Posturi cu tagurile: "jurnal"

V-am scutit de ceva timp de „ştirile” îmbumbate de prin lumea mea de dinăuntru şi de dinafară, semn că am avut alte subiecte mai tentante de pus în cerneală. Vituală. De-aici, din ţara-n care nici cocoşii prea devreme nu se scoală. (scuze, am în căşti munculiţa lui Krem în timp ce scriu şi mă apucă tare cheful un pic în rime să mă screm). Bun. Ia hai să vedem ce exclusivităţi am mai adunat între timp.

• E în Bahia o vară de-ţi vine să-ţi introduci barja-n ponton dacă eşti chiar convins că vrei să faci business pe bune. Avantaj eu. Orăşelul ăsta e senzaţional fără turişti, numai că turismul e singura sursă serioasă de venituri pentru mai toţi rezidenţii lui, brazilieni sau de-aiurea. Vara a început oficial prin decembrie şi până pe la 15 ianuarie a fost de-a dreptul frenetic. După care biiiiiiiiiiiip lung, ţiuitor şi cam ploios. Turişti brazilieni – o mână. Turişti străini – o mânuţă şi mai mult chilieni, argentinieni sau israeliţi. Ergo bate vântul prin toate restaurantele şi magazinele din urbe. Ceva europeni rătăciţi ici şi colo. Unde mai pui că primăria a început un fel de vânătoare de decibeli prin cluburi şi, după ce într-o seară poliţia a ridicat boxele din mai multe locante (exact în noaptea în care un restaurant ardea liniştit pe plajă), acum e totul pe surdine şi discreţie. Şi cam plouă. În fiecare zi. Mie nu-mi rămâne decât să-mi văd de un fel de program de detoxifiere cu sucuri verzui, de plajă şi de foarte multă plictiseală seara, în aşteptarea muşteriilor.

• Beau nişte sucuri. Unele verzi, altele colorate. E ok, mă simt ciumec şi superior, dar spre seară e musai să înghit şi altceva dacă nu vreau să-i muşc de beregată pe cei din jur.
• Natalia e smeoaică în bucătărie. Învaţă meniul meu cu viteza luminii şi deja face singură mare parte din farfurii. Sunt liniştit să o las baronesă peste tigăile de la Oasis când voi reveni în România, dacă se decide cineva să resusciteze turismul în oraş o să-i fie chiar bine.
• Am descoperit cu tristeţe că printre cunoscuţii mei de-aici iarba s-a demodat grav şi că noaptea e plin de cocaină pe stradă. Aparent ieftină din moment ce şi-o permit şi omuleţi care în general nu prea produc niciun sfanţ. Dar cocaina şi suratele ei sunt prezente pe mai toate străzile din lume şi Bucureştiul continuă să fie o piaţă prosperă şi pe Magheru, şi prin văgăunile din cartiere. Rămâne valabilă aia cu dacă tu n-ai treabă cu asta, nici ea n-are treabă cu tine.
• Ne-am stabilit cartierul general din Bucureşti, locul în care se vor întâmpla cursuri, workshop-uri, demo-uri, întâlniri faine şi cine cu dichis. E o minune pe două niveluri, de peste 250 de metri pătraţi, cu zona de oaspeţi foarte bine delimitată de spaţiul nostru, luminoasă şi foarte îmbietoare din multe puncte de vedere. Şi mai e şi în buricul târgului. Numai că, stupoare, adresa acestui spaţiu va fi cunoscută doar de aceia care vor avea o treabă concretă acolo. Toate poiectele mele şi ale lui Alis, pe care deja le scriem şi le împachetăm şi care se vor întâmpa în acel spaţiu, vor fi atât de personalizate şi pentru un public atât de direct selecţionat, încât nu vom avea niciun motiv să publicăm pe undeva adresa. Nu veniţi, vă chemăm noi! ;)

• Februarie a fost cu români pe-aici. Întâi Bobby, Alexandra şi Zaza, puţin în vacanţă, puţin cu treabă, filmând pentru câteva piese ale Alexandrei (Uşurelu) în drumul lor către „capătul lumii…tum…tum…tum…”. A fost straşnic cu ei. Vreau neapărat să vă povestesc mai multe despre asta, dar deocamdată nu am apucat să vorbesc cu Bobby cât şi în ce fel. Cert e că pentru câteva zile am simţit din nou nebunia simpatică a producţiei „out of home”, cu locaţii de găsit, spaţii de filmare, elemente de decor sau făcut rost de figuranţi frumoşi la cadru. La un moment dat mi-am cam pus pe gânduri amicii din oraş când i-am întrebat senin unde aş putea găsi o pianină în Itacare. N-au picat pe gânduri în legătură cu pianina, despre asta erau 1000% convinşi că e imposibil de găsit, ci în legătură cu eventuala mea sănătate mintală de vreme ce puneam o astfel de întrebare. Dar am fost convins că pianina asta există şi am găsit-o în timp util. Drăgălaşii au plecat apoi la Salvador, după aceea în Chile, la Valparaiso şi la Santiago. Aseară erau înapoi în Rio şi cred că în vreo două-trei zile vor fi înapoi acasă.
• După cei trei muşchetari a venit Monica, o prietenă a lui Florian şi a Laurei, cu treabă pe-aici să-şi tragă sufletul peste creier după mai mulţi ani la Londra şi doi în Quatar, de unde a călătorit în toată lumea. Monica e un omuleţ tare frumos pe toate părţile şi pentru următoarele luni se va lăsa îmbrăţişată cu drag de copacii de la Pedra.

