Şi prinţul pianist cu zâna mică
s-au luat de mâini şoptindu-şi în canon
că împreună-i mai uşor şi, fără frică,
pot merge amândoi pe-acelaşi semiton.

Am puţini prieteni. Nu mă plâng. Ba chiar mă bucur că, inclusiv după ce am acceptat că mai bun pot fi în fiecare secundă, dar că mai puţin rău poate că nu mi-e natural şi visceral să fiu, n-am început să strig asta şi să încerc să-i câştig pe aceia pe care, voit sau firesc, i-am îndepărtat sau nici măcar nu i-am lăsat să se apropie. E drept, faţă de unii mi-am cerut scuze. Dar fără ca asta să atragă de la sine vreun demers de apropiere sau de împrietenire.

Am puţini prieteni, mai puţini decât câte degete am la ambele mâini. Ca să-mi fie uşor să-i ţin minte, să-i ţin curaţi şi aproape de mine. Am câteva misiuni importante pentru fiecare dintre degetele mâinilor mele. Am mii de amintiri şi de gânduri şi de trăiri prezente pentru fiecare dintre prietenii mei cei puţini. Dacă sunteţi deja căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: revedeţi lista invitaţilor de la nuntă şi verificaţi câţi dintre ei mai sunt azi în jurul vostru. Fie şi după un an de la festivul eveniment. Dacă nu sunteţi căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: din şase în şase luni, faceţi o listă cu aceia pe care i-aţi invita la petrecere. Şi la fiecare termen, faceţi comparaţie cu lista anterioară… Doar un gând, nu neapărat o unitate de măsură.

Bobi. Scrieţi-l voi cu doi de „b” şi „y” la final Eu n-am reuşit niciodată. Bobi cântă la pian. E pianist. Şi e compozitor şi orchestrator. Adică „face” muzică. Şi o face în mod natural, vine din el toată treaba asta. Mie poţi să-mi pui oricând în faţă trei ingrediente şi sigur pot să fac ceva cu ele. Lui Bobi poţi să-i fluieri în ureche trei note şi, obosit sau proaspăt trezit din somn, o să ştie să facă ceva cu ele. Prin liceu ne-am întâlnit din întâmplare şi am făcut un fel de trupă împreună. Cu un tobar nebun şi un basist cuminte. Credeam noi că pe atunci cântam un fel de jazz-rock sau un fel de rock progresiv. Şi ne chema Kogaion. Era muntele cel sacru al dacilor. Te strici de râs…

„I crossed the street on a Sunday morning / The sky wasn’t blue and the sun wasn’t shining/ And a blind man caught me by the arm…” Era felul nostru de a zice „If you’re leaving, close the door / I’m not expecting people anymore…” dar eram prea orgolioşi să cântăm cover-uri, eram prea speciali ca să nu facem noi nişte piese originale, care, la fel ca acum, în cazul trupelor contemporane, iau maximum zece like-uri. De Bobi nu m-am…”desprietenit”, practic, niciodată. Sigur că am avut ani în care nu am vorbit. Sigur că am avut orgolii şi nemulţumiri unul faţă de celălalt. Sigur că ne-au împrăştiat ocupaţii diferite şi poate niveluri financiare în unele momente. Dar fiecare moment de reintersectare ne-a găsit la fel: fără urmă de resentiment şi cu bucurie sinceră. Cred că aşa sunt prietenii când sunt puţini. Eu mai am unul la fel.

Cât am stat în Brazilia, doi români au venit până acolo după mine. Bobi şi cu ăsta, al doilea, de care nu vă zic acum, că el nu e în povestea asta. Adică uneori e, dar nu în asta. Bobi a venit cu Alexandra. O ştiam pe Alexandra dintr- seară în care l-am însoţit pe Bobi într-un club din centrul vechi şi am stat cu el s-o asculte. Ea era ca şi azi: o zână în rochiţă de zână, care cu o feţişoară de zână cânta bossa-nove şi alte melodii de zâne, cu voci de zână mică şi bună. El era ca şi azi: un pianist, un muzician îndrăgostit de o zână. Şi i-am lăsat aşa, pianist şi zână, împreună, şi am plecat să mă-ntâlnesc cu mine şi ei au rămas să se tot întâlnească, să cânte la pian şi să zânească. Unul cu altul, fiecare cu el însuşi…

