…in Hyde Park.

văzut de mine.

Hai că e simplu. În condiţiile unui Twitter din ce în ce mai valoros şi mai puternic peste tot în lume, din ce în ce mai prezent în filmele momentului mulţumită chiar forţei lui în multe alte teritorii, în România e mort. Şi zău dacă mă interesează de ce a murit şi jur să nu aud niciuna dintre teorii, niciunul dintre procesele de intenţie despre cum X sau Y au distrus sau au încercat să confişte Twitter în România.

Dar serios, e simplu! E totul în RT. Mi se pare jenant ca un articol bun, aruncat pe Twitter de un user cu peste 10,000 de followeri, să primească doar cel mult câteva (puţine) zeci de retwit-uri pe parcursul unei zile. Şi asta ştiţi de ce se întâmplă? Pentru că unii, câţiva, ne-au băgat în cap că, prin RT, slugărim, pupăm în fund, cerşim atenţie etc. Şi ne-au mai băgat ceva în cap, la fel de dăunător: impresia că, dacă trei-patru conturi cu un număr mare de followeri au dat deja RT la respectivul subiect, conturile mai mici sunt irelevante în matematica traficului.

E banal. E ca la vot. E ca atunci când decidem că votul e un punctuleţ într-un întreg Univers şi nu o declaraţie personală. Ştiţi de ce Twitter funcţionează mult mai bine în alte lumi? Pentru că acei utilizatori se bucură să fie parte din forţa locală a maşinăriei. Imaginaţi-vă următorul scenariu: CNN Breaking News (17.5 milioane de followeri) anunţă ceva de importanţă globală şi 95% din acei followeri zic ca în România „a, păi dacă a dat-o CNN ştie deja toată lumea, de ce aş dau eu RT pentru cei 150 de followeri ai mei?”

E jenant de uşor de priceput. Ei „dau RT” pentru că vor să fie parte din angrenajul de răspândire a informaţiei şi pur şi simplu nu-şi pun problema că poate cineva se va îmbogăţi de pe urma celor zece clicuri în plus pe care le vor genera prin urmăritorii lor. Ştiu mulţi români care sunt pe Twitter de mai bine de cinci ani. Ba chiar ştiu câţiva care foloseau Twitter şi mai devreme, pe post de bulletin board pentru grupul cu care puneau la cale întâlniri, fotbal sau business-uri. Dar mai ştiu mulţi alţi români care au fugit de pe Twitter pentru că „e prea mult zgomot”. Desigur, ei îşi aruncă în continuare link-urile automate în el, fără urmă de interes pentru link-urile altora. În mare, Twitter RO a ajuns un fel de cutie cu maculatură în care foarte mulţi nu fac decât să mai arunce câte un self promo şi asta doar de la distanţă, prin plug-in-uri.

Dacă ai cont şi l-ai folosit la un moment dat zilnic, aş putea crede că încă mai intri în fiecare zi, măcar pentru câteva minute. Ce-ar fi să le foloseşti pentru minimum trei RT-uri la content .ro, date pur şi simplu de dragul îmbunătăţirii capacităţii Twitter RO de a viraliza conţinut? Nu endorsezi pe nimeni, pur şi simplu recomanzi conţinut şi faci lucrurile să se mişte. Şi poate, în timp, dacă o să încetăm să credem că Twitter chiar e mort în România, am putea începe din nou să ne întâlnim la o bere, la o supă în scop caritabil, la o cursă de biciclete şi aşa mai departe… Hai că e simplu…

Suntem vreo douăzeci. Amestecaţi, dar toţi cu interese convergente, adunaţi în acelaşi loc de o misiune comună: inspiraţie şi ajutor concret şi customizat pentru un grup de prieteni mai tineri, care au ales să aibă preocupări, idealuri, proiecte şi scări de valori. Şi apare el: parfumierul. Unicul din România, dar plecat în străinătate. Cu treburi dichisite la Paris, prin societăţi înalte şi foarte „nişate”. Cu o alură de Marilyn Manson cuminţel şi cochet. Acaparează discuţia fără voinţa lui, întreaga adunare intrând în jocul halucinant al „spune-mi ce parfum preferi ca să-ţi spun ce conţine şi ceva despre personalitatea ta”. Individul e fascinant prin uşurinţa cu care jonglează cu ingrediente, tipologii umane, imagini generate sinestezic şi aşa mai departe.