• Surâd gândului că îmi voi lăsa aici aproape toată „garderoba” braziliană atunci când îmi voi face bagajul. Înainte de a pleca din România, am dus la Satele Copiilor vreo nouă saci imenşi cu haine. Tot ceea ce deţin acum încape într-o valiză nu foarte grea şi într-un rucsac mic. Îmi voi lăsa aici aproape toate hainele ca să pot aduce acasă o grămadă de „merinde” (uscături şi udătură) pe care acolo sigur că nu am cum să le găsesc. Deci păzea, se lasă cu degustări în cercuri restrânse :)
• Plouă.

Ieri a fost a opt sute şaizeci şi cinci de mii şase sute şaptezeci şi treia sărbătoare naţională dintr-un an brazilian, adică Proclamarea Republicii, în 1889, când îl deteră jos pe Dom Pedro al II-lea (aşa-l chema, nu e caterincă) şi făcură republică în Gigant. Orăşelul a început să se umple încă de miecuri seara, joi a fost asaltul final şi ieri deja ziceai că e  accident cu victimă pe stradă. Cu această ocazie, iată ultimele ştiri şocante din oraş, fără nicio legătură cu marea sărbătoare.

• Natalia s-a despărţit a doua oară de Matteo şi ea zice că de tot. Treaba e cam aşa: ştim toţi cum e să te trezeşti la 25 că eşti deja de trei ani într-o relaţie care miroase foarte tare a mariaj şi că vrei pur şi simplu să fii singur sau să trăieşti fără să te gândeşti la fiecare pas în ce fel va fi afectat „celălalt” de dorinţa sau decizia ta. Şi eu cred că e bine.
• Delfina (noi îi spunem Rechina) s-a întors pentru a treia oară la Itacare. Argentinianca mititică şi nurlie, cu experienţă în metode alternative de educaţie pentru copii autişti, a venit ieri înapoi după o vizită de o lună în patria-mamă. Prima oară a venit în vilegiatură. A doua oară a venit pentru că prima oară se îndrăgostise straşnic de Andres, unul dintre barmanii musculoşi de la Favela, bodega din susul străzii. Numai că Andres, în ciuda faptuli că e un băiat foarte gijuliu şi atent, e mare iubitor de viaţă şi păsărici diverse. Aşa că Rechina s-a cam supărit şi a plecat relativ boţâtă la corason. Andres s-a tăvălit amarnic de dorul ei şi ea s-a întors. Şi eu cred că e bine. Voi reveni cu amănunte.

Delfina

• Joice, sous-chefa mea negrişoară şi sufletistă, s-a despărţit de Santana, poliţaiul în dotare de vreo doi ani. Da’ nu pare să sufere prea intens. Abia că iese şi ea mai des la o berică, la o serată dansantă, la o ocheadă cu derbedeii. Şi eu cred că e bine.

#iocu Joice

• Ieri am luat pentru prima oară calamar aici. E importat din China, e alb complet, nu are acea „aripioară” la capătul trunchiului, nu are nici urmă vagă din gustul atât de specific vietăţii şi, în general, pare făcut integral în laborator. Ce-i drept, e moale şi se prepară uşor. Mi-am mai luat o ţeapă cu ocazia asta, întrucât am crezut din  start că, dacă pe pungă scrie „bicarbonat pentru uz alimentar”, e musai de sodiu. Aşa că am lăsat preventiv calamarul în soluţie de bicarbonat stins cu zeamă de lămâie, cu gând să-l frăgezesc mai vârtos. Şi era bicarbnat de amoniu. Şi amănunte mai departe nici că are rost să vă mai dau. Şi eu cred că n-a fost bine.
• Leticia şi Caesar au făcut un tapas bar. La Lola e tot „mai sus pe stradă”. Au făcut fain de tot. Copiii ăştia s-au căsătorit la Madrid, la ei acasă, acum vreo cinci-şase luni. El a vândut discoteca de-aclo, ea şi-a lăsat interesele şi au plecat amândoi într-aici, stuchind de mama focului spre tristeţile apăsătoare ale realităţii contemporane spaniole. Şi au închiriat un loc frumos pe patru ani, l-au aranjat, şi-au făcut şi casă desupra prăvăliei şi câteva luni au muncit de vre zece ori mai mult decât o făceau la Madrid. Caesar: „păi frăţică, eu la treaba din Spania lucram pe bune de joi seară de la zece până duminică dimineaţă pe la trei. Atât. De când am venit, muncesc cin’şpe ore în fiecare zi.” La Lola lucrază Matteo (ăsta micu’ al lu’ Natalia) în bucătărie, căci Leticia e meşteră neexprimată încă în bucătăria profesionistă, deci e şefă. În sală lucrază Fernanda, care a plecat de la noi acum vreo trei luni pentru că muncea prea mult şi mult prea greu cu mine. Deh, standarde şi pretenţii. Au deschis miercuri şi aseară erau deja cam angoasaţi. Sărbătorile braziliene nu înseamnă mare lucru pentru noi, nişaţii din Itacare. Noi suntem preferaţi mai degrabă de străini şi Lola a trăit experienţa asta aseară. Noi am avut noroc, am muncit la foc continuu toată seara.

