Notícias de quarta-feira

Pandelică şi Costel

S-a întors Anuschka de la São Paulo şi de la Brasilia şi ne-a făcut nişte poze artistice.

• Amicul Marco (Marco Antonio, ok?), artisUL grafic al oraşului, care are magazinul cu suveniruri din dreapta, două vitrine mai jos pe stradă, şi-a luat inima-n dinţi şi a scos-o pe Nazca la o cină oarecum romantică. Cu Nazca asta e o istorie. Chiliancă. Acum aproape un an de zile, împreună cu iubitul ei italian viajor (adică doar în răstimpuri prin oraş, în rest probabil lipit de patria-mamă) au închiriat o ditamai hardughia de căsălău. Cu etaj. Cu intenţia unui restaurant vegetarian la parter şi a unui magazin cu produse organice la etaj. Aş estima chiria aia un pic pe la 1,500 de reali pe lună. Bă, deci n-au făcut nimic. A, ba da, au mai băgat nişte bănişori în ceva mobilier, zugrăveală, un bar frumos, cu o placă din lemn masiv… Dar business – ioc. Au abandonat ideea după vreo zece luni de plătit chirie degeaba. Eh, povestea sugerează că italianul cel chelbos s-a cam răsucit cu totul spre Macaronaria şi Nazca e pe piaţă, ceea ce pentru Marco pare interesant. Cu atât mai interesant cu cât bănişorii catapultaţi pe geam au fost mai mult ai ei. Acuma alta: fata vrea să se apuce de făcut înconjurul lumii cu pisica din dotare. Cu autostopul. Mkay…
• Azi a plouat toată ziua şi cică o să plouă până la sfârşitul săptămânii. Chiar e frig.
• Săptămâna asta avem petrecere locală cu aromă belgiană. Să vă esplic. Draga de Nele, prietena noastră belgiancă, trăită vreo douăj’ de ani în Canada şi de vreo patru ani în Itacare cu motel fain lângă plajă, cu vedere la frumuseţe de ocean, a primit ultimul verdict în legătură cu proprietatea ei de aici. Ideea e că aici, ca străin, ca să faci o firmă pe care să începi să imporţi capital, să investeşti şi/sau să-ţi deschizi procesul de obţinere a rezidenţei, e nevoie de un partener legal rezident sau cetăţean. Şi pentru că prietena noastră avea un iubit cu aceste calităţi, urmările au fost cele fireşti. Au făcut, au dres, cu investiţia 100% dinspre ea. Şi când s-a rupt lanţul de iubire şi-a-nceput a rugini, omu’ a ridicat pretenţii. Şi n-a ridicat doar pretenţii, a spart şi nişte uşi în câteva rânduri, a intrat cum ar veni prin efracţie în motel şi aşa mai departe. Procesul a durat aproximativ un an de zile, iar nele azi a primit rezoluţia în favoarea ei. Ceea ce ne bucurăm, că e fată bună şi sufletistă.
• Dacă v-a trecut până acum prin păhărele cachaça „51” în afara Braziliei, să ştiţi că e ok. Nu, „Pitú” nu e  cachaça. E orice altceva şi e chiar mai rea decât „51” local brazilian, că asta voiam de fapt să vă zic. Dacă ajungeţi prin Brazilia, ocoliţi „51” făcut pentru piaţa internă. E alcool industrial cu aromă chimică de ceea ce trebuie. E „mitilic”. Întrebaţi de sortimentele de Minas, de Sagatiba, de Ypioca sau măcar ceva ce începe de la douăzeci de reali sticla. Asta de care vă zic e vreo şase reali la supermarket, deci vreo patru sau mai puţin în magazinele mai low profile.
• Bă, cum nu vor dumnezeii brazilieni să ne lase să muncim… Plănuisem să vopsim faţada de la Oasis exact azi. Şi tocmai azi plouă. Pfuai…câtă nedreptate… Asta e negarea dreptului la muncă!
• Pe-aici se practică mult ofertele cu farfurii pentru doi în restaurante. Majoritatea au meniul compus astfel. Nu zic că e rău, mai ales că mare parte din mâncarea tradiţională e cu sos, e mai simplu pentru bucătărie, dar mi se pare oarecum forţat să  mănânc acelaşi lucru cu partenerul meu de cină dacă nu vreau. Pentru că poţi să comanzi şi porţie pentru o singură persoană dar, desigur, costă mai mult decât jumătate din preţul pentru doi. Noi avem porţii individuale şi mari. Şi preţuri sub jumătate din preţul porţiilor pentru doi de la vecini (unii dintre ei practică un adaus comercial care uneori depăşeşte şi 1000% (o mie la sută, da) costurile ingredientelor. Invariabil, brazilienii ne întreabă după ce citesc meniul „porţiile sunt pentru doi, nu?”. În seara asta am avut un cuplu plus o cotoroanţă şi o premieră absolută: „Porţiile sunt pentru doi?” „Nu, sunt individuale.” „Dar o porţie de peşte în sos de vin ajunge pentru TREI?” Au comandat două farfurii şi două sucuri şi au plecat cu atitudinea unor oameni traşi pe sfoară. Şaisprezece euro.
• Mi-am adus aminte de alta. OK, ştiu să deosebesc un cuplu sau doi prieteni sau două fete care vor doar să guste ceva şi comandă o singură porţie pentru amândoi şi acelaşi „duo” care face chestia asta din zgârcenie, în condiţiile în care preţurile de aici sunt uneori ridicole comparativ cu ţările din care vin ei. Îi vezi, le simţi energia, cel puţin mie, lui Florian şi fetelor ne e uşor să-i deosebim. La mine-n creieri asta se umflă şi mai tare când automat îmi aduc aminte că ei sunt în vacanţă. Cărpănoşenia în vacanţă mi se pare mai tristă decât cea ce zi cu zi. Să-mi fie ruşine, dar eu la fazele de genul ăsta am comanda „French style!”. Adică facem o farfurie normală, pentru o persoană, dar cu mai puţină garnitură decât de obicei. Când îi văd că împart şase creveţi şi cinci linguri de orez la două guri, îmi vine să mă apuc de împletit bambus.