„Nu e treaba mea, dar…”

Cinstită adunare, haideţi să facem o convenţie. Un pact dintre acelea multe pe care, dacă nu le facem cu noi înşine, pe tăcute, cu privirea complet întoarsă către sine fără reproş dar şi fără tendinţe eufemiste alintătoare, vom continua să persistăm în greşeli care ne transformă şi ne menţin în postura acelora care nu vrem să fim. Asta de aici e banală, dar zău că majoritatea par. Dar ele, scăpările, mici şi banale, se adună şi rod ca termitele în noi. Eu le ştiu, le-am văzut ;)

Deci. Începând de azi, din momentul ăsta, după „nu e treaba mea” nu mai urmează nimic. E punct. În niciun caz „dar” şi o propoziţie subordonată. Şi, împreună cu asta, punem în aceeaşi clasă exprimările de tip „nu că mă bag”, „nu am căderea să”, „nu sunt în măsură să judec/analizez/dau verdicte/presupun/dau sfaturi etc.” şi ÎNTOTDEAUNA prima opţiune e să punem punct după ele. Desigur, înainte de panta asta a unei conversaţii avem discernământul asupra a oferi sau nu din propria experienţă în respectivul contrext, iar dacă forurile noastre interioare ne spun că nu, atunci după formulările de mai sus punem un mare şi grăitor de rotund PUNCT.

Drept ajutor în momentul în care am plasat această intenţie pentru mine însumi, mi-am dat şi un ajutor. Am asociat „nu sunt în măsură să judec dar mie mi se pare că” unei replici din „Gaiţele” (1932, Alexandru Kiriţescu), la rândul ei asociată cu imaginea aferentă din ecranizarea piesei, „Cuibul de viespi” (1986, Horea Popescu): „…Că nu suntem noi d’alea şi nu stă în caracterul nostru să blestemăm, da’ i s-ar cuveni. Prafu’ să se-aleagă de ea!…ăăă…Prafu’ şi pulberea să dea Dumnezeu şi Maica Domnului!”. Replica mi se asociază acum instantaneu aproape de fiecare dată când, într-o conversaţie, mă pregătesc să intru din nou pe cărarea abruptă a judecăţilor neavenite. Mă amuză de fiecare dată şi mă scoate de pe direcţia etichetărilor sau a sugestiilor nefondate. Funcţionează din ce în ce mai automatizat, ceea ce vă doresc şi vouă.