De multă vreme, când mă gândesc la un hamburger nu îmi mai apare acea imagine a unui disc congelat, din carne dubioasă, cu o culoare pământie, care sfârâie pe o plită unsuroasă etc. etc. etc. Atelierul pe care l-am programat la Taste Learners sâmbăta asta este despre burgeri făcuţi de la zero, cu mâna ta, din carne pe care o cumperi chiar tu şi pe care o amesteci cu acele ingrediente care decizi să-ţi creeze o experienţă memorabilă. Vă puteţi înscrie aici.

Eu am ajuns prima oară în tabăra anuală a Universităţii Alternative acum doi ani, dintr-o întâmplare foarte fericită. Eram în acel moment într-un capitol atât de tulbure şi de nevrotic al unei perpetue răfuieli dureroase cu mine însumi, încât am fost aproape neplăcut surprins că omuleţii cu lumină în priviri m-au inclus printre activităţile taberei, m-au întrebat lucruri şi chiar m-au lăsat să-i ospătez, rudimentar şi câmpenesc, cu ceva cărnuri şi legume fripte în ultima seară de tabără.

Pentru mine, întâlnirea cu oamenii de la CROS a deschis un lung şir de „what if”-uri, a fost unul dintre primii paşi pe un drum alternativ de acceptare a unui plan pozitiv în marea de nihilism şi furie viscerală faţă de tot şi toate pe care o personificam pe-atunci. Am fost mai întâi surprins să aflu că în Bucureşti nu există doar studenţi manelişti, studenţi piţiponci şi studenţi hipsteri, ci şi studenţi oameni, cu preocupări concrete şi gânduri pământene, deziderate clare şi acţiuni programate. A, da, şi cu lumină în priviri.

Anul ăsta merg din nou în CROS Camp, dar de data asta îmi dau voie să mi se întâmple mult mai multe lucruri memorabile. Voi susţine un atelier culinar în care tehnicile de bază îmi vor servi la ilustrarea foarte practică a tehnicilor utile în dezvoltarea personală. Voi fi carte într-o bibiliotecă umană şi mă voi lăsa împrumutat pentru a împărtăşi celor mai „recenţi” episoade din experienţele mele. În altă zi voi vorbi despre cum am reuşit sau nu am reuşit să-mi urmez până acum misiunea ca generator de experienţe memorabile prin gust şi spectacol senzorial culinar. Şi vreţi să vă zic pe bune? Probabil că poveştile mele sunt printre cele mai puţin seducătoare, dată fiind compoziţia listei de invitaţi din fiecare an.

În cinci zile de tabără, organizatorii au de plătit cazare, masă, transport, consumabile şi o mulţime de alte lucruri pentru cei aproximativ 200 de participanţi. Te invit să fii unul dintre partenerii care susţin ediţia din acest an a CROS Camp. Uite mai jos cum a fost anul trecut, iar pentru mai multe detalii poţi lua legătura cu Cristina Cristea (cristina at cros punct ro) sau cu Horaţiu Ţicău (horatiu at cros punct ro).

Hai să facem şi treaba asta. Sigur că nu, nu voi scrie recenzii. Sigur că nu, nu voi povesti la fiecare în parte ce am cerut, ce am văzut la alte mese, ce mi-a plăcut şi cum mi s-a părut baia. Dar pentru că în decursul a două luni, de când m-am întors din Brazilia, am ajuns într-un număr destul de mare de restaurante din Bucureşti şi nu numai, iar multe dintre experienţe au fost cu adevărat memorabile şi demne de „recidivă”, ar fi păcat să nu le ordonez cumva într-o însemnare. Cred că merită să fac asta la fiecare două luni, cu menţiunea că despre experienţele neplăcute pur şi simplu nu voi da detalii, ci voi scrie maximum trei atribute care mie mi se par definitorii pentru experienţa mea în acel loc. Hai să vedem. Azi menţionez toate restaurantele şi „locurilor cu mâncare” din România în care am intrat în lunile aprilie şi mai.