Premisă 1. Pe parcursul carierei sale în CME, Adrian Sârbu a jucat de mai multe ori cartea „ori ca mine, ori mă car”. Cu tot cu oamenii înfipţi adânc în structurile colosului media şi, mai ales, cu o garnitură consistentă de vedete care, indiferent cât ar fi cumpărat CME din operaţiunea de televiziune şi entertainment a grupului, nu erau legate de glie din punct de vedere juridic. Au existat mai multe momente în care campaniile zvonistice despre plecarea lui AS din CME sau despre „concedierea” lui, cum visau jilav unii şi alţii, se încheiau cu o promovare sau măcar cu o consolidare a poziţiei sale în companie şi uneori cu mărirea pachetului de acţiuni. Dată fiind structura economică de „roată jidănească” în care până şi filtrele de cafea aveau o firmă independentă prin care colaborau cu gurile colaboratorilor trustului (şi ele, gurile, pe câte o firmă de sine stătătoare fiecare în parte), se vorbea chiar despre situaţia hilară în care, dacă AS ar fi strigat adunarea într-o zi, CME ar fi rămas cu o licenţă de emisie şi…cam atât.

Maria Apostol, director comunicare şi branding Antena 3.

Premisă 2. Natural şi organic vorbind, oamenii care au făcut ca Pro TV să existe în ultimii douăzeci de ani nu pot performa pentru Intact. De-a lungul istoriei, capacitatea oamenilor de a rezista acolo, de a rămâne şi de a-şi continua treaba indiferent de nemulţumiri sau frustrări a avut întâietate şi a fost uneori mai apreciată decât orice altă competenţă. Între Pro şi Intact pur şi simplu nu pot exista comparaţii când vorbim despre energiile creative sau despre implicarea oamenilor în ceea ce au de făcut. În jurul lui Adrian Sârbu, oamenii în general se simt inspiraţi şi motivaţi (uneori natural, uneori de frică) să-şi depăşească limitele. În jurul familiei Voiculescu şi a vătafilor lor cu simbrie, oamenii doar se gudură. Media Pro nu a şcolit mercenari, stau mărturie multele eşecuri ale acelora care au crezut că pot duce „zestrea” căpătată în Pache, la Buftea sau în Gerota prin alte companii.

Teorie. Antenele înghit de prin martie cam tot ce a avut vreodată legătură cu Media Pro. Sigur îi costă gros, dar nu pot rata asemenea ocazii. După ani de zile în care au privit cu jind peste gard, au acum şansa să-i „ia” pe cei mai buni, adică exact pe aceia cărora le-au respirat eşapamentul ani şi ani de zile.

Pro TV arată din ce în ce mai rău şi tare mi-e teamă că în toamnă cifrele vor fi jalnice. ID-urile de post sunt de un amatorism demn de Tele7 ABC, promo-urile nu mai au nimic din glanţul spiritului PRO, apar poze şlempete cu noile vedete, iar vechile vedete au liber la împrumutat imaginea pentru supermarketuri şi chiloţi ieftini. Cei desemnaţi să gestioneze comunicarea „noului” PRO sunt un om de producţie şi un marketer de bere probabil strălucitor pentru piaţa de profil, dar cu siguranţă nu pentru liga Pro TV.

Dacă Cesnavicius (vechilul instalat de CME la cârma Pro TV pe 1 decembrie 2013, „de ziua naţională a Pro TV”) duce staţia în cap în următorul an, iar vechile „structuri” din PRO vor împânzi între timp toată roata de caşcaval de la Intact, cum ar fi să răscumpere Adrian Sârbu Pro TV pe un preţ mult sub cel la care a vândut, atunci când CME se va vedea obligat să-şi strângă catrafusele? Şi dacă AS ar suna atunci adunarea tuturor acelora care astăzi îşi vând serviciile în Antene, oare ce credeţi că vor face ei? Hehehehe…

S-a născut o noţiune. Va face carieră.