Leticia şi Caesar

• Ni s-a confirmat petrecerea privată de pe 23, aniversarea unui ofiţer american care face 40, event pe care l-am pus la cale pe mail cu mămica lui din America. It will be a blast!
• Mi s-a întors chitaristul din Argentina, numai că „I have a problem… I need money. And when I need money, I have a problem: I need money!”. Aşa că şi-a găsit un loc de basist într-o trupă de Rock and Roll, cu care poate cânta pe bani. Aşa că eu mai stau o vreme cu improvizaţii pe la jam-session-urile de joia, de la Bananas, hostelul unor engleji unde se cântă mai mult reggae brazilian. Kinda’ meeehhh…
•  Am comandat cinci găini de ţară, curăţate şi proaspete, cu 20 de reali bucata. Pot să fac porţii de o jumătate de animal (au peste două kilograme) pentru două persoane. Vreau să le fac cu sos Madeira, orez şi salată şi merg la vreo 55 de reali porţia. Cu costuri pe garnitură şi regie, ies la vreo 350% adaus. Nu e mare scofală, dar am nevoie de farfurii pentru două persoane, e un obicei de consum naţional şi cred că vreau mai mulţi brazilieni vara asta.
• Preţurile la cazare au sărit în aer pentru decembrie, mai cu seamă pentru săptămâna cu Revelionul. Nu mai găseşti un apartament decent pentru două persoane sub 2,500 de reali pentru perioada respectivă. Ştiu, asta înseamnă vreo 800 de euro, adică nu e un preţ chiar exagerat pentru Paradis, dar cu banii ăştia, în vremuri normale, poţi închiria o casă întreagă, cu curte. Pe termen lung, chiar mai puţin.
• AMR 12 :D

Pandelică şi Costel

S-a întors Anuschka de la São Paulo şi de la Brasilia şi ne-a făcut nişte poze artistice.

• Amicul Marco (Marco Antonio, ok?), artisUL grafic al oraşului, care are magazinul cu suveniruri din dreapta, două vitrine mai jos pe stradă, şi-a luat inima-n dinţi şi a scos-o pe Nazca la o cină oarecum romantică. Cu Nazca asta e o istorie. Chiliancă. Acum aproape un an de zile, împreună cu iubitul ei italian viajor (adică doar în răstimpuri prin oraş, în rest probabil lipit de patria-mamă) au închiriat o ditamai hardughia de căsălău. Cu etaj. Cu intenţia unui restaurant vegetarian la parter şi a unui magazin cu produse organice la etaj. Aş estima chiria aia un pic pe la 1,500 de reali pe lună. Bă, deci n-au făcut nimic. A, ba da, au mai băgat nişte bănişori în ceva mobilier, zugrăveală, un bar frumos, cu o placă din lemn masiv… Dar business – ioc. Au abandonat ideea după vreo zece luni de plătit chirie degeaba. Eh, povestea sugerează că italianul cel chelbos s-a cam răsucit cu totul spre Macaronaria şi Nazca e pe piaţă, ceea ce pentru Marco pare interesant. Cu atât mai interesant cu cât bănişorii catapultaţi pe geam au fost mai mult ai ei. Acuma alta: fata vrea să se apuce de făcut înconjurul lumii cu pisica din dotare. Cu autostopul. Mkay…
• Azi a plouat toată ziua şi cică o să plouă până la sfârşitul săptămânii. Chiar e frig.
• Săptămâna asta avem petrecere locală cu aromă belgiană. Să vă esplic. Draga de Nele, prietena noastră belgiancă, trăită vreo douăj’ de ani în Canada şi de vreo patru ani în Itacare cu motel fain lângă plajă, cu vedere la frumuseţe de ocean, a primit ultimul verdict în legătură cu proprietatea ei de aici. Ideea e că aici, ca străin, ca să faci o firmă pe care să începi să imporţi capital, să investeşti şi/sau să-ţi deschizi procesul de obţinere a rezidenţei, e nevoie de un partener legal rezident sau cetăţean. Şi pentru că prietena noastră avea un iubit cu aceste calităţi, urmările au fost cele fireşti. Au făcut, au dres, cu investiţia 100% dinspre ea. Şi când s-a rupt lanţul de iubire şi-a-nceput a rugini, omu’ a ridicat pretenţii. Şi n-a ridicat doar pretenţii, a spart şi nişte uşi în câteva rânduri, a intrat cum ar veni prin efracţie în motel şi aşa mai departe. Procesul a durat aproximativ un an de zile, iar nele azi a primit rezoluţia în favoarea ei. Ceea ce ne bucurăm, că e fată bună şi sufletistă.
• Dacă v-a trecut până acum prin păhărele cachaça „51” în afara Braziliei, să ştiţi că e ok. Nu, „Pitú” nu e  cachaça. E orice altceva şi e chiar mai rea decât „51” local brazilian, că asta voiam de fapt să vă zic. Dacă ajungeţi prin Brazilia, ocoliţi „51” făcut pentru piaţa internă. E alcool industrial cu aromă chimică de ceea ce trebuie. E „mitilic”. Întrebaţi de sortimentele de Minas, de Sagatiba, de Ypioca sau măcar ceva ce începe de la douăzeci de reali sticla. Asta de care vă zic e vreo şase reali la supermarket, deci vreo patru sau mai puţin în magazinele mai low profile.
• Bă, cum nu vor dumnezeii brazilieni să ne lase să muncim… Plănuisem să vopsim faţada de la Oasis exact azi. Şi tocmai azi plouă. Pfuai…câtă nedreptate… Asta e negarea dreptului la muncă!
• Pe-aici se practică mult ofertele cu farfurii pentru doi în restaurante. Majoritatea au meniul compus astfel. Nu zic că e rău, mai ales că mare parte din mâncarea tradiţională e cu sos, e mai simplu pentru bucătărie, dar mi se pare oarecum forţat să  mănânc acelaşi lucru cu partenerul meu de cină dacă nu vreau. Pentru că poţi să comanzi şi porţie pentru o singură persoană dar, desigur, costă mai mult decât jumătate din preţul pentru doi. Noi avem porţii individuale şi mari. Şi preţuri sub jumătate din preţul porţiilor pentru doi de la vecini (unii dintre ei practică un adaus comercial care uneori depăşeşte şi 1000% (o mie la sută, da) costurile ingredientelor. Invariabil, brazilienii ne întreabă după ce citesc meniul „porţiile sunt pentru doi, nu?”. În seara asta am avut un cuplu plus o cotoroanţă şi o premieră absolută: „Porţiile sunt pentru doi?” „Nu, sunt individuale.” „Dar o porţie de peşte în sos de vin ajunge pentru TREI?” Au comandat două farfurii şi două sucuri şi au plecat cu atitudinea unor oameni traşi pe sfoară. Şaisprezece euro.
• Mi-am adus aminte de alta. OK, ştiu să deosebesc un cuplu sau doi prieteni sau două fete care vor doar să guste ceva şi comandă o singură porţie pentru amândoi şi acelaşi „duo” care face chestia asta din zgârcenie, în condiţiile în care preţurile de aici sunt uneori ridicole comparativ cu ţările din care vin ei. Îi vezi, le simţi energia, cel puţin mie, lui Florian şi fetelor ne e uşor să-i deosebim. La mine-n creieri asta se umflă şi mai tare când automat îmi aduc aminte că ei sunt în vacanţă. Cărpănoşenia în vacanţă mi se pare mai tristă decât cea ce zi cu zi. Să-mi fie ruşine, dar eu la fazele de genul ăsta am comanda „French style!”. Adică facem o farfurie normală, pentru o persoană, dar cu mai puţină garnitură decât de obicei. Când îi văd că împart şase creveţi şi cinci linguri de orez la două guri, îmi vine să mă apuc de împletit bambus.