Şi avem Îndrăzneaţa, Rebela, Resemnata, Candida, Clasica, Controversatul, Nehotărâtele, Preţioasa, Jucăuşul şi aşa mai departe. Îmi vine rândul. Abia aştept să deschid gura, tocmai am descoperit a treia apă de parfum pe care o consider cu adevărat potrivită şi memorabilă pentru pielea mea, abia aştept să aflu ce e-n sticla de origine. Dar amintesc şi despre celelalte două pe care le-am descoperit cu mai mulţi ani în urmă şi pentru care am o slăbiciune: Eau D’Issey (Issey Miyake) şi Le Male (Jean Paul Gaultier).

„Puteam să jur de când am venit între voi că tu vei aminti de Le Male!”, îmi spune parfumierul, cu zâmbet larg şi privire strălucitoare. „Ceva din atitudinea ta m-a făcut să mă gândesc la acea aromă şi ştiam sigur că-ţi place.” Zâmbesc. Ştim amândoi foarte bine că Le Malle conţine acea notă „bivalentă”, de uşoară incertitudine sexuală, o urmă de semn de întrebare pe care, în condiţii de maxim discernământ asupra propriilor preferinţe, un bărbat n-o poate lăsa la vedere decât ca pe un statement de natură socială. Parfumierul vrea să ştie, dar educaţia şi bucuria flirtului fin nu-i permit să încalce regulile unui eventual joc al seducţiei intelectuale.

Şi intervin la fel de zâmbitor, dar hotărât să nu las nicio boare de îndoială: „Am descoperit Le Male la douăzeci şi patru de ani, lucrând pe un vas de croazieră. Trebuie să ştiţi că industria croazierelor este un mediu foarte gay-friendly, iar eu făceam parte din cea mai intolerantă microcomunitate existentă la bord – românii. Eu ajunsesem acolo dintr-o eroare personală, iar conaţionalii mei au mirosit din start nesincronizările de natură socială, educativă şi chiar intelectuală dintre mine şi ei. Eram cam ciudat cu accentul meu englezesc lispit de tradiţionala influenţă rusească, cu studiile mele, cu ocupaţiile mele anterioare sosirii la bord…

Stăteam mai mult cu străinii, povesteam, ne salutam, decopeream indivizi şi tipologii noi. Asta n-a fost deloc pe placul colegilor mei români, pentru care era inadmisibil să stai de vorbă cu un homosexual, cu un travestit, cu un asiatic sau cu un negru altfel decât în scârbă şi forţat de împrejurări. Pentru mine, Le Male a fost atunci declaraţia şi manifestul toleranţei şi amiciţiei mele pentru tot ceea ce era diferit şi demn de curiozitatea mea, dar de neconceput şi demn de înjurăturile şi dispreţul conaţionalilor mei.”

Parfumierul zâmbeşte. A aflat ce voia să ştie şi în zilele următoare se va bucura de feedback şi de discuţii interesante cu un individ care, lucrând tot cu aromele şi multe dintre ingredientele comune şi industriei de frumuseţe, se va bucura să împărtăşească gânduri şi principii, noutăţi sau experimente. Dar atât.

Însă în partea cealaltă a sălii o doamnă tresare. Îşi arcuieşte sprâncenele a concentrare. Derulează ceea ce spusesem deja ca şi cum ar vrea să se asigure că a auzit corect, ezită o secundă, apoi îşi întreabă şoptit vecina de sofa: „Auzi? Deci Viorel e pe invers?”.