Locul 5. Caru cu bere (Savropoleos 5, Bucureşti). Continuă să mă surprindă în mod plăcut fabrica asta de bani, în care experienţa mesei în sine mai poate fi cu adevărat memorabilă doar pentru străini şi pentru tinerii veniţi în vizită la Bucureşti din oraşele mici, situate la o distanţă mai mare de 100 de kilometri. Bucătăria primitivă, grosieră, de cele mai multe ori sărată în exces, bazată în proporţie importantă pe preparate deja făcute (sau produse în permanenţă, în cantităţişi după metode industriale) şi porţiile uriaşe, aşezate fără cine ştie ce formalităţi pe farfuriile banale contrastează puternic cu un serviciu care de fiecare dată mi s-a părut remarcabil ca atenţie, viteză, nivel intelectual şi lingvistic manifestate de aparatul gigantic de ospătărie de la Car. O dată sau de două ori pe an, „Carul cu bere” poate fi o experienţă utilă pentru un mesean cu expertiză, fie doar şi de dragul observaţiei.

Locul 4. Juice Bar Vama Veche (pe „Magheru”, lângă şuberek, vizavi de „La Clătite”). Îmi voi aminti multă vreme cu mare drag de băiatul ăla înalt, bronzat, cu tricou roşu, cu steagul Turciei. Pâinea lui Dumnezeu. Sau sucul Lui, depinde cum vă slujeşte mai bine. Atâta bunătate, atâta amabilitate, atâta bucurie să-ţi spună despre sucurile lui poaspete şi atâta fericire de viaţă în sine într-un singur suflet de om eu nu am văzut de multă vreme la un român sadea în România. N-avea multe fructe, dar nicio combinaţie nu părea imposibilă sau prea complicată. Şi cu mândrie dădea şi altora şi mai ales copiilor „mostre” din sucurile pe care le făcea pentru clienţii puţini şi răruţi care se opreau în faţa dugheniţei lui. În shot-uri de tărie. „Şi dacă nu vă place sucul, nu trebuie să mi-l plătiţi”, le propunea senin maturilor care se sfiau să guste şi comandau „orbeşte” un pahar întreg. Raritate, zău. Şi de-asta îşi merită locul în topul de azi.

Locul 3. Rue du Pain (Calea Floreasca 111, Bucureşti). Sunt două motive consistente pentru care locul ăsta ajunge în topul lunilor aprilie-mai: croissant-ele şi micul dejun. Când le-am gustat primul croissant, sunetul ăla ireplicabil de foietaj preţios autentic şi aburul obraznic-untos susurat în cerul gurii mi-au spus că în brutăria aia lucrează cel puţin un francez. Şi l-am auzit câteva zile mai târziu, la şapte dimineaţa, prin fereastra de la stradă a bucătăriei, pălăvrind cu veselie printre sunetele de tăvi trântite. Apoi, într-o altă dimineaţă binecuvântată, mi-au mângâiat o jumătate de oră întreaga fiinţă cu două ouă cu şuncă, prăjite exemplar, lângă o mânuţă de salată sfioasă. Brutăria e al naibii de scumpă, baghetele se fac tun în maximum trei ore după ce le cumperi pentru acasă şi vreo trei din cinci fete care vând la vitrine n-au nici urmă de nobleţea pe care un astfel de loc şi clientela lui obişnuită le-ar cam cere din start. Dar vai…croissant-ele! Dar vai…acel mic dejun…

Locul 2. Vacamuuu (Calea Floreasca 111, Bucureşti). A fost primul restaurant bucureştean în care am intrat încă din seara în care m-am întors în România şi mi-a plăcut din mai toate punctele de vedere. Era luni seara şi locul era ticsit de lume. O notă bună din start, nu? Comanda a durat exagerat de mult şi pentru asta am primit un fel de recompensă simbolică dar foarte bine plasată la momentul respectiv. După asta, cotletul de viţel a fost exemplar. Locul în sine e gândit cu ştiinţă multă, cu camere de maturare a cărnii în sala restaurantului, cu măcelăria propriu-zisă în care vezi prin geamuri de sticlă stând la masă şi sorbindu-ţi paharul de vin, cu un meniu destul de complicat pentru nefamiliarizaţi şi cu preţuri aparent mari dacă nu eşti atent la tot ce scrie pe-acolo. Preţurile nu mi se par mari, dar e clar că Vacamuuu nu e chiar pentru toată lumea. Au şi meniu corporate, de prânz, la câţiva lei, care nu are nicio legătură cu meniul a la carte şi cu care proprietarii e posibil să mai prindă ceva curioşi rătăciţi din timpul săptămânii, în weekend sau seara. Eu nu prea cred în miracolele de genul ăsta.