• Asta-i ţuică de Tulcea.
• Ieri am avut „one of those urges”. În răstimpuri de câteva săptămâni, mă cuprinde o febrilă poftă de a porţiona un pui întreg. În meniu am doar piept de pui, pe care-l cumpăr gata fasonat. Măcar odată la o lună-olună şi jumătate, TREBUIE să cumpăr un pui întreg de două kile şi ceva şi să-l hăcuiesc chirurgical. Întâi copanele, pe rând, din încheietura femurală. Apoi aripile, pe rând, din humerus. Apoi două secţiuni laterale, cu care desprind spatele de piept. Apoi spatele în două segmente, torace şi târtiţă. Apoi, cu alte două tăieturi lungi şi două scurte, lăsat osul pieptului aproape curat. Spate, gât, aripi, măruntaie – la supă. Copanele (separate şi ele în câte două părţi cu tendoanele întregi) şi pieptul – la cuptor. Procesul în sine e tot chichirezul, prepararea e deja deznodământ.
• Ieri m-am gândit din nou la cât de tare şi de util şi de activ ar fi Linked IN dacă nu ar fi devenit în ultimul an o chestie utilă doar pentru cine mai are nevoie de CV şi pentru spammeri. De la faza cu acel „recommend” absolut irelevant, parcă totul s-a dus pe copcă. Primesc zilnic cereri de rating de la oameni pe care nu-i cunosc, mesaje despre tot felul de conferinţe băşinoase şi în continuu cereri de conectare cu utilizatori care abia acum îl descoperă. Nu, nu copii la început de carieră, oameni în toată firea, mulţi plătitori de TVA. Puteau doar să copieze Facebook şi să-l structureze după specificul lor. Asta ca să mă gândesc la cea mai simplă variantă.
• Forró e lambada contemporană.  (articol dedicat, în curând)
• Într-o săptămână urmează să se umple oraşul. Peste o sută de sportivi, jumătate brazilieni, jumătate străini. Fiecare, cu măcar încă o persoană după el plus oficiali, jurnalişti etc. Primul weekend – competiţie naţională de sur-boarding, al doilea – competiţie internaţională de surf-boarding, al treilea – competiţie naţonală de body-boarding şi două nopţi de concert cu vreo patru nume sonore plus umplutură. Adică, îm principiu, cam toată lumea stă până la sfârşit. Bârfa prin oraş estimează vreo 10,000 la recitalul O Rappa. Ceea ce pentru orăşelul ăsta e puţin peste enorm.
• Să mă uit la Touch? Am primele două sezoane.
• Pregătesc pe mail un party pentru un grup de douăzeci de americani în noiembrie, cu sărbătoritul de 40 activ în armata lui O’Bummer. Plannerul oficial e mama Debbie, care sigur că mă adoră deja. Eu cu mamele altora am avut mereu un succes nebun.
• Anul ăsta Carnavalul e pe final de februarie şi început de martie, ceea ce înseamnă că sezonul va fi ceva mai lung decât anul trecut, când pe la jumătatea lui februarie era deja linişte. Martie e lună cu străini mulţi, brazilieni mai puţini, deci mai multă treabă pentru un restaurant cu meniu internaţional. În plus, aici, la ocean, după carnaval vine repede şi sărbătoarea de Iemanja, care durează o săptămână şi care e chiar mai frumoasă decât Carnavalul, cu care alegorice pe ambarcaţiuni ieşit în larg, salve te puşcă şi petreceri multe. Deci eu o iau din loc după toate astea. Să fie Chapada? Să fie Malaga? Să fie Bucureşti pentru câteva luni? Viitorul sună liber.

• Şocant! Azi, la Concha, un palmier a făcut floricele!

• Cred că mi-e dor de un party adevărat. Aici sunt nişte DJi penali şi cultura surf mie chiar nu-mi spune nimic. Nu pricep cum sportul ăsta atât de dinamic, cu atâtea zboruri şi plutiri, are drept oglindă sonoră atât de mult reggae şi atât de puţin rock, aproape deloc electronice. Unii dintre ei nici măcar nu ascultă mare lucru. Azi ascultam asta şi m-am bestializat pe-aici de unul singur, iar când a apărut Laura am auzit-o cu surprindere vecină cu stupefacţia murmurând cu mâinile în aer „li-ber-ty-pa-raaaade”… Mi s-a dat brusc ceasul înapoi cu cinşpe ani. Ca să înţelegeţi: eu pe Laura am cunoscut-o prin 1998, când era PR la Atomic TV şi avea părul roşu. Apoi a venit la Radio 21 şi avea părul portocaliu. Apoi eu m-am cărat vreo opt luni prin Australia, Noua Zeelandă, Asia şi Alaska şi am văzut-o pe Laura la un Bestfest. Cred că la prima ediţie după aia care s-a chemat B’estival. Şi avea tot o culoare destul de furioasă. Şi se pupa cu ăsta. Mi-e un pic dor de Cioşcău şi de Marius (şi ei plecaţi din RO de un an şi jumătate) şi de Smama şi de atâtea petreceri monstruoase la care „am servisat” împreună. Really miss you, guys.