Am eu o treabă cu copacii. Mai ales cu cei foarte bătrâni, grei, împovăraţi de vremuri, care se încăpăţânează să stea încă vii, parcă spunând poveşti de când lumea cu crăpăturile lor şi cu porii lor bătrâni. E un breil energetic emoţionant în fiecare atingere aproape intimă a scoarţei lor care parcă respiră, care parcă întreabă… În maiestuosul parc al Palatului Pena, de la Sintra, parc pe care zău că l-am simţit mai aproape şi mai viu şi mai plin de vibraţii decât mi-au părut zidurile palatului şi urmele celor care l-au locuit.

Am ajuns marţea trecută la Ideo Ideis, festivalul naţional de teatru tânăr pe care câţiva alexăndreni sensibili şi cu drag de arte îl ajută să se întâmple deja de nouă ani. Am văzut teatru, am respirat teatru, m-am bucurat teatru. Nu v-am mai spus până acum, dar în ultimul timp îmi caut inspiraţia culinară oriunde în afară de cărţile de bucate, emisiunile TV şi Internetul atotputernic. Nu mă înţelegeţi greşit, cărţile şi cursurile sunt în continuare şi vor fi multă vreme în viitor principala modalitate de dezvoltare şi învăţare pentru oricine decide să construiască în el însuşi, trainic şi pe termen lung. Dar pentru inspiraţia de zi cu zi îmi deschid simţurile către tot ce e în jurul meu. Pot (şi mă bucur să pot) genera autosugestii papilare din discuţiile cu alţii, din diverse interacţiuni mai mult sau mai puţin întâmplătoare, pot pleca de la un fapt aparent banal pentru a ajunge la o farfurie unică, totalmente originală, nemaiîncercată vreodată de nimeni…

La Alexandria mi-am furat inspiraţie din zumzetul vioi al liceenilor pasionaţi de teatru, dar şi din discuţiile cu prietenii bloggeri şi organizatori şi, cu siguranţă, din spectacolele de seară, susţinute de tineri absolvnţi şi de actori consacraţi. E drept, eu am o slăbiciune declarată pentru teatru şi poate că mi-a intrat mai uşor în crăpături decât alte posibile surse de inspiraţie… Cert este că de marţi, de când am venit, şi până vineri seara, am adunat trăiri şi le-am adulmecat în acele foruri bizare ale fiinţei mele care amestecă mental gusturi şi consistenţe. Am transformat emoţii în ingrediente şi am aşteptat să apară acel ceva care urma să le adune pe toate şi să le dea forma finală şi gustul concluzionat al drăguţului festival. De teatru. Tânăr.

Vineri seară mi-am pus lacăt la pâlnia convivială cu care parcă aş mai fi alintat câteva beri alături de amici şi m-am culcat devreme, cu gând de incursiune în piaţa Alexandriei dis de dimineaţă. Şi răspunsul meu s-a iţit de sub o tarabă cu ardei gras. Un ditamai dovleacul portocaliu, copt şi parcă făcut înadins să încapă în cuptorul obişnuit, din bucătăria gazdei mele. Dar să vă povestesc despre ispravă mai în amănunt.

Pasul 1. Am spălat bine pe-afară ditamai dihania de dovleac. Am tăiat cu grijă un capac nu prea mare pe lângă coada dovleacului. Am cotrobăit cu mâna prin el, până am scos toate seminţele şi aţele care le ţin pe ele vii în interiorul namilei. Am lăsat miezul intact, să-şi aducă generoasa contribuţie la gustul final.

Pasul 2. Am tăiat aproape trei kilograme de fleică faină, cu grăsime puţină dar prezentă, în felii goase de un deget. Le-am obosit într-o cratiţă cât să se rumenească uşor şi să lase ceva nectar pe fundul vasului. Le-am pus deoparte.

Pasul 3. Am tăiat vreo trei cârnaţi afumaţi în segmente de vreo doi centimetri pe care le-am călit repede în sosul din cratiţa în care făcusem felul bucăţelelor de fleică.