Locul 1. Bacio (Paris 71, Bucureşti) Pentru mine, în momentul ăsta Bacio are cel mai bun şi mai gustos şi mai proaspăt sushi din Bucureşti. Un meniu foarte foarte generos, la preţuri fireşti pentru sushi, dar parcă simţi energia bună şi tendinţa către perfecţiune şi dăruirea pentru lucrul bine făcut în absolut fiecare piesă care îţi ajunge pe farfurie. Şi sunt rulouri mari, iar porţiile sunt de patru piese. Trei sau patru feluri pentru doi oameni serioşi sunt mai mult decât suficiente. Ar fi nedrept să vă recomand ceva anume, dar preferatele mele sunt clar Sumo Boston, Sumo Salmon Kamikaze şi Trilolie. Şi mai au gelato şi sorbeturi destul de aproape de ce trebuie. Şi multă ciocolată de toste felurile şi nişte amestecuri cu prosecco pe care nu pot să spun că le-am apreciat cu adevărat, dar poate că am eu o problemă. Şi locul e foarte foarte foarte drăguţ, mesele de-afară – perfecte. Bacio are multe motive să mă facă să trec pe-aici măcar săptămânal.

N-au intrat deocamdată în top, dar au punctat destul de bine:

• Ludic (Florian Aaron 3a, Bucureşti) – prietenos, cu o energie foarte bună, cu un meniu în căutări
• Fitto Cafe (Floreasca 70-72, Bucureşti) – foarte bun, personal funky în sens pozitiv, un cheesecake cu accente de pască
• Chez Toni (Glodeni 3, Club Pescariu) – un libanez obişnuit, gustos, nimic remarcabil, înţeleg că ştiu bine cu narghileaua
• Divan (Floreasca, Bucureşti) – farfurii destul de dichisite, îngrijite, ospătari aroganţi, preţuri nejustificat de mari

Şi alţii:

• Ancora (Parc Herăstrău) – cherhana (?) care arată foarte foarte bine, dar cu o bucătărie suferindă din toate punctele de vedere şi preţuri exagerate mult
• Il Calcio Herăstrău – aceeaşi mâncare complet depersonalizată din tot lanţul Il Calcio, dar la preţ dublu :)
• La Clătite (Vama Veche) – lipsit de energie, arome vagi, clătite groase, ingrediente ieftine
• Corsarul (Vama Veche) – rapane tăiate mărunt, mujdei „reciclat”, ospătar firoscos şi preţuri explodate
• Food & Travel Concept Store (Centrul Vechi, Bucureşti) – au pierdut mult din entuziasmul cu care au deschis acum doi ani, farfurii şi preparate executate neglijent, abateri mari de la reţetele tradiţionale greceşti, am primit un discount de 30% din toată nota, altfel mi s-ar fi părut scump

Am scăpat de ţigări. Din nou, dar de data asta de tot. Pentru că acum ştiu că nu mai vreau să fiu dependent, pentru că acum ştiu că primul fum e singurul care contează, pentru că oricum mă plictisisem atât de tare de chestia asta, încât de câteva luni fumam doar jumătăţi de ţigări şi pe alea absent, fără vreo plăcere, fără nicio urmă de confort. Am reuşit mulţumită unei metode simple, în cinci paşi, pe care v-o recomand cu căldură:

Pasul 1. Asigură-te cu toată convingerea că vrei să scapi de ţigări.

Pasul 2. Caut-o pe Diana Vasiliu, de la Allen Carr Easyway România, convins fiind că vrei să scapi de ţigări.

Pasul 3. Programează-te la o sesiune de terapie, convins fiind că vrei să scapi de ţigări.

Pasul 4. Mergi la sesiunea de terapie, convins că vrei să scapi de ţigări.

Pasul 5. Gata. Eşti liber! Ai răbdare cu tine vreo două zile. Nu e vorba de un efort de voinţă, e nevoie doar să fii conştient în primul rând de faptul că doar tu poţi lupta cu dependenţa. Erai un drogat simpatic, acum eşti un om liber absolut senzaţional :)

Serios, funcţionează de minune. Vă ţin la curent.

E ştiut că lucrurile bune şi congruenţele fericite se întâmplă întotdeauna câte minimum două :) Mai ales atunci când eşti suficient de deschis şi pregătit să le laşi să se întâmple. Colaborarea cu Bamix, apărută din seninul cerului de deasupra coastei de Nord-Est a Braziliei, a adus în mod natural, amical şi firesc, o alta. Bucătăria şi spaţiul atelierului Taste Learners sunt mai mult decât generoase, luminoase, prietenoase şi primitoare. Ce să mai căutăm cuvinte, sunt tot ceea ce mi-aş fi putut dori să găsesc gata construit de alţii, cu mici nevoi de adaptare, pentru ceea ce în decembrie era un fel de vis frumos care în martie devenise realitate palpabilă.