Dacă o astfel de confuzie poate veni din partea unui specialist în domeniul resurselor umane, care participă la capitole importante ale reorganizării metodelor de învăţare şi interacţionează cu noile valuri de indivizi din ce în ce mai dezinhibaţi care vor ocupa noi şi noi poziţii în organigramele viitorului, nu pot decât să cred că la nivelul populaţiei majoritare, mult mai puţin expusă la „alternativ” sau „altfel”, mai e ceva drum de parcurs… Hai să zicem că nu mai suntem chiar la nivelul începutului anilor 2000, dar încă nu sunt convins că două fete sau doi băieţi care s-ar plimba de mână pe Magheru nu şi-ar lua cel puţin o înjurătură sau un blestem.

O filmare care m-a luat prin surprindere de două ori. Prima – filmarea în sine, la care n-am avut habar de vreun amănunt până în momentul în care am ajuns în platou şi au pornit camerele. A doua – montajul final, care mi s-a părut chiar simpatic, având în vedere că Diana şi cu mine ne-am hlizit şi am chicotit încontinuu în timpul înregistrării.

Cred că a fost prima oară când am filmat fără niciun fel de scenariu, am vut drept fir logic de urmat reţete în sine şi cheful nostru de râs pe săturate. Un mare şi onorabil „mulţumesc!” echipei care s-a ocupat de producţia asta şi care a reuşit să scoată ceva inteligibil şi cât de cât logic din hăhăiala noastră nestăpânită. Şi încă unul Dianei, căreia i-a venit din întâmplare ideea să mă cheme în lumea ei hazlie şi parfumată. Facem repetiţii căci de pe la toamnă parcă-parcă să zic că m-aş da puţin pe luciul sticlei, cel puţin de dragul distracţiei.

Azi mi-am reamintit o „sfântă treime” care funcţionează mirabil când vine vorba de carne sau organe scăzute în sucuri faine, la foc mic: ceapă-sos Worchestershire – coniac. Iar o bucată proaspătă de ficat rozaliu de viţel nu poate decât să gângurească şăgalnic într-o asemenea companie.

Ingrediente (pentru două porţii)

– 600 g ficat proaspăt de viţel

– 250 g ceapă uscată sănătoasă

– 1 ardei iute verde („bulgăresc”? din cel lung, verzui deschis şi zbârcit? mai mult pentru aromă decât pentru iuţeală?)

– 4 linguri sos Worchestershire (Heinz rămâne pe treaba lui)

– 100 ml coniac

– 3 linguri ulei de măsline pentru gătit

– sare, piper

Pasul 1. Curăţă ceapa şi tai-o „peştişori” sau „julien”. Spală ardeiul, taie-l pe lung, aruncă-i seminţele (dacă vrei) şi taie-l oblic, în felii lunguieţe.

Pasul 2. Spală ficatul, curăţă-l de pieliţele alb-cenuşii (dacă are), apoi taiel în felii de maximum un centimetru grosime dacă-ţi place bine făcut şi de doi centimetri dacă plănuieşti să-l faci mediu, să rămână moale la mijloc.

Pasul 3. Încinge uleiul în tigaie, căleşte repede adeiul iute şi apoi ceapa, amestecând. Oboseşte ceapa în tigaie până transpiră bine şi devine pe jumătate transparentă.

Pasul 4. Adu ficatul în tigaie, amestecă-l cu ceapa şi aşteaptă să se încingă totul la temperatura iniţială (de când ai pus ficatul). „Stinge” cu sos Worchestershire şi amestecă. Fă-l să sfârâie şi adaugă coniacul. Poţi să flambezi puţin, dar nu e musai. Amestecă, pune un capac pe tigae şi coboară focul cât să fiarbă totul cu clocot mărunt. Lasă pe foc o jumătate de ceas, amestecând în răstimpuri. Ai grijă să scadă, dar să rămână şi sos gros şi bun în tigaie. E de poveste.

Pasul 5. Poţi să-i faci între timp un piure de cartofi sau de păstârnac sau un orez dichisit, dar la fel de bine poţi să-i potriveşti o salată. Eu am făcut-o azi din frunze de „kale” adus din Brazilia şi plantat în ghivecele de pe balcon, spanac şi un ardie capia de Matca, unde am redecoperit gustul din copilărie al legumelor.

Funcţionează, vă garantez.