• Ieri am mai avut o premieră. Am câte una măcar săptămânal. Aseară am avut două gagici de vreo 40+ la o masă care nu promitea mare lucru. Adică sigur una dintre ele era croită pe homar, cealaltă – convinsă că nu vrea mai mult de o salată. În fine, am făcut un homar şi un thay curry cu pui, am mai făcut o comandă şi am ieşit, prin salon, să văd „cine mai trece pe drum”. Asta cu homaru’ m-a oprit să mă întrebe cum şi de unde să-l apuce. M-am opintit cu portugheza, i-am explicat, s-a apucat de treabă. După cinsprezece minute am trecut din nou pe lângă masă şi m-a oprit să mă pupe. Pufoasa avea o listă, coae! Avea o listă de chestii pe care trebuie să le facă înainte de a muri! Mi-a fost frică s-o întreb dacă are vreo boală de-asta cu preaviz, da’ nu părea şi oricum mi-era târşă să stric momentul. Şi pe lista asta avea, printre multe altele, o masă cu homar de-ăsta de-al lor. Mi-a zis că pe listă mai are trufele şi am vorbit o jumătate de oră despre ele. Am salivat pe rând şi în tandem, eu la amintirea trufelor care mi-au trecut prin mâini, ea la proiecţia proprie a poveştilor mele. Astea-s clipele mele de fericire autentică. Şi astea.

• Voi vă uitaţi la „Nimic nou„? Aştept episodul 7, m-am prăbuşit de râs la episodul 6. Bobonete zicea într-un interviu, de curând, despre Teo, că e nevoie să te desprinzi din când în când de pământ ca să-ţi iasă treaba la scris cum îi iese lui. Îi dau dreptate. Acolo scrie şi Radu şi se simte, că e dezinhibat de-al nostru.

• Azi e Webstock la Marriott. Deci nu deschid deloc Twitter-ul.

• Nu-mi vine să cred că mai e puţin şi fac un an de când am intrat, prin Recife, în Brazilia. Au efectiv zburat lunile astea. Una tare. La Recife am avut de stat o noapte, până la avionul următor. Cu vreo două ore înainte să aterizez, mi-am dat seama că ar fi bine să întreb pe cineva de un hotel cât de cât safe. Un băiat care părea de încredere mi-a zis să merg la Hotel Barramarres. E ok? Da, nu-ţi fă griji. Drumul cu taxiul prin Recife m-a cam intimidat, iar la hotel cred că am fost singurul client din noaptea aia. Preţul pentru o cameră era la recepţie era vreo 300 de reali, dar mi-au spus că e promoţie şi că pot să stau cu 80. Nu ştiu voi cum v-aţi simţi în atari condiţii, dar pe mine sigur nu m-a făcut să mă simt deloc special o asemenea ofertă. În fine, n-am păţit nimic, mai ales că, după taximetrist, a fost primul meu contact mai complex şi mai activ cu limba portugheză. Da’ tocmai îmi restartam existenţa, cum era să păţesc ceva rău? :)

• Vine vara la modul serios. Începe să se aglomereze oraşul, balenele au ieşit la cordeală, ţestoasele depun ouă, azi la prânz ardea bine nisipul. Sper să am poze cu balene şi ţestoase, dar pe primele sper să le vâd săptămâna viitoare, iar pe cele din urmă le tot pândesc degeaba, că e maree înaltă când ajung eu la scăldat.

• Am strănutat de s-a zgălţâit redentoru’ la São Paulo.

• Pregătesc a doua poruncă pentru părinţi, e despre comparaţii, nu merge greu, dar încerc să-l scriu bine.

• Nu ştiu dacă v-aţi prins cât sunt de patriot până-n unghii, dar din punct de vedere temporal eu îmi poziţionez aceste neştiri de importanţă universală după ora României. Eh? Să candidez?
• Deci am aflat ce era cu Jonas. Jonas e bateristul oraşului. În sensul că în orăşelul ăsta cât banu’ de zece (centavos) şi care zici că e un fel de Hollywood de Bahia, sunt vreo cinci-şase trupe. Mai fac eu una din noiembrie, ceea ce înseamnă că vor fi şi mai multe. Jonas e THE drummer. Bate cu toate. Înalt, grăsuţ, simpatic, rupe pă englezeşte (a luat lecţii de la Lala, americanca, poate vă zic şi de ea într-o istorioară) şi e, în general, un băiat curios. Deci ok. De vreo trei zile era pământ. Eu rezervat şi taciturn, după datină, „ce faci, bueeeei? cum merge treaba, coaeeee? high five, să-ţi trăiască famelia! ce-ai, cine ţ-a murit, Bonzo?”. El – pământ. Apropo de famelie: Jonas are două surori blonde pufoase, de vreo şaiş’pe ani, zici că-s gemene şi mai zici că au măcar un 22-23, acolo. Părinţii lor… O poezie! Genul de cuplu cu trei copii mari (Jonas are nouăsprezece) şi care zici că abia s-au cunoscut. Merg pe biciclete şi fac întrecere (doamna mama lu’ Jonas, Miriãn şi Fabiane are tricicletă), se ţin de mână pe stradă şi la petreceri pur şi simplu nu se pot stăpâni să se pipăie. să se mângâie etc. De poveste. În fine, revenim la Jonas. Nimic n-am scos de la el. Dar mi-a povestit Natalia, columbianca mea, că era de faţă. Cică acum câteva nopţi, la Bar Espaço Aberto, adică terasa pe care Jonas a închiriat-o de vreo două luni ca să facă acolo petreceri cu muzică live, a luat-o la capete-n gură şi măturat curtea pe Éveni, iubita lui (18, superbă, lucrază la vecinul francez cu cafeneaua). Bre, nu ştiu motive, habar n-am de la ce s-au luat, dar n-aş fi crezut vreodată că Jonas e în stare de aşa ceva. Ideea e că n-a apucat să-i facă mare lucru, că tac’su (al lui) i-a plonjat în cârcă şi l-a liniştit rapid cu un cot în încisivi. „Unde morţi mă-tii ai învăţat tu să loveşti o femeie? (Zi-mi şi mie, să iau lecţii hehehehe)”. S-a terminat repede scandalul şi petrecerea a murit subit. Aseară l-am văzut pe Jonas cu dădea semicercuri pe lângă cafenea cu aceeaşi faţă de şobolan opărit. Io zic că s-a lins pe bot de fondanta asta cu ciocolată, să zică merci că nu l-a dus tac’su la poliţie direct. Poză cu porumbeii.