Tot prin Răzvan Păun, de la Brands World Distribution, l-am întâlnit pe Valeriu Vasiliu, de la Teka România. Ca şi în cazul lui Răzvan, m-am bucurat să descopăr încă un carierist pasionat de confort şi de lucruri faine în jurul casei, plecat cu arme, bagaje, pasiune şi experienţă din distribuţie pură şi aşezat cu toate aceste avantaje clare în business-uri de import şi strategie. Aşa că, după o întâlnire aproape oficială în sala de consiliu de la Teka şi una la fel de relaxată la un borş de peşte, în bucătăria Taste Learners, expertul a decis că atelierul meu merită o retehnologizare completă.

Şi iată cum am ajuns să-l primim cu braţele deschise pe cel de-al doilea membru al familiei Taste Learners Superbrands. Colaborarea mea cu Teka România nu va fi una de tip clasic/inutil, în care eu ar trebui să vă povestesc vouă ce delicioase sunt utilajele Teka pe care le-am primit cadou tocmai ca să vă spun asta despre ele. Nici vorbă. Sigur că mă voi bucura (şi mă bucur deja) să vă spun că am copt ieri o superfocaccia în cuptorul meu cel nou cu sistem hydroclean eco-cleaning, că îmi plimb cu sfială vârfurile degetelor pe potenţiometrele digitale de la plita mea vitroceramică cea nouă de 6,400 de waţi sau că hota venită alaltăieri aproape că-mi smulge fesul de pe cap. Dar „mariajul” meu cu Teka România se va traduce mult mai inteligent şi am motive întemeiate să cred că la voi putea fi de folos mai degrabă din punct de vedere strategic în cursul acestui an. Dar vă voi spune mult mai multe la momentul oportun.

E incredibil cât de natural au început să se lege o mulţime de congruenţe fireşti încă de când, în Brazilia fiind şi anunţându-mi planurile pentru momentul întoarcerii în România, am început să povestesc aici ce aveam de gând să întreprind. Unul dintre primele mesaje a venit de la Răzvan Păun, care mi-a povestit în mare despre Bamix of Switzerland. Mi-am adus aminte cu bucurie despre un film al lui Gordon Ramsay, un fel de tutorial-declaraţie de dragoste faţă de nepreţuita unealtă. A fost simplu: ne-am văzut, ne-am plăcut, am primit bijuteria şi mă bucur nespus că o pot băga cu capul la fund, prin sosuri, piure-uri, supe sau smoothies. Etc.

Bamix este de departe „mercedes-ul” blenderelor verticale cu picior, o unealtă despre care în ultimii ani v-am tot spus că e imposibil să vă lipească din bucătărie. Am început să-l folosesc timid, încercând să-mi dau seama dacă avem măcar un IQ compatibil, aşa că va mai dura puţin până voi avea curajul să filmez eu însumi clipuri în care să vă arăt ce ştie să facă. Deocamdată mă rezum la micile demo-uri din timpul cursurilor Taste Learners, acolo unde se cere utilizat, şi vă las în compania „maestrului” pentru a-mi înţelege cât de cât entuziasmul. Promit să revin cu detalii despre Bamix, merită din plin toată atenţia acelora care aleg să lucreze cu unlte dichisite la ei în bucătărie. Sunt bucuros că Bamix este primul membru al familiei de superbranduri cu care voi colabora şi cu care voi lucra mai departe sub principiile şi misiunea Taste Learners.

Am fost la Londra. Pentru prima oară de când mă ştiu. Asta dacă nu punem la socoteală transferul de pe Heathrow pe Gatewick în 2001, când am plecat pe vas. Deci nu, nu punem. De data asta am fost la Londra şi am stat câteva zile în oraşul ăsta absolut cuceritor, în care limba engleză a devenit o raritate. Şi englezii la fel. Din zece oameni care urcă într-un autobuz, de obicei niciunul nu e vorbitor nativ. Şi asta nu pentru că doar imigranţii ar merge cu autobuzul. E chiar un mijloc de trasnport foarte civilizat, la îndemână şi destul de convenabil. N-aş putea să mă deplasez zilnic cu metroul londonez, claustrant şi neprietenos. Şi sigur n-aş putea să lucrez în City, în vreuna dintre monstruoasele clădiri de birouri care par adevărate fabrici de mâncat oameni. Dar asta e altă poveste.