The Harbour mi se pare un loc interesant. Nu sunt printre frecvenţii locului, nici nu mă laud cu cea mai bună experienţă cu ocazia puţinelor dăţi când le-am călcat pragul („salată de hribi” care de fapt era din ciuperci „de fag” de cultură într-un rând, un frappé sau parcă un profiterol foarte greu şi neizbutit cu altă ocazie) dar cei zece ani de existenţă pe care tocmai îi sărbătoresc sunt un semn că au rezistat pe o piaţă aglomerată de cantine cu ciorbiţe „3 în 1” şi false tradiţionalisme.

Văd de curând un concurs pe Facebook, cu ocazia respectivei sărbători.

Cu 10 ani la bord pe piaţă, cu un public deloc „generalist” sau „neinteresant” din punctul de vedere al unei eventuale provocări la feedback util şi consistent, restaurantul ar fi putut lesne miza pe cartea mult mai inteligentă, mai îndrăzneaţă şi mai productivă a lui „Spune-ne 10 lucruri care NU-ŢI plac la noi!” Un moment de sărbătoare, în care le ceri fanilor tăi cel mai util cadou pe care-l poţi primi pe piaţa serviciilor de orice fel: feedback autentic, exprimat într-un demers constructiv.

Momentele festive mi se par cele mai bune prilejuri pentru feedback negativ. De ziua ta, nimeni nu s-ar gândi să-ţi spună că eşti prost şi că ai putea să insişti cu duşurile sau cu deodorantul. Dar măcar poţi fi sigur că răspunsul va fi sincer şi exprimat cu bună intenţie.

Revederile în răstimpuri de zeci de ani cu colegii din diverse şcoli absolvite sunt nişte intenţii emoţionale foarte bune, cu un potenţial practic dezastruos remarcabil.

Sau „cum să scapi de obsesia că ţie n-o să-ţi iasă niciodată calamarul suficient de moale”. Sau „tandru”, cum am auzit de curând un nene cu galoane şi trese pe (şi pe sub) tunică la o emisiune culinară. Sau ” nu-i aşa că nu ţi-ai fi închipiut o fiţă cum e calamarul în vecinătatea oltenescului praz?”. Sincer: lasă calamarul la grătar pe seama grecilor şi bucătarilor cu har şi experienţă şi hai să-ţi arăt ceva mai simpatic şi cu mult mai multe şansă de reuşită.

Ingrediente (două porţii)

– 4 calamari proaspeţi (aprox. 1 kg) Ca şi caracatiţa, calamarul se micşorează la preparare. Ia calamar proaspăt din Metro marţi şi sâmbătă dimineaţa. Şi de la Doamna Mioara, din Obor, vineri şi, eventual, marţi dimineaţa. Sunt ok şi în alte zile, dar eu zic de zilele în care vine.

– 3 fire de praz din care 1/4 frunze verzi curate şi crocante

– aprox. 100 g rădăcină de ţelină curăţată şi spălată

– 5 căţei de usturoi măricei

– o falangă bună de ghimbir proaspăt

– unul sau mai mulţi ardei iuţi, după calibrul şi vigoarea fiecărui mesean

– 4 linguri sos de soia

– 2 linguri sos dulce-iute

– 1 lingură sos de stridii

– 4 linguri oţet de orez

– 2 linguri ulei de susan prăjit

– 2 linguri ulei de floarea soarelui

Pasul 1.

a. Spală şi curăţă prazul. Taie-l în rondele de doi-trei milimetri.

b. Taie bucata de ţelină, curăţ-o de coajă cu un peeler sau cu un cuţit, spal-o şi apoi dă-o pe răzătoarea în V. Vrei nişte lamele nu foarte mari, dar frumoas eşi egale.

c. Spală şi curăţă calamarii de tot ce au pe dinăuntru. Scoate întâi capul cu braţe, apoi intestinele, apoi „osul” translucid. Având în vedere că o să-i tai oricum, poţi să te ajuţi cu mai multe tăieturi suplimentare ca să scoţi tot din interior. Taie braţele deasupr aochilor şi scoate „ciocul” din mijlocul braţelor. Taie apoi calamarii în inele de două degete grosime.

d. Curăţă usturoiul şi dă-l pe răzătoarea în V.

e. Curăţă ardeiul verde de seminţe (dacă vrei) şi toacă-l mare, ca să-l poţi găsi uşor mai târziu, dacă vrei să-l eviţi.

f. Curăţă ghimbirul şi dă-l pe răzătoarea în V.