Pasul 4. Pe fundul dovleacului am pus un strat de praz tăiat tot în segmente lungi, de vrei trei centimetri. Apoi varză proaspătă, tăiată gros. Apoi ardei gras, tăiat bucăţi. Apoi jumătate din cantitatea de carne şi de cârnaţi. Apoi din nou praz şi varză şi ardei. Şi iar carne şi cârnaţi. Între straturi, am mai însesat totul cu mâna, cât să se aşeze bine. Când am umplut până sus, la dopul dovleacului, am turnat încet peste toată treaba un litru şi jumătate de zeamă de varză adevărată, sărată şi vie ca o codană de şaisprezece ani în rol de Ziţă obraznică şi nurlie. Am pus capacul îndesat pe gura dovleacului cu o frunză de varză proaspătă şi în cuptor cu el, să tot fi fost vreo cinci sau şase ceasuri. Cu o tavă dedesubt, căci dovleacul copt mai crapă şi sucul cu pricina trebuie să se adune undeva. Întâi la foc mare, să înceapă să fiarbă, apoi molcom şi cu răbdare.

Pasul 5. Restul de zeamă de varză, încă vreo trei-patru fire de praz, două cepe tăiate în lung şi tot ce zeamă se mai adună în răstimpuri în tavă au ajuns înapoi, în cratiţă, pe foc mic, pentru un sos la care am adăugat o urmă de piper şi ceva cimbru uscat. Nici urmă de sare, căci zeama de varză e aprigă din punctul ăsta de vedere.

Pe la şase seara am pus dovleacul dinaintea cinstiţilor artişti, bloggeri şi prieteni, cu o ditamai mămăliga de-a dreapta lui şi cratiţa cu sos de-a stânga. Şi zău că toată ziua m-am tot gândit cam ce nume să dau la toată traba asta. Eram mulţumit că oamenii au primit cu bună surprindere gândul meu şi că nu s-au sfiit să se apropie de bizareria din dovleac. Eram bucuros că joaca mea avea un gust viu şi că avea un rezultat surprinzător, aşa cum festivalul mi se înfăţişase mie. Eram mândru că dădusem creaţiei mele o amprentă locală puternică, prazul şi zeama de varză nefiind ingrediente străine zonei. Eram, în fine, recunoscător pentru inspiraţia primită de la tot ce se întâmpla în jurul meu şi de la oamenii care făeau acele mecanisme să se învârtă.

Am vrut să-i zic „Tocană de Ideis”… Sau „Tocăniţă sudistă de context festivalier”… Platitudini forţate care mi-au sugerat să mă las păgubaş. Căci, în definitiv, în acea energie frumoasă de la Alexandria, joaca mea se putea numi oricum. Poate chiar şi…Cremă de zahăr ars ;)

…dacă acum câţiva ani de zile ţipai ca din gură de şarpe împotriva corporaţiilor şi lăcomiei patronale, a setei cu care îţi bea resursele şi îţi secătuia energiile, iar azi ai ajuns să-ţi scalezi business-ul „mic, sincer şi util comunităţii” până dincolo de limitele unui proiect pe care să-l poţi controla singur şi pentru care îţi angajezi manageri şi coordonatori de „business unit”. Ai pornit treaba asta făcând tu, cu mâna ta. Acum nu mai faci tu decât pentru camere de luat vederi sau când ţi se îmbolnăvesc angajaţii.

…dacă ai plecat de la patron şi ai pornit singur o treabă potrivită dorinţelor şi capacităţilor tale, fiind convins că vei munci astfel încât să-ţi permiţi să trăieşti mai mult, mai bine, mai des, mai cu sens, dar între timp îţi fuge sângele din obraji când un prieten te invită simplu „să ne vedem la masă, să treceţi pe la noi, să ne vedem într-o sâmbătă, la un pahar de vin”. Tu nu mai ai nici timp şi nici energie şi nici spaţiu de memorie pentru altceva decât ceea ce a ajuns să te conducă şi să decidă pentru tine.