Ca un blogger „cu experienţă”, aveam în cap cel puţin zece însemnări cu subiecte diferite despre cele cinci zile în Londra şi două în Ebrington, sătucul din Cotswalds aflat la o jumătate de oră Sud de mult mai celebrul Stratford upon Avon. Dar mi se pare mult peste mână să disec fiecare idee într-un articol separat. Aşa că aici vă voi vorbi şi arăta despre cele câteva gânduri şi interacţiuni papilar-consumiste din această scurtă vacanţă. Pe rând.

• A trebuit să vizitez unul dintre „bârlogurile” lui Gordon Ramsay. Şi am fost la „The Savoy Grill”, simandicosul restaurant din celebrul hotel londonez. Cu rezervare, dar „casual”, adică am fost singura masă din restaurant fără costume şi cravată în acea seară. Atmosferă uşor intimidantă pentru mine, cu o surdină seacă de voci, tacâmuri şi pahare. Fără muzică, într-o lumină scăzută bine şi cu o armată de oameni în echipa din salonul imens. Masa în sine a fost o încântare. La aperitiv am luat crab, oeufs en cocotte şi melci în sos de vin. Acest din urmă preparat mi-a explodat pur şi simplu între papile şi cerul gurii, cu arome absolut electrizante. Pentru felul principal am cerut somonul cu sos olandez (îmbogăţit voios cu busuioc şi suc de portocale roşii), friptură de raţă pe bob verde cu pancetta (foarte foarte tradiţional englezesc) şi miel la cuptor cu sos de măsline. Porţia de raţă conţine piept şi pulpă. Dacă pieptul rose-liliachiu, s-a topit în gură, pulpa mi s-a părut puţin uscată şi prea sărată. Mielul a fost o experienţă absolut năucitoare. La desert am luat îngheţată asortată, tres leches cu sos de caramel şi, desigur, cheesecake. Foarte fine, foarte echilibrate, foarte…corecte. Ospătar polonez (Lucas), ajutor tot est-european şi supervisor francez. Vin rose – Minuty, la un preţ ultradecent. Prima notă de plată a conţinut un preparat în plus, o farfurie de lobster bisque pe care sigur n-o comandasem. Au refăcut-o şi au revenit. Şi pentru că eu cred că moneda cea mai importantă din restauraţie este feedback-ul foarte autentic, printre zecile de superlative în care i-am mulţumit ospătarului la final, am menţionat şi problema cu pulpa sărată. Lucas s-a schimbat la faţă, mi-a luat nota din mână şi s-a retras să discute cu managerul. S-a întors cu o reducere de 15% la farfuria cu raţă şi cu o explicaţie cât se poate de cinstită: „Ţinem pulpele de raţă în apă cu sare, ca să se frăgezească, e posibil să nu le fi desărat corespunzător, ne cerem scuze.” Suficient de memorabil, nu credeţi? :)

• La Cape Town Fish Market (în Soho) am ajuns într-o seară de duminică. Foarte cochet şi destul de pretenţios, cu o vitrină enormă cu vietăţi marine pe gheaţă şi un acvariu imens şi plin cu de toate deasupra ei. Dar, cum ziceam, era duminică seara. Toată marfa era livrată cel mai curând vineri seara şi asta am putut simţi şi în aer, şi în farfurie. Nu mă înţelegeţi greşit. Mâncare bună, gustoasă, midii ok, un cod foarte deştept, cu piure din roşii uscate, totul ok. Dar…doar ok :) Am zâmbit cu un gând către Bourdain când am văzut în meniu că lunea au un discount masiv la „fish and chips”. De la el am aflat (şi m-am întrebat de ce nu mă gândisem înainte) că tot ce e „special” din peşte lunea în restaurantele din marile (şi nu doar marile) oraşe ale lumii reprezintă ultima încercare disperată a bucătăriei de a nu trimite direct în lada de gunoi resturile stocului intrat vineri în frigidere. Vestea bună în ecuaţia asta e că măcar nu vând marfă congelată.