• Cu puţin noroc, săptămâna viitoare mă duc cu Florică să vedem fraţii şi surorile balene în largul lor. N-am mai văzut balene din 2001, din Alaska. Stăteam pe puntea de la etajul doisprezece, pe vasul de croazieră, şi făceam mişto de baborniţele turiste de 80+ care ieşeau să prindă şi ele măcar o codiţă de balenă în colţu’ cataractei. Cercetau imensul sperând să vadă cogea-bazdârca (erau unele şi de 150 de metri lungime) sărind din apă. Prindeam un grup mai mare, treceam pe lângă ele şi, fără să arăt în nicio direcţie, strigam „Look! Look! It’s a whale!” Săreau electrocutate, cu lentilele pe mine „WHEEEEREEEE????”. Le răspundeam cu o plecăciune: „Right here, at your service, ladies! hehehehe! who wants to take a picture with me?”

• S-a-mpăcat Natalia, ospătăriţa columbiancă, cu Mateo, columbianul ei blond. Altă treabă, rapaz! Altfel calcă printre mese, altfel se concentrează Shakirinha la treabă de când i s-a-ntors barja la ecluză… În curând ar trebuie s-o bag în bucătărie măcar două ore pe zi, aşa cum i-am promis. În martie îi pun frumos tigaia cu autograf în mânuţă şi o las regină, în locul meu. Natalia are doi ani de şcoală culinară la Buenos Aires, îi lipseşte practica, însă are cu siguranţă simţul care-i trebuie.
• Cică au venit ţestoasele să depună ouă la Concha, una dintre plajele din jur, dar când m-am dus să vi le arăt, iaca maree înaltă. Mai insist.
• Ieri dimineaţă mi s-a-ntors peştele la treabă. De trei luni mai mult vânam un peşte proaspăt pe la fraţii pescari. Grămezi de marfă congelată, de la Ilheus şi din Canavieras – cât cuprinde. Dar aia nu e marfă pentru mine. Ieri la 9 AM eram înfipt în două picioare la uşa prăvăliei lui João. Ăsta m-a făcut la portofel cu preţuri pentru „gringos” vreo trei luni, până când, mai mult din plictiseală, s-a hotărât să-i fiu simpatic. Şi a-nceput să-mi verse istorii despre braconajul de zi cu zi, dar a umblat şi la preţuri, a-nceput să rotunjească şi pentru mine, nu doar pentru el. Ieri l-am prins nervos. Îl sunase omul din barcă la ora opt dimineaţa (duminică), după două zile de stat pe mare, că la nouă ancorează cu vreo şase sute de kilograme de Dourado, vreo două sute – ton şi vreo douăzeci de homari frumoşi. Am ars-o cu el până pe la unsprezece, când în sfârşit au început verişorii să care ciortani de opt-zece kilograme, frumoşi de-mi venea să mă tăvălesc prin ei. Gata despicaţi de maţe, spălaţi cu apă de ocean, o splendoare. S-a supt cu crevetele până prin noiembrie, e prohibiţie şi mă jur că-l las să depună ouă şi să se facă mare şi frumos. Aşa că…să fie peşte, caracatiţe şi homari, că de restul ne-ngrijim noi. El e  João.

• Scriu o poezie. De vreo două nopţi. Pe drumul cel bun sunt sigur, da’ e greu al naibii. Sextine, patru versuri cu rimă îmbrăţişată, două în pereche (vechi obsesii dinspre Vilon), versuri duble şi, stupoare! – chestii pe bune, scrise din mine. Poate reuşesc s-o dovedesc în câteva zile, e aci, în draft-uri.
• Pati şi Kevin cred că trec vremuri nasoale. Au plecat pe rând în vacanţă în iarna asta (fiecare la părinţi, el în Belgia, ea acilea-n sud, la São Paulo) şi într-o noapte de men bonding, cât era ea plecată, Kev’o a cam ars-o albastru, de unde am tras eu concluzia că nu sunt chiar în Nirvana. Ca să mă înţelegeţi: Kevin  e surferul perfect, 1.90, blond cu cârlionţi, mandibulă în colţuri, ochi albaştri, buze de negru. Pati e o supercăprioară cu valori şi bun simţ cât încape. Au şi golden retriever. Ce vreţi mai mult? Alaltăieri m-au întrebat despre Chapada Diamantina, vor să meargă împreună acolo o săptămână. Ce, nu ştie Copo să miroasă o criză? Poză cu ăştia doi. Deci da?