…dacă prima declinare a întreprinderii tale mici şi voioase, gândite pentru un public aparte, bine definit şi selectat e acum doar o amintire ceţoasă a ceea ce ai vrut să faci iniţial. Pentru că, între timp, aloci toate resursele noii formule extinse, în care motorul principal sunt banii, creşterea profitului şi strategiile scalării cantitative.

…dacă acum câţiva ani porneai la drum cu principiile proprii, iar între timp aderi doar la principiile altora pentru că interesele au ajuns să îi dicteze altceva conştiinţei tale.

…dacă la începutul exuberant al drumului tău de independent străluceai de originalitate şi de idei unice, iar între timp ai nevoie să aderi la grupuri, caste, mişcări şi curente doar pentru că asta îţi slujeşte cifrele, marjele, cantităţile etc.

Nu te mai cred pentru că nu mai ştiu cine eşti. Îmi aduc aminte cu bucurie şi cu uşoară mâhnire de energia luminoasă care ţâşnea din tine de fiecare dată când ne auzeam sau ne vedeam, dar azi văd un străin, o amintire a celui pe care l-am îmbrăţişat de atâtea ori ca pe un frate întru idealuri şi misiune. Văd un om obosit, îngrijorat, îngândurat, apăsat de cifrele omniprezente şi parcă hăituit de popriile năluci fabricate cu bună ştiinţă. Văd un om serios, care a uitat să se joace şi care a decis că magia lucrului făcut din convingere proprie şi nu ca să dea bine plus cu minus e doar o fantezie, o poezioară frivolă, demnă de epoci trecute.

Întâmplată azi, în prima zi după minunatele săptămâni portugheze, după multe supe-cremă fabuloase găsite în restaurantele din Porto şi tânjind după favorita mea cu păstârnac, praz şi puţin ardei gras. Dar pentru că în timp ce fierbeau legumele am îmbrăcat câteva bucăşele de ton în susan prăjit cu wassabi, i-am dat o direcţie nouă, pe care v-o împărtăşesc cu drag.

Ingrediente pentru 8-10 porţii: 10-12 tulpini medii de păstârnac proaspăt (nu aleg foarte mari pentru că, de obicei, pot fi aţoase şi bătrâne); 5 fire de praz de grădină (mai subţiri, mai plăpânde, dar cărnoase şi sănătoase); 2 ardei graşi galbeni sau verzi (de grădină); 50 ml ulei de măsline extravirgin, presat la rece (cel mai bun e, de obicei, grecesc şi trebuie să coste minimum 4-5 euro în grecia şi 35-40 de lei litrul în România; 2 linguri de susan crud; 1-2 linguriţă pastă proaspătă de wassabi; câteva picături de ulei de piri-piri (ulei extravirgin de măsline infuzat cu peperoncino); 8-10 felii subţiri de costiţă afumată slabă, fără os; o căpăţână de salată iceberg tăiată în tranşe groase de un deget.

Pasul 1. Am curăţat şi am spălat legumele. Din praz am păstrat tija albă şi foarte puţin din partea verde, cu frunze, pe care e necesar să le spălaţi bine, de obicei e multă ţărână acolo. Am tăiat totul în bucăţi nu prea mari şi am pus la fiert împreună cu uleiul şi o linguriţă de sare în vreo doi litri de apă. Am acoperit cu capac şi am lăsat să fiarbă până a intrat furculiţa uşor în bucăţile de păstârnac.

Pasul 2. Între timp am tăiat şunca în fragmente de 1 cm şi am uscat-o încet, într-o tigaie, la foc nu foarte puternic, fără ulei suplimentar. Am vrut să obţin mai degravă nişte scovergi uscate şi crocante, care să plutească frumos în farfurie, la suprafaţa cremei.

Pasul 3. Am prăjit susanul într-o tigaie, fără ulei. Trebuie amestecat în permanenţă, ca să elibereze uleiurile volatile şi ca să nu se lipească. Când a devenit uşor gălbui, l-am amestecat înr-un castron cu uleiul de piri-piri şi cu pasta de wassabi. Am avut grijă să se amestece cât mai bine, apoi am revenit pe aragaz cu el în tigaie, pentru vreo trei minute, ca să toate aromele să se impregneze bine în seminţe.