• Într-una din zile am mâncat la prânz în China Town, la un „all you can eat” cu nouă lire şi jumătate. Fresh, gustos, variat, în tone de monosodiu. Logic.
• Shakespeare’s Head e o căsuţă care a aparţinut unor veri foarte îndepărtaţi ai dramaturgului. La parterul acestei clădiri se află un pub foarte drăguţ, care de pe la cinci după-amiaza se umple de localnici ieşiţi de prin atelierele şi studiourile din centrul Londrie. Nu e un loc de funcţionari, pare mai degrabă preferatul unei boeme târzii, ai cărei reprezentanţi nu mai sunt chiar la prima tinereţe. Mâncare clasică de pub, am luat un burger megacinstit, făcut de ei. M-am bucurat tare.

• Am mâncat egrefin (haddock – cel mai popular peşte în UK când vine vorba de fish and chips) cu cartofi prăjiţi pe malul lacului, în Hyde Park. Sunt două treburi importante la capitolul ăsta în Anglia. Compoziţia în care tăvălesc peştele înainte de a-l prăji trebuie musai să conţină bere, în cele mai multe cazuri „ale” artizanal, dacă se poate un ale produs chiar de pub-ul în care îl ceri. A doua treabă – cartofii trebuie să fie naturali şi „tăiaţi de mână”. Am observat un adevărat titlu de onoare al tuturor localurilor care vând asta. Şi da, bun de tot, proaspăt şi din topor. Peştele e gros, bolovănos, de vreo trei sau patru ori mai mult proporţional faţă de „îmbrăcăminte”. Pentru că aşa trebuie să fie.

• Gogi e în Maida Vale, aproape de staţia Saint Johns Wood Road, într-o zonă foarte dichisită, la numai patru sau cinci staţii de autobuz de babilonicul Paddington. Gogi e un restaurant coreean „de cartier”, în care specialităţile sunt încântătoare de-a dreptul. Kimchi de multe feluri, răvăşitor de gustoase, un meniu foarte foarte stufos dintre care multe preparate sunt finalizate la masă, cu ajutorul arzătoarelor din centrul mobilei şi al mini-hotelor de deasupra. Am luat bibimbap cu orez, am gustat şi unul cu paste şi iar m-am bucurat. Deserturile de la Gogi nu sunt făcute în bucătăria lor şi parcă sunt din cu totul altă poveste, mai puţin atrăgătoare decât meniul lor. Personalul – destul de ciudat ca atitudine, dar mi-am dat seama că reacţiile bruşte ale ospătarilor nu sunt neapărat un semn al lipsei de respect, ci o fâstâceală teribilă din cauza faptului că nu stăpânesc prea bine limba engleză.
• Cafe La Ville e un italienesc tot în Maida Vale, cu terasă la canalul navigabil care în duminica de dinaintea plecării arăta spelndid, scăldat în soarele rece al Londrei. Un alt burger de casă pur şi simplu minunat, echilibrat şi suculent, paste bune şi creveţi proaspeţi. Nici ei nu stau strălucit la deserturi. Am luat, desigur, cheesecake. N-am priceput mare lucru din el, destul de uscat şi parcă prea plin de personalitate în notele acrişoare.
• Am lăsat în adins la final experienţa de la Ebrington Arms. Să ne înţelegem: Ebrinton e un sat cu case puţine, lanuri de rapiţă şi păşuni cu oi grase şi frumoase. Media de preţ pentru o casă în zonă, casă care în general îşi începe istoria de pe la 1600-1700 măcar structural dacă nu pe de-a întregul, e pe la cinci sute de mii de lire sterline. Desigur, există şi aşezări care depăşesc trei-patru milioane la preţul pieţei, dar casele pe-acolo se învârt. În Ebrington nu e supermarket, oamenii cumpără ce le trebuie de pe la fermele din sat sau comandă telefonic alte bucurii de la supermarket-urile din alte localităţi vecine. Şi în Ebrington e un singur pub. Tot o clădire veche, loc bun de întâlnire pentru membrii comunităţii, majoritatea aflaţi la o vârstă venerabilă, retraşi din activităţi evident bănoase la grădinărit şi alte ocupaţii faine. Oarecum surprinzător, proprietarii de la Ebrington Arms sunt mult mai tineri, probabil „in their early fourties. El – retras devreme din industria muzicală, unde a activat ca producător. O experienţă culinară incredibilă. Meniul lor pare de departe conceput cu grijă de o minte foarte pricepută şi cu multă experienţă în restauraţie. În majoritate, preparatele sunt de inspiraţie tradiţională cu amprentă locală, într-o execuţie pur contemporană şi cu un plating modernist. Am lăcrimat puţin în sinea mea la crema de păstârnac, fierbinte şi bogată, foarte discret înnobilată cu o amintire fină de curry. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru „morcovul” ăsta cu studii postuniversitare şi mai ales pentru cremă, pe care o făceam şi noi la prânz, măcar lunar, la Kopel’s. M-am lăsat năucit de obrazul de vacă preparat la foc mic, în timp lung, aşezat în farfurie pe un foarte fin piure de cartofi, lângă morcovi noi, gătiţi la abur. Totul complimentat din belşug cu sosurile rezultate la prepararea cărnii. Un regal! Lovitura de graţie a fost, desigur, un cheesecake :) Deconstruit, că tot vă spuneam despre execuţii contemporane. Pesmetul de biscuiţi în care vânai cu bucurie copilărească bucăţele acrişoare de rubarbă organică, de la ferma din sat, uşor caramelizate… Piramidele micuţe de spumă de zahăr mascavo cu lămâie şi o bulă regească de sorbet din cremă de brânză şi din nu rubarbă. Răvăşitor! Ebrington Arms este un loc cu premii multe în competiţile culinare din „Regatul Unit” şi câştigător al numeroase competiţii dedicate producătorilor locali de bere artizanală. Vă spun cu mâna pe inimă că merită cu prisosinţă toate acele distincţii şi preţurile aproape la fel de piperate ca în localul foarte pretenţios de la Savoy, patronat de Gordon Ramsay.

