Ştie unchiu’…

Unora le e greu să recunoască: Adrian Sârbu este unul dintre cele mai importante lucruri care li s-au întâmplat în viaţă şi în carieră. Nu mă refer la aceia care se pot mândri de vreo douăzeci de ani cu o singură mare calitate în existenţa lor, aceea de „a fi rezistat” în preajma lui şi în structurile create de el fără să fi priceput sau transformat în ceva util nici măcar un gram din uraganul ăsta de inspiraţie întruchipat în vizionarul cu alură de Einstein mafiot.

Câteva gânduri, de sub cocotier:

• Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani, ASu’ n-ar fi venit la ceremonie, ci şi-ar fi trimis un reprezentant;
• Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani şi ar fi venit la ceremonie, discursul său s-ar fi oprit doar la prima frază, „Apreciez că-mi daţi acest premiu pentru următori 20 de ani…”, după care ar fi coborât de pe scenă;
• La primul board cu spăimoşii săi colaboratori de rang înalt, după ce aceştia se vor fi grăbit să-l felicite zemos pentru premiu şi pentru discurs, îmi dau voie să-mi imaginez cum Sârbu le-a transmis pe sub mustaţă: „Colegii, sper să fiţi conştienţi că, în urma a ceea ce am spus eu acolo, pe scenă, v-am băgat în buzunare încă vreo zece ani de prosperitate. Şi am naivitatea patologică să-mi imaginez că măcar acum poate câţiva dintre voi pricep că ar trebui să înceapă să livreze, colegii. Iar v-am făcut eu treaba, iar v-am pus lovelele în palmă, poate în sfârşit reuşiţi şi voi să faceţi un mic efort să le apucaţi şi să le vârâţi în buzunare.”