Acum vreo doi sau trei ani, se întoarce Boerescu de la Timişoara după un eveniment de marketing afiliat şi-mi zice: „Bă, e Oltea Zambori asta mama şi tata relaţiilor publice la Timişoara! Ne-a ajutat enorm şi ne-a deschis o grămadă de uşi fără să fi fost măcar vorba de o colaborare oficială. Pur şi simplu ne-a scăpat de o grămadă de necunoscute şi ne-a uşurat foarte tare treaba pe-acolo.”

Eu pe-atunci o admiram sfios doar din perspectiva „sudistului” cu cârlig la bănăţence, ştiam eu că drege ea ceva prin Timişoara din punct de vedere PR, dar n-aş fi ştiu să spun exact la ce nivel şi cu câtă apăsare. Mai ştiam sigur că „PR Beta” reuşise să pună în relaţie nişte evenimente despre comunicare cu mai multe mărci reprezentate în zona Banatului şi că respectivele evenimente ieşiseră bine, se vorbise frumos despre ele.

Astăzi,” Zambori, Puţan, Palconi şi asociaţii” au anunţat transformarea acelui ceva existent de prin mai 2011 într-o agenţie de relaţii publice în toată regula. Cu un portofoliu de proiecte şi clienţi deloc de neglijat, acumulat în mai puţin de trei ani de croşetat comunicare în zona Banatului, cele trei graţii îşi declară astfel intenţiile şi interesele la un nou nivel de competitivitate şi adresare faţă de piaţa românească de profil.

Eu le urez succes pe drumul cu PR Beta Agncy, că spor la treabă sunt convins că vor avea.

Mă frământă un gând de câteva săptămâni şi mi-e clar că trebuie să vi-l împărtăşesc cu grijă să nu creadă unii dintre voi că îi preţuiesc mai puţin. E pur şi simplu o nelămurire care e departe de a fi primit o concluzie. E un lucru cert şi vizibil că piaţa de freelancing în consultanţă de marketing online, content, social media etc. a fost foarte populată în ultimii cinci-şase ani. Nu mă refer la piţigoii spammeri care vând like-uri la vrac, ci la cei câteva zeci, nu multe, de oameni care au avut prilejul şi apetenţa să practice comunicare sub diversele ei forme până la momentul cotiturii către online. La unii dintre ei, momentul ăsta a coincis cu deteriorarea pieţei de muncă, angajaţii cu CAS-uri plătite de angajator au devenit independenţi, şi-au pus în funcţiune competenţele şi relaţiile dobândite în anii de muncă „clasică” şi au luat valul pe piept.

Ei bine, în ultima vreme LinkedIN mă anunţă din ce în ce mai des despre întoarcerea „la program” a celor care au gustat din apanajele libertăţii sau antreprenoriatului. E firesc să mă gândesc şi să mă întreb despre motivul pentru care oamenii ăştia îşi amanetează din nou independenţa. Siguranţa unui venit constant versus nivelul bugetelor şi al neprevăzutului financiar în consultanţa independentă e primul răspuns tentant, care conţine şi un indubitabil iz de înfrângere. Ori eu asta chiar nu vreau să accept despre aceia pe care i-aş recomanda oricând celor care mă întreabă de ei. Dacă backgroundul meu este suficient de puternic încât să mă recomande ca pe un independent profesionist, pentru ce altceva mi-aş vinde din nou libertatea?

Nu cred în coexistenţa paralelă a celor două valenţe, specialist la program şi independent. Sigur, proiectele personale paralele se fac cel mai bine în timpul orelor de la „serviciul” cu contract pe durată nedeterminată, certific şi dau scris pentru asta. Nu cred că e neapărat etic, dar sigur e practic. Însă oricât de puţin ai reuşi să lucrezi pentru salariu, simpla încartiruire şi însuşi timpul pe care accepţi contractual să-l petreci „la birou”, mi se par suficient de energofage ca să-ţi mai permită să lucrezi pentru proiectele independente după 5 PM.

N-aş mai fi în stare să bat palma cu un angajator, indiferent pe ce venit garantat lunar. Nici credite nu mai vreau să fac niciodată şi am îmbrăţişat strâns credinţa că banii sunt importanţi doar din perspectiva emoţiilor şi experienţelor pe care ţi le oferi cu ajutorul lor, e adevărat. Şi ştiu că sunt companii româneşti care au mai şters praful pe obiceiuri şi înţeleg că unii dintre angajaţii lor pot fi mult mai profitabili şi mai utili lucrând de acasă, însă calitatea de angajat conţine încă multe standarde şi politici interne pe care îţi este imposibil să le eviţi, raportări şi bilanţuri şi bugetări care, atunci când nu sunt aplicate practic pe proiecte individuale, reprezintă doar marea pierdere de vreme atât de bine instituţionalizată în corporaţii şi companii cu năzuinţe şi pretenţii standardizate corporativ.