Pentru că varza şi cartofii, mai ales în primăvară, sunt fala Cornwall-ului, fac frăţiorii ăştia o supă în care le combină de stă motanu-n peţiol, vă jur. Ei nu prea folosesc Instagram, ca să pună poze cu cartofii şi cu varza, aşa că, printre altele, fac supa asta. Am făcut-o astăzi, la prânz, adică scriu cu aroma încă în colţul gurii şi parcă-mi pare rău că nu mai am măcar un polonic din ea prin frigider. Hai să vă zic.

Ingrediente pentru trei-patru porţii decente:

• unt bun (80% grăsime, vă rog!) – 30 g
• şuncă sau costiţă afumată adevărată (adică de pe la producători, neinjectată şi afumată natural, cu rânduri drăguţe de cărniţă şi o proporţie „elegantă” de grăsime) – 100 g
• ceapă uscată – o bucată, medie
• cartofi noi (mici, rotunzi, fără coajă) – vreo 15
• apă sau supă de legume – 1 litru
• varză proaspătă de primăvară – vreo 200 g
• smântână fermentată – 150 ml
• gălbenuşuri – două
• sare, piper, chimen – opţional

Pasul 1. Untul în cratiţă sau tigaie adâncă, fund gros, topit fără să fiarbă. Şunca – tăiată ca piesele de domino, egal şi frumos. Călită în unt până devine crocantă. Aici puteţi folosi şi chimenul dacă vreţi, o jumătate de linguriţă de seminţe în untul fierbinte. Apoi am scos şunca din cratiţă.

Pasul 2. În grăsimea încinsă (acum îmbunătăţită şi crescură în cantitate de ceea ce s-a topit din şuncă) am călit ceapa tăiată mărunt, până s-a înmuiat, fără să se închidă la culoare.  (imaginaţi-vă aici o duşcă de bere blondă în cratiţă….)

Pasul 3. Cortofii, spălaţi şi tăiaţi pe lung în două jumătăţi, au ajuns şi ei în cratiţă. Căliţi un minut cu ceapa, apoi am pus apa în cratiţă. Capacul pe cratiţă, foc mare până a început să clocotească, apoi mediu până s-au înmuiat cartofii.

Pasul 4. Între timp am tăiat o varză mică pe din două, am scos cotoarele şi am tăiat fin o cantitate frumoasă de varză. Păstraţi măcar o frunză mai verde, dinspre exterior, o să arate magic în farfurie. Am avut timp să bat repede smântâna cu gălbenuşurile. Dacă folosiţi o smântână degresată, stoarceţi puţină lămâie în amestecul ăsta. Aveşi şanse (micuţe, e drept) să nu vi se taie amestecul ăsta când îl adăugaţi în supa fierbinte.

