de eu ca acela care sunt acum, însă acum mă pot bucura de mine întreg, conţinându-i pe toţi ceilalţi eu pe care i-am dispreţuit şi i-am luat la şuturi până am înţeles că nu e chiar formula perfectă prin care aş putea deveni un eu mai bun. Eul de-acum se miră puţin că aţi avut răbdare să citiţi până aici, dar ştie şi că, dacă aţi făcut-o, asta a fost posibil şi pentru că sigur nu v-aţi plictisit pe parcurs. Şi pentru asta chiar îşi recunoaşte cu bucurie meritele :).