• Marcia, mama lu’ Raffiky, copil de traficant discret dar celebru, s-a mutat din cartier. S-a lăsat cu păruială în stradă, pe motiv seros de neplată chirie. Proprietăreasa nemulţumită a scos-o la protest şi pe zdrahoanca de fiică-sa, în caz de ceva. Asta, Marcia, e micuţă şi tăcută, au făcut-o harcea parcea. A plecat învârtindu-se la propriu. Raffiky a fost super tare, n-a plâns, n-a zis nici „miau!”. S-a uitat mirat la ce se petrece în jurul lui , pe sub fruntea bombată, de potenţial geniu. N-a plâns, n-a ripostat, dar sigur a ţinut minte.
• Sunt din ce în ce mai sigur că noile degeneraţii de evrei contemporani au fost educate cu compendii de bancuri despre ei. Adică nimic din materialul didactic nu mai pare exagerat în faţa ăstora pe stil nou. Când termină armata, băieţi după trei ani şi fetele după doi, guvernul israelian le dă nişte bani să se odihnească şi să se diverteze o vreme. Sănătos obicei. Şi nu le dă după tradiţie, ci o sumă mai mult decât rezonabilă. Mi-e greu să cred că ăştia cheltuiesc mai mult de un sfert din ce primesc. Stau în cele mai ieftine hosteluri şi nu doar pentru că sunt zgârciţi, ci pentru că proprietarii de cazări mai civilizate nu prea vor să audă de ei. După o lună de invazie, se rebnovează camere, se văruiesc pereţi, se scoate mirosul de mâncare stricată de prin toate cotloanele. Unde mănâncă evreii vilegiaturişti? La supermarket, desigur. Şi ce nu dovedesc acolo, iau „pă cameră”. Ce nu se strică, gătesc. Restul lasă prin camere, pentru „săraci”. Mi-am adus aminte de asta pentru că aseară am avut un Iţic şi-o Raşelă la masă. Şi dă-i: „Peştele a venit azi, încă nu l-am congelat, caracatiţa e cu cracii cât Iordanu’, homarul e dulce ca vinu’ de-mpărtăşanie…” Şi mi-au făcut jocul: „Serios? De azi? Şi homarul chiar mişca acum trei ore? Oivei…ce frumos… Şi aia cât e? Şi aia? Şi aia? Aham… Şi berea? Cinci reali??? Oivei… Două pahare de apă!”
• Dacă nu-i ştiţi, să-i vedeţi pe Gabriel Iglesias şi pe Dane Cook. Primul mi s-a părut delicios. Al doilea – devastator.
• Mai stau în Itacare până după sezon, adică martie 2014. După care fie mă urc înapoi în Chapada Diamantina şi deschid un bistro cu un elveţian într-un orăşel care mi s-a lipit de suflet în doar şase zile, fie. Aici e cu punct, pentru că a doua variantă e încă în prospecţie. Adică trebuie să aibă mare frumoasă şi mediu social tentant, că în Itacare e mai greu cu socialul. Adică da, sigur, câmpenii, fetele cu care lucrez, bavardeala cu clienţii şi cu câţiva omuleţi din proximitate îmi sunt suficienţi mai ales în condiţiile în care am mult de vorbit cu mine, dar cred că îmi trebuie mai mult. Vă pupă Jean, de-aici, din nisip.

Anushka şi Morritz (la dracu, n-aţi fi ghicit, nemţi din Frankfurt! ba încă el nici măcar evreu, aşa cum ar fi trebuit, măcar din bun simţ, să fie după nume) au venit azi în oraş. De fapt, Anushka a revenit, întrucât acum doi ani a păpat puţină lumină cu paiul prin Piracanga (la şase kilmetri de-aici, o să vă zic eu la un moment dat mai pe lărguţ cum e cu Piracanga asta) şi acum e doar în vacanţă. Una-alta, dume de europeni în Prazilia, zice ea: „Da’ voi ştiţi că după ce m-am întors, acum doi ani, din Brazilia, pe mine nu m-a mai ciupit niciun ţânţar în Germania?”

Păi nu e logic? Oricât nu mi-ar mai surâde mie Mama Europa din niciun punct de vedere, sunt forţat să accept şi să recunosc public că ţânţarul german are bun simţ, tată. Îşi cunoaşte lungul trompetei şi îşi respectă nivelul european de civilizaţie. Păi mă, după ce ai stat fie şi doar o lună în Brazilia, lângă ocean şi pe buza junglei, de Amazonia nici nu mai pomenesc, niciun ţânţar din lumea mare n-ar mai avea tupeul să te inoportuneze. „Băieţi! Hoit umblător la ora 4! Atacăm pe flancuri, încercăm întâi la gleznă şi desfăşurăm în formaţie Messerschmitt dacă e.” De la vreo două poşte anofelice, auzi bâzâitul dezamăgit din turnul de control: „La loc comanda… Subiect imun, rerageţi efectivele, sursa de haleală e fost în Brazilia. Rămâneţi în formaţie până la următorul ordin.” Îi şi văd cum te privesc cu un respect ofticos, nu numai că ai trecut prin sita aprigelor efective bâzâitoare carioca, dar te-ai şi întors printre famelicii şi subnutriţii vampirei europeni în pantaloni scurţi…

Mă sparg de râs de fiecare dată când aud cum străinii (adică şi Românii, ata ete…) se vaccinează înainte să pornească într-aici. Dacă vii în Brazilia, mai cu seamă la ocean sau la Amazon, dacă nu te ciupesc ţânţatrii, e ca şi cum n-ai fi fost. Pe de altă parte, orice brazilian sau expat care nu se simte bine, răceşte şi muceşte câteva zile sau chiar face niscai febră, e clar că are dengue. Asta chiar şi fiind complet conştient că aedes aegypti, responsabilul cu boala asta atât de temută şi care mai degrabă se manifestă după ce săptămâna în care boleşti a trecut, e diurn, băi tată! Şi mai are şi o înfăţişare cu totul originală comparativ cu confraţii lui sugători. Adică e ca şi cum aş umbla eu gol, pe Magheru, la patru după-amiaza, cu o pancartă de gât pe care scrie „sunt exhibiţionist, adică îmi place să-mi arăt cocoşelu’ pe stradă!”. Ţânţarii ordinari o ard de obicei de pe la 5-6 PM până spre ziuă, când începe să se lumineze.