Pasul 4. Când legumele au fost suficient de moi, le-am transformat în cremă groasă, untoasă, cu blenderul vertical, extraordinar de util şi când vine vorba de supe. Ţineţi minte: dacă supa e prea lichidă, înapoi cu ea pe foc şi fierbeţi până se îngroaşă suficient. Dacă e prea groasă, adăugaţi apă, aduceţi la clocot şi dregeţi gustul.

Pe farfurie am pus întâi două-trei polonice de cremă. În mijloc am creat o structură de susţinere (dar şi textură) aşezând câteva fâşii de salată crocantă. Am sprijinit în ea câteva fragmente de costiţă uscată şi am presărat o cantitate însemnată de susan cu wassabi şi piri-piri. Am completat cu un fir subţire de ulei de măsline şi o singură picătură de ulei de piri-piri. Fără crutoane de data asta, pentru că o vreme stau ceva mai departe de carbohidraţi. Păstârnacul e blând, e dulce, dar nobil şi delicat. Consistenţa şi gustul electrizant al seminţelor de susan pomădate cu drăcuşori nu fac decât să pună în valoare şi să potenţeze proiectând în fuziune calităţile primordiale ale unei creme clasice.

Spor!

Dragii mei, vă trimit prin intermediul desprealcool.ro cea mai recentă creaţie culinară personală în care berea este utilizată ca un ingredient cheie în construcţia preparatului şi în care două mari pasiuni ale portughezilor – sardinele şi porcul – se întâlnesc într-o formulă cuceritoare. Clic pe foto pentru întreaga poveste. Sper să o încercaţi şi voi. Spor!

Aseară l-am văzut pentru prima oară live pe Seu Jorge. L-am descoperit în cursul şederii mele în Brazilia şi probabil că am rezonat cu energia lui artistică într-o măsură destul de superficială până la interacţiunea de ieri. Un norocos şi un alintat al şansei, la fel ca mine. Voce, prezenţă, suflu, talent. Dar aseară am văzut un Seu Jorge matur, un artist serios, dedicat şi deja cu avans vizibil pe drumul către desăvârşire.

Aseară, pe Queimodrom-ul din „Parque da cidade”, Seu Jorge a venit cu o trupă de acompaniament în care am numărat vreo zece oameni. Suflători, chitare, percuţii, backing. Aseară, în Porto, Seu Jorge a cântat cu vocea, a dirijat, a cântat impecabil la flaut, a recitat, s-a acompaniat singur la chitară. Aseară, în faţa a aproximativ trei mii de oameni (cu o jumătate e oră înainte de momentul anunţat pentru începerea recitalului abia dacă erau vreo trei sute de oameni în faţa scenei) Seu Jorge a vibrat cu o energie blândă, caldă, mângâietoare.

Îl văzusem în clipuri din concertele anterioare, îi remarcasem alura de artist care se ştie exotic, care se ştie privit ca o curiozitate. Costume cu linie excentrică, dread-uri, atitudine high-obosită, ţigări aprinse pe scenă şi vocea jucată des în regiştrii cavernoşi, vibranţi, demonstrativi, de multe ori aşezat pe scaun… Aseară am întâlnit un Seu Jorge tuns, limpede la privire şi la glas, îmbrăcat cu modestie, deopotrivă fericit să treacă prin marile hituri samba rock, de inspiraţie profund braziliană, ce fac de obicei deliciul auditoriului captiv, dar venind şi cu piese noi, cu funk curat ce sigur va mişca multe urechi pe viitorul album.

Aseară, pe scena luminată impecabil şi sonorizată divin, am întâlnit un Seu Jorge pe care mi-am dat seama de ce îl apreciez la nivel subconştient, dincolo de sunet şi de afinităţile mele braziliene: e un om bun care şi-a identificat misiunea pe care şi-o îndeplineşte prin probabil una dintre cele mai dulci vocaţii dintre toate câte există.

Aşteptăm cu sufletul la gură noul shtow culinar, acum sub auspicii speciale :p