Nici gând să vreau să trag vreo concluzie. Aş vrea să aflu, totuşi, ce altceva în afară de stabilitatea financiară îi poate convinge pe prietenii mei să renunţe la avantajele libertăţii.

Aproximativ patruzeci şi cinci de minute cu autobuzul de la Iatacare la Camamu. Biletul e vreo 8 reali şi toate autobuzele din Brazilia (adică şi „rata” cea mai ponosită) merg cu aerul condiţionat pus pe „cancer”. De la Camamu, cu şalupa rapidă, aproape patruzeci de minute până la Barra Grande. Asta costă de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de reali de om, în funcţie de momentul din an şi de câtă portugheză vorbeşti. Din Barra mai faci aproximativ o jumătate de oră până în Taipu de Fora, cu un taxi sau cu un ATV de închiriat. Taxiul e patruzeci de reali şi merge cu până la patru persoane. ATV-urile se închiriază din centrul Barra sau de la moteluri şi costă o sută de reali pe zi plus gazolina.

În Taipu e o plajă mare, cu terase şi bodeguţe, dar atracţia locului este reciful imens, aflat la aproximativ o sută de metri de ţărm. Asta dacă vorbim despre bucata cea mai mare din recif, căci mai sunt vreo trei bucăţi dintre care una porneşte chiar din buza plajei. Pentru o experienţă memorabilă, e nevoie de: o zi însorită, cu lumină multă; reflux minim la o oră decentă (adică de la miezul zilei, când ai şi soarele deaupra, deci lumină mai multă în recif, până pe la trei sau patru după-amiază) ca să vezi mai mult şi să nu fii nevoit să te scufunzi mai mult decât îţi permite ţeava snorkel-ului; mască, ţeavă şi labe, pe care le închiriezi pe plajă cu (în total) şaisprezece reali pe oră (colegii nu calculează jumătăţi de oră); eventual echipament foto-video subcavatic, ca să poţi să-ţi faci un selfie-două.

Clipul de mai jos e prima tentativă de edit din imagini filmate cu GoPro Hero 3 Black Edition, jucărie care încă îmi râde în nas cu superioritate intelectuală. Deci mai mult aşa, de dragul năbădăioşilor negricioşi pe care-i veţi vedea la cadru după imaginile introductive. „Mai mă duc!” Mai fac.

Deci avem aşa. Orla. Doar un fel de plajă. Adică aproape o plajă. În sensul că vorbim despre o fâşie destul de lată de nisip, care se termină într-una dintre instanţele Atlanticului din jurul oraşului. Doar că Orla e murdărică, plină de bărci şi primul punct în care Rio de Contas se varsă în ocean. Adică la Orla e mai degrabă apă de râu. Imediat după asta avem Concha. Asta e puţin mai plajă.  Şi aici e multă apă dulce mai ales până vine mareea, nisipul e puţin şi din abundenţă populat cu scaunele şi mesele de plastic ale teraselor cu vad la brazilieni. Pentru că bere, pentru că mâncare, pentru că nu. La Concha nu prea sunt valuri, ceea ce înseamnă că poţi înota lejer, poţi să de te dai cu caiacul sau să faci „stand-up”. Nu e vorba de comedie, ci de stat în picioare pe o planşă specială şi „vâslit” cu o padelă lungă. Pretty fun.

După astea începem să vorbim despre plaje în toată puterea cuvântului. Resende e preferata localncilor şi turiştilor străini. E plaja boemă. Tiririca e următoarea, destul de mainstream, dar mai mare şi mai generoasă în valuri pentru surf şi body-boarding. Are şi nişte duşuri naturale cu apă dulce şi debit puternic. După asta e Ribeira. Mică, inundată complet la maree înaltă, cu un culoar natural până spre drumul asfaltat, plin şi el de mese şi scaune până vine apa mare.

Imediat după Ribeira, asfaltul e pa. Începe o bucăţică de Mata Atlantica, adică un colţ din cei 5% care au supravieţuit aici, în Bahia, din toată întinderea de pădure atlantică distrusă, pe rând, de „descoperitorii” Braziliei şi mai apoi de brazilieni înşişi. E un drum de vreo patruzeci şi cinci de minute prin pădure, cu urcuşuri şi pante destul de abrupte, cu pământ jilav care nu cred să se usuce vreodată, cu mici cursuri de apă şi, la un moment dat, o cascadă nu prea înaltă, dar forţoasă tare. Şi după asta e Prainha.