Desigur, dacă te decizi să călătoreşti în Brazilia ştiind că ai un apetit special pentru apa de chiuvetă, fructele şi legumele nespălate, carnea crudă cumpărată de la târgul în aer liber sau ouăle eco din surse neverificate, be my guest, dar vaccinurile anticretinism au efect mai puternic şi mai sigur doar dacă stai cuminte şi rămâi cu ţânţarii de bloc cu subsol infect. Altfel, ţânţarii de pe-aici sunt unul dintre eventualele neajunsuri ale oricărei zone geografice în care natura are prioritate faţă de ciment, fabrici şi uzine. La fel ca fluturii, liliecii, muştele sau şopârliţele. Când am ajuns la Pedra do Sabia, în sfincterul pădurii atlantice, primul meu domiciliu brazilian, şi Laura mi-a deschis uşa camerei din casa voluntarilor, în care urma să locuiesc pentru următoarea perioadă de timp, mi-a trecut liliacul la câţiva centimetri de ureche. Băi, deci cred că i-am simţit şi răsuflarea! M-am albit. „Şi pânza asta albastră care dublează tavanul ce e?” „A, păi asta e tot pentru lilieci, că noaptea se mai aciuează pe la olanele acoperişului, mai fac un caca în zbor…”

Aşa cum vă zicea şi Petreanu acum ceva timp, liliecii nu numai că nu au nicio intenţie să atingă în vreun fel oamenii, dar sunt şi suficient de bine dotaţi încât să fie siguri că asta nu se va întâmpla niciodată. Revenind la ţânţari, probabl cea mai cruntă experienţă a fost în august, când între capătul expediţiei cu barca pe Roncador şi Sosego, o cascadă din zonă, am luat-o vreme de vreo cinsprezece minute la picior, prin pădure. Fără repelent de-ăsta sau cum îi zice, că l-am cumpărat, da’ de ce să-l luăm în sac? (asta a fost soră bună cu momentul în care ne-am prezentat ca floricelele la intrarea uneia dintre cele mai complicate peşteri din Chapada Diamantina şi ghidul ne-a întrebat „aveţi lanterne?” Da’ deja zâmbea, deci ne-am prins că e la mişto.) Eh, în pădure, lângă apă, nici ordinarii cei mici nu mai sunt nocturni. A fost ca în desene animate. Eram trei oameni, fiecare cu norul lui de ţânţari pe urme. Nu exagerez, NOR! Cred că fiecare avea asignaţi măcar o sută pe cap de vită furajată. Eu fluturam hanoracul şi mă învârteam ca un derviş în transă şi vreme de o jumătate de oră (că de, ne-am şi întors) mi-aş fi dorit să fiu o vacă cu zece cozi. Şi ăştia chiar nu erau mofturoşi. Faţă, gât, braţe, picioare…nimic nu refuzau. Şi, vorba cântecului, „unde sugeau, buboi lăsau”. Fără exagerare. Sigur, umflături micuţe, care dispăreau la aproximativ zece minute, fără cel mai mic efect secundar. Dar totuşi…

Şi zău că prefer să aud cum respiră jungla şi nu bormaşinile vecinilor din bloc, care veşnic „amenajează” câte ceva. Şi zău că sunt convins că niciodată, niciun liliac nu va fi mai rău intenţionat decât un „locatar” de profesie, care deşi n-a plătit niciodată nimic la Administraţia Străzilor, are „locul lui de parcare”. Şi zău că de fiecare dată când văd un gândac (pădurea naşte gândaci mari, graşi, sănătoşi, nu ca viperele alea roşii de bucătărie, care scot suta mai ceva ca un bugatti), îmi aduc aminte că e mai curat decât mulţi dintre locuitorii canalizărilor din „civilizaţie”.

• Deci să crape fierea-n Gigi Marga dacă eu mai înţeleg ceva din banii ăstora şi din felul în care fac ei socoteli şi preţuri. Deci chirie pe un an de zile, casă cu două dormitoare şi living, mobilată, curticică, vedere frumoasă, zonă civilizată – mais ou menos echivalentul a trei mii de euroi. Reparat un amărât de acoperiş cu schimbat complet de ţigle, prelungit structura de bază şi făcut un burlan nou – două mii de euroi. Anapoda.
• Natalia, columbianca (devine personaj frecvent în pseudoştiri), nu mai face cafeneaua cu fostul (mă rog, e ambiguă şi treaba asta, eu îi bănuiesc că se întâlnesc pe ascuns, ca să nu li se pară că s-au împăcat) iubit. După ce l-au scos din ecuaţie pe Pedro, argentinianul care-şi face hostel la Concha (una dintre zonele dinspre plajă), care are discotecă de trei mii de locuri şi restaurant bazat în Argentina şi care pentru că intrase în combinaţie cu o sumă importantă începuse să preseze pe toate planurile, au făcut rost de bani ca să suplinească ieşirea lui şi au ajuns la concluzia că nu mai au chef s-o facă. Eu cred că ar trebui să facă altceva. Împreună.
• Aseară am surprins-o pe Joice, „suşefa” mea cea mititică, admirându-şi propriile nuduri în telefon. Acuma ea are un iubit, poliţai, care vine în vizită o zi pe săptămână, întrucât prestează