Pasul 5. Când cartofii au fiert bine, aveţi două variante, la alegere: ori folosiţi unealta pentru presat cartofii şi păstraţi o textură mai groasă şi mai bolovănoasă, ori băgaţi un blender în cratiţă şi trasnformaţi totul în cremă fină. E bună oricum, dar e alegerea voastră. Eu am un blender nou, un fel de Mercedes elveţian al blenderelor verticale cu picior, aşa că nu am ezitat să-l folosesc. Şi bine-am făcut, că mătasea mi s-a părut sac de iută prin comparaţie cu textura supei.

Pasul 6. Varza tăiată fin – în supa clocotindă. Vreo 5-6 minute, cât să se înmoaie, dar să nu se topească. Şi amestecând mereu, amestecul de smântână şi gălbenuş. Şi tot amestecând până am încorporat tot şi a ajuns din nou la temperatura de fierbere, ca să fiu sigur că nu s-a tăiat. Şi nu s-a tăiat. Sare şi piper, de final.

Pasul 7. Poţi să păstrezi din varza tăiată ca să o pui deasupra, în farfurie, pentru culoar eşi textură. Barbară de-a dreptul. Şi, desigur, „jumările” împrăştiate cu graţie, de crapă mâţele tot căutându-le cu ligura prin vinovăţia asta de supă. Bună pe frigul ăsta burniţos, de primăvară ofuscată.

Variantă vegetariană: evident, dacă scoţi din ecuaţie şunca şi apeşi puţin pedala cu untul. Pentru gust, desigur.

Alte variante: mi-am dat seama brusc, să tot fi fost pe la ultimele picături scurse din cratiţă, că jucăria asta merge straşnic şi cu peşte afumat (jumări din burtă de peşte afumat? hello???) sau cu piele de raţă sau de gâscă, secate frumos în tigaie. Merită încercat.

Cred că miercurea trecută încă mai aveam prin urechi urme fine de nisip brazilian şi departe de mine gândul că aş fi început să mă dumiresc în legătură cu ce se întâmplă în jurul meu. Dar miercuri am plonjat cu ambele picioare în „lumea civilizată”, alunecând cât de graţios vă puteţi voi imagina că sunt eu în stare pe o dungă fină de alcool nobil, pomădat cu note acid-florale, de portocală în pârg.

Nicolas Boussin este meşter mare într-ale cofetăriei şi asta au recunoscut (chiar) şi confraţii lui francezi atunci când i-au acordat titlul „meilleur ouvrier”, cea mai înaltă distincţie pe care francezii o atribuie anual unui număr de specialişti desăvârşiţi, indiferent de breasla din care fac parte. Boussin este de câţiva ani ambasadorul culinar al Grand Marnier şi job-ul ăsta al lui este pur şi simplu respingător: călătoreşte în jurul lumii, construieşte structuri delicioase dulci şi le explică specialiştilor şi pasionaţilor alcătuiri cofetăreşti în care picură licoarea sub stindardul căreia trăieşte o viaţă fericită, cu o misiune.

L-am văzut miercuri pe Boussin la Le Club „inginerind” cu delicateţe şi precizie un „Finger Food Exotique” în cinci straturi perfecte, cu un echilibru remarcabil de texturi şi influenţe aromatice aparent babilonice. I-am urmărit meticulozitatea calmă, firească, nobilă, parcă special antrenată să lucreze sub atributele unui brand atât de pretenţios ca Grand Marnier. Am băut pentru prima oară un mix răcoros în care lichiorul, altfel o formulă pe care eu unul mai degrabă o simt aproape în bucătărie decât într-un pahar, şi-a adus mesajul perfect pentru o astfel de întâmplare cu public: jovial dar distins, ispititor dar discret.

Grand Marnier Cordon Rouge este un partener extraordinar de experimente dulci şi nu numai. Dincolo de creme sau umpluturi fructate pentru aluaturi îngrijite, abia aştept să-mi confirm valenţele lui pe farfurii cu dichis. Mă gândesc fără teamă că mă hazardez la sosuri pentru piept de raţă sau de curcan, la carne albă marinată cu lichiorul nobil de portocale, la geluri menite să lege ademenitor cruste şi structuri mai aspre de protagonişti culinari aleşi pe măsura distincţiei şi valorii inimitabile a acestei licori versatile.

Avem site. Şi mai avem câteva săptămâni să punem la punct toate uneltele, staţiile de lucru şi spaţiul în care vă voi aştepta la primul atelier Taste Learners. Pe 10 mai ne întâlnim ca să învăţăm aproape totul despre muşchi de vită. Ca să fie bine :)