Pasul 2. Încinge uleiul de floarea soarelui într-o tigaie, Încinge-l bine, dar să nu fumege. Aruncă în uleiul încins usturoiul, ardeiul iute şi ghimbirul. Ia tigaia de pe foc şi plimbă conţinutul prin aer, răcorind uleiul. Vrei să dai aromă uleiului fără să arzi cele trei ingrediente.

Pasul 3. Revino cu tigaia pe focul mediu (coboară temperatura faţă de momentul la care ai început) şi adu uleiul aromat la temperatura la care ingredientele încep din nou să sfârâie. Pune bucăţile de calamar şi amestecă scuturând tigaia sau folosind o spatulă. Calamarii vor începe să lase sucuri în tigaie. Aşa începe să se formeze sosul în care vei înăbuşi calamarii. Pune sosul de soia, sosul dulce-iute sosul de stridii şi oţetul de orez şi amestecă. Toată compoziţia trebuie să fiarbă cu clocot foarte mic. Pune un capac pe tigaie şi lasă totul la înăbuşit 15-20 de minute, amestecând uşor în răstimpuri.

Pasul 4. Scoate clamarii din sos într-un castron, păstrând sosul în tigaie. Acum să nu crezi că o să intre dinţii în calamar ca în aripa de pui din supă, dar să-mi spui mie Fanfan la Tulipe dacă nu e mai bine decât tot ce ai încercat să găteşti tu cu calamar până acum. Adu în tigaie prazul şi ţelina şi amestecă. Poţi creşte temperatura de sub tigaie până ce totul începe din nou să fornăie. Continuă să amesteci. Prazul şi ţelina for lăsa şi mai mult sos în tigaie, dar nu vrei să le fierbi. Amestecă tot timpul şi verifică astfel încât să opreşti totul când legumele sunt pe jumătate pătrunse.

Pasul 5. Adu calamarii în tigaie, peste ţelină şi praz. Amestecă bine. Adaugă uleiul de susan, amestecă şi mai lasă un minut pe foc. E gata! Şi dacă nu-ţi place, nu-i bai. Poţi încerca altceva. Important e că ai încercat înainte să te declari învins prin abandon.

1. Meniul „inspirat”. Meniurile cu „aer” de epocă, în care costiţele sunt năclăite „cu meşteşug”, ceafa e „pripită vesel” pe grătar, „păstrăviorul” e „îmbrobodit candid dar aprig” şi ştevia e „chisăliţită tandru” printre foi de mierte fierte. M-am săturat până peste cap de exprimări de gospodină blocată în cartea de română de clasa a şaptea, care n-a mai „lecturat” nimic de la comentariul „servit” despre cronicari. Avântul păcălicilor de cârciumă cu fâs creativ în scăfârlie pare invers proporţional cu forţa vibraţiei şi energiei din farfurii, în care preparatele nu vor în ruptul capului să treacă de nivelul „carne prăjită” şi „legume preparate termic”.

Sunt adeptul, admiratorul şi susţinătorul meniurilor clare, concise, curate ca exprimare şi grafică, din care să înţelegi rapid şi tentant despre ce  e vorba în fiecare preparat. Numai că, din punct de vedere „tentant”, începem să avem mici probleme. Un piept de pui „răsfăţat în sos jucăuş de portocale cu muştar franţuzit din vârful limbii” s-ar putea să-mi creeze o imagine înfricoşătoare. S-ar putea să văd pieptul de pui albicios şi umflat cu penicilină, cum îl ştiu de la supermarket, stând pe două „picioruşe” păroase într-o cadă de apartament de bloc, ţinând deasupra „capului” un suş cu cap nichelat prin care curge în jeturi un suc portocaliu-muştăriu cleios şi unsuros, care se scruge pe pielea vineţiu-albicioasă. DIn capul de duş coboară în răstimpuri o limbuţă rece şi aspră, care atinge delicat „nurii” personajului din duş, făcându-l să gâlgâie câte cu hohot grăsuţ în răstimpuri. Tentant, nu?