Imensă, foarte rar populată şi atunci doar de răzleţi care au decis să se aventureze de dragul priveliştii şi al liniştii. La Prainha e un singur chioşc unde poţi cumpăra cocos verde, apă şi răcoritoare. Atât. Adică „doar atât” dacă nu credeţi că vă e de ajuns ceea ce vedeţi în pozele de mai jos. Nu, astea nu sunt toate plajele din apropiere. Şirul continuă cu Sao Jose, Jeribucacu, Engenhoca, Havaizinho, Camboinha, Itacarezinho şi Havaizinho, dar despre ele poate vorbim cu altă ocazie.

Bahia e unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi intra în ocean 365 de zile din an. Dacă e soare. Şi dacă nu e, apa e mai caldă şi o baie pe ploaie de obicei devine o amintire memorabilă pentru tot restul vieţii. Vara, de prin octombrie până spre aprilie, pe-aici se stă pe plajă chiar dacă e înnorat. Şi uneori se apucă lumea de cântat, căci un lucru e clar: brazilienilor nu le lipseşte niciodată muzica. Şi chiar dacă o cultură care a dat universalităţii ritmuri unice şi personalităţi-simbol ale istoriei muzicale ajunge să se bagatelizeze, printre mase, în sunete şi vorbe care îmi aduc cu neplăcere aminte de eternele manele din România, samba şi bossa se încăpăţânează să nu pălească. Chiar şi când e uşor „ţigănită”, samba e tot samba.

Încă nu e Carnaval, anul ăsta e pe la jumătatea lui martie (parcă), dar astfel de procesiuni se întâmplă la noi pe stradă aproape tot timpul şi mai cu seamă la sfârşit de săptămână. Sunt fanfare locale sau din oraşele apropiate, vin să-şi facă încălzirea pentru marile năzbâtii recurente sau pur şi simplu ca să-şi exerseze muzicile în paşi mărşăluiţi. Şi pubicul, în majotitate turişti brazilieni şi străini, nu pot decât să se bucure de asemenea întâmplări.

…e multă muzică. De pe la finalul lui decembrie se cheamă că suntem „în sezon”, ceea ce pentru noi, la restaurant, înseamnă că e ceva mai multă agitaţie seara. Asta nu înseamnă că nu avem timp să ne bucurăm de ce se mai întâmplă în jurul nostru. Ca, de exemplu, copilaşii ăştia trei care, vreme de vreo două ceasuri bune, au încins o seară (toridă oricum) de ianuarie. Şi ca ei sunt foarte mulţi pe-aici.

L-am găsit! E brazilian, are undeva pe la şaizeci şi ceva de ani şi habar n-am ce face în restul timpului. Îl găsesc uneori, spre înserat, pe Resende, plaja „mai pentru localnici” şi prima în ordinea lor cum vii dinspre oraş. Aruncă discul de câteva zeci de ori şi îl cam prinde de fiecare dată. Nu l-am văzut niciodată prin oraş, pe stradă, dar sigur locuieşte aici, îl văd de câteva luni bune şi restul localnicilor îl ştiu şi îl salută. Iote ce talent. Audio e Ana Carolina, cu „Elevador (Livor de esquecimento)”.

„M-ai dezamăgit!” „Sunt dezamăgit…” „Eşti o mare dezamăgire pentru mine.” Asta pe un ton resemnat, miorlăit sau întretăiat de suspine. E un soi de durere brav-masochistă în deznodământul ăsta umed al identificării şi acceptării fataliste a faptului că un cineva sau o situaţie nu ne-a împlinit aşteptările, nu ne-a confirmat propriile proiecţii şi nu ne-a generat, în final, satisfacţie şi confort emoţional.

Mai mult, uneori trecem prin perioade întregi în care ne transformăm în dezamăgiţi pro. Ca şi cum instituţia dezamăgirii ne-ar apropia, prin tristeţe şi amoc, de adevăratele taine de căpătâi ale existenţei. Conform unei predispoziţii demonstrate ştiinţific a intelectului uman pentru negativism şi anxietate, dezamăgirea ca mod de viaţă ne aprinde pe creştet un fel de nimb al martiriului filosofic pe care, cu litere de neon, clipeşte intermitent, mai ceva ca reclamele de pe cazinourile din Las Vegas, poate cel mai cunoscut text publicitar creat vreodată: „Viaţa e de rahat!”.

Rewind. „Dezamăgire” este, evident, un cuvânt compus. Prefixul „dez-/des-” reprezintă reversibilul unei stări de fapt, mutarea unei stări sau a unei acţiuni la polul opus faţă de instanţa sa iniţială. „Dez-amăgire” (sau fratele lui şi mai „in your face”, „dez-iluzie”) nu reprezintă nimic altceva decât o pură şi binefăcătoare trezire la realitate, o ieşire din ceea ce doar propria noastră structură emoţională şi intelectuală a proiectat ca şi aşteptări faţă de o situaţie sau faţă de o altă persoană.

Nimeni nu e vinovat pentru propriile noastre deziluzii. Nici măcar noi înşine, din moment ce aşa ni s-a dat nouă temă de lucru în conjunctura umanităţii pe care o reprezentăm. Iar mica noastră revelaţie lexicală mi se pare foarte utilă pentru momentele în care suntem natural înclinaţi să revărsăm vină şi reproş asupra altora. „Sunt dezamăgit! M-ai dezamăgit! M-am trezit din somnul iluziei şi, mulţumită ţie, am ieşit de sub perdeaua difuză a amăgirii. Îţi mulţumesc!”

Ce pot să câştig prin asta? Totul, prin comparaţie cu hibernarea în transferul de responsabilitate asupra celorlalţi. În primul rând o trecere conştientă de la sentimentul de pierdere la cel de câştig şi recompensă personală: nu mă mai amăgesc, nu mai trăiesc în iluzie, sunt mai treaz şi mai conştient. În al doilea rând, o poziţionare confortabilă faţă de subiect: de fapt, eu sunt cel care a proiectat şi s-a poziţionat greşit, subiectul (persoană sau situaţie) poate fi privit altfel decât indezirabil şi de evitat. În al treilea rând, un nou traseu/circuit mental şi emoţional pentru vitoarele situaţii similare, în care voi şti că aşteptările sunt doar ale mele şi nu temele altuia în raport cu mine.

Nu e doar un joc de-a lexicul, ci doar un exemplu foarte simplu despre propria şi atotcuprinzătoarea noastră responsabilitate asupra ceea ce reprezentăm din punct de vedere emoţional, filtrat prin intelect. Nimeni altcineva şi nimic altceva în afară de noi înşine nu ne face fericiţi, iar ceea ce vine din exterior sunt doar simple recompense sau ameninţări. E treaba fiecăruia dacă alegem sau nu să rămânem dependenţi de ele.

S-a prescris o provocare de la Mihai şi, în sfârşit, mi-a apăsat trăgaciul pentru „bă, da tu chiar nu mai scrii nimic?” care îmi tot înfigea de câteva zile degete noduroase prin ferma de neuroni comunicativ-creativi. Aşa că da, am o părere şi dau cu ea de spoiesc pereţii.

Self awakening. Asta e treaba care va continua încet şi sigur să se întâmple în din ce în ce mai mulţi indivizi trăitori pe Terra în 2014. Că religiile sunt un megabullshit ştiam toţi de mai multă vreme, însă probabil că încă nu reuşisem să aflăm ce putem face conştient şi activ cu certitudinea asta. Că sistemul corporativ şi munca la normă ne distrug programatic ca indivizi şi conştiinţe ştiam cu siguranţă de un timp, dar poate că frica universală era ceva mai puternică până de curând şi prea puţini dintre noi am reuşit să ne dăm voie să aflăm care e, de fapt, misiunea reală a fiecăruia dintre noi şi cum ne-o putem împlini în instanţa curentă a existenţei noastre.

Lumea s-a modificat mult, nu mai poate funcţiona după regulile stabilite acum sute de ani. Poate că regulile astea au funcţionat o vreme, dar ultimele decenii ne demonstrează că doar ne încăpăţânăm să nu acceptăm că treaba merge prost şi că, de fapt, slogăneala schimbării care trebuie să vină din fiecare dintre noi nu mai conţine nimic demagogic. Cred că, în sfârşit, suntem suficient de maturizaţi şi conştienţi ca specie pentru responsabilizarea faţă de propriul destin.

Şi îmi permit să cred că adevărata cheie a acestei treziri individuale este chiar acceptarea conştientă şi practicată a plurivalenţei pe care am fost educaţi şi mai apoi am ajuns natural să o negăm. Suntem, în proporţii diverse, buni şi răi, lumină şi întuneric. A alege să fim mai degrabă buni nu înseamnă în niciun caz că ne diminuăm potenţialul malefic sau că am învins în lupa cu umbra, ci doar că ne-am exercitat libertatea de opţiune într-o anumită direcţie. Oare e nevoie să vă aduc aminte de câte ori războiul binelui şi al lumini a generat rău şi întuneric?

Viaţa e prea scurtă ca s-o trăieşti într-un singur loc. Momentul nostru de existenţă e prea mărunt ca să-l petrecem într-o formulă fixă. Universul ne pune la dispoziţie prea multe opţiuni ca să rămânem blocaţi într-una singură. Suntem minunat de unici, de ce ne-am petrece întreaga viaţă încercând să semănăm cu alţii?