2. Ospătarul „creativ”. Vreau un şir de coaste la cuptor, fără nicio garnitură. Poţi? Pot! Vreau o salată verde. Ai? Am „o selecţie de salată verde”, cu castraveţi şi roşii „sherry”. Cherry! Ce? Ri! Nu contează. Ştiu deja că „selecţia” conţine beibi rucola, beibi spanac, beibi valeriană (mereu îmi vine să-i zic papaverină). Fără roşii, ok? Sigur! Dar castravete e ok? Da, e ok, frunze şi castravete. Merci. Şi vine salata. Beibis de toate felurile, castravete şi…rodie! Sau seminţe! Sau crutoane! Păi de ce? Păi n-am vorbit? Păi da, da’ am zis să arate mai bine…”

Mă obişnuiesc din ce în ce mai tare cu gândul că între individul aşezat la masa din restaurant şi magicianul de la plite şi guri de foc nu mai e aproape nicio legătură. Dacă ea a existat vreodată, restauraţia contemporană de cantină cu pretenţii de restaurant (şi părerea mea e că din ce în ce mai multe localuri intră în categoria asta fără măcar să-şi dea seama) o subţiază de la o zi la alta. Ospătarul român continuă să se considere superior bucătarilor şi, de multe ori, oaspeţilor de la mese. Cei din urmă „habar n-au să mănânce”, în timp ce primii „habar n-au ce greu e să stai în faţa muşteriilor şi să le suporţi fiţele”. (Nu, nu sunt citate din burtă, sunt adevăruri rostite de mulţi ospătari români de aici şi de aiurea).

Misiunea simplă a ospătarului, aceea de a prelua dorinţa clientului în mod corect şi adaptat la putirinţa bucătăriei  şi de a o transmite în mod inteligibil şi documentat bucătarilor astfel încât să fie convins că ea poate fi îndeplinită în condiţii optime devine calvarul vieţii lui, cu efecte uneori dezastruoase asupra oaspetelui. Cel mai grav e că, în majoritatea situaţiilor, derapajele „creative” ale ospătarilor şi bucătarilor nu sunt nici măcar nişte experimente cu final fericit. Ce-aş fi putut să fac cu nişte seminţe de rodie în ecuaţia simplă frunze-protenine? Ce te-ar face să crezi că am renunţat la roşii ca să le înlocuieşti tu, din proprie iniţiativă, cu seminţe de rodie?

Şi mai e o treabă pe care eu cred că ospătarul român refuză s-o priceapă. Mă uit în ochii lui şi îl cred. E aliatul meu, e partenerul meu de experienţă culinară şi consumistă. Am datoria să-l cred în proporţie de 100% şi să consider că pricepe 100% din ceea ce îi transmit. Dacă nu intru în local cu convingerea asta, probabil că ar trebui să nu mai intru deloc. Probabil că intru cu frică, deci mai bine aş sta acasă şi mi-aş unge o felie de pâine cu unt. Şi tocmai pentru că am încredere oarbă în el, fiecare minciună descoperită, fiecare semn de aroganţă, fiecare abatere de la cererile şi instrucţiunile mele se transformă într-un motiv de nemulţumire, tradus prin scăderea procentului la bacşiş, prin sporirea convingerii că nu voi reveni în respectivul local sau, mai rău, prin reclamaţiile pe care voi intenţiona să le transmit şefilor de sală, patronilor restaurantului, autorităţii pentru protecţia consumatorului sau, in extremis de natură financiară, „aceloraalcărornumenulrostimniciodataîntrunrestaurant” :)

3. Meniurile megacomprehensive. Sunt sigur că le-aţi văzut. Ele conţin TOTUL.

• O pagină sau două de mic dejun. Eventual franţuzisme, English Breakfast, brânză cu roşii, „selecţie” de salam şi şuncă presată, ouă Benedict şi o variantă de „continental” la grămadă, să fie. (Din punct de vedere administrativ, asta înseamnă că localul se deschide cel târziu la ora 9:00 AM. Ceea ce înseamnă că personalul de la curăţenie vine cu măcar o oră mai devreme, iar cel din bucătărie – du măcar o jumătate de oră mai devreme. De prisos să ne gândim că piaţa (adică legumele acelea care trebuie să plesnească de prospeţime la prima oră) ar trebui făcută începând cu un 7-8 AM. )
• Vreo şapte-opt salate „consistente”, adică nu „garnitură”, ci feluri de sine stătăroare.
• Vreo zece-douăsprezece feluri de paste, dintre care măcar două sau trei „al forno”. Şi neapărat Lasagna care, surpriză!, durează maximum un sfert de oră la comandă. Ca să ştim sigur că e preparată anterior, congelată şi „încălzită” vreo şapte minute pe „maxim” în cuptorul cu microunde. Şi pastele mai degrabă cu „sos alb”, despre care, dacă vreţi să vă distraţi, vă recomand să întrebaţi dacă e făcut cu „gran cucina”. Vă promit mult amuzament.
• Secţiune de ciorbe permanente, din care nelipsite sunt legume-văcuţă-perişoare (cu borş sau fără, derivate toate din aceeaşi fiertură la care se adaugă „elementul de bază”, uneori chiar şi aripi de pui în supă de vacă) şi linia supă de pui cu tăiţei – supă de pui a la grec – ciorbă ţărănească de „cocoş de curte” – ciorbă rădăuţeană, făcute după acelaşi principiu cu linia precedentă. Ştiu un loc în Bucureşti unde ciorba „de cocoş” se făcea „doar în weekend”, din fix aceleaşi spinări de pui de baterie ca în timpul săptămânii.
• Secţiune de mâncăruri gătite. Sarmale, fasole cu ciolan, varză la cuptor cu cârnaţi sau cu ciolan, tochitură, tocană de berbec/porc/viţel, musaca etc Adică acele preparate care, ca şi ciorbele, nu pot fi făcute decât la oală, minimum douăzeci de porţii. Cam cât de des credeţi că găteşte o bucătărie de restaurant o oală de fasole cu ciolan vara? Uitaţi-vă discret la numărul mesenilor şi la conţinutul farfuriilor de pe mese. Ar putea fi, prin absurd, un indiciu? :)
• Secţiune de preparate la grătar.
• Secţiune de peşte „proaspăt” şi fructe de mare variate.
• Secţiune de garnituri.
• Secţiune de salate – acompaniament.
• Secţiune de pizza.
• Secţiune de deserturi.

Am găsit cel mai tare meniu de felul ăsta acum mai mulţi ani la Timişoara, într-un restaurant absolut halucinant, din campusul studenţesc. Meniul conţinea trei secţiuni ultracomprehensive – românesc, mexican şi chinezesc. Fiecare secţiune era împărţită în multe sub-secţiuni. Ospătarul era la cămaşă albă, vestă neagră şi papion, avea vreo şaizeci de ani şi ceas de buzunar cu lanţ.

Sunteţi mici şi neofiţi. Mulţi dintre voi habar n-au că, între timp, există distribuitori de pâine coaptă la 1/4 şi congelată, pe care apoi „beneficiarii” o „termină” la cuptorul propriu şi o trec în meniuri sub numele de „pâine de casă”. Desigur, e problema voastră dacă prin asta înţelegeţi „pâine curată, fără chimicale, afânători, amelioratori de gust şi acid ascorbic”. Ei zic „pâine de casă”, nu altceva :)

Sau „tartă/quiche cu aluat preparat în bucătăria noastră”. Păi dacă am luat un pachet de aluat congelat de la furnizor sau de la supermarket, l-am tăiat şi l-am copt cu mânuţa mea în cuptorul restaurantului, am minţit cu ceva? Faptul că voi credeţi că „preparat în bucătăria noastră” înseamnă că cineva a luat un sac de făină şi o găleată de unt şi s-a apucat de frământat aluatul cu mânuţe harnice este fix rodul minţişoarelor voastre îmbibate de lirism pastoral.

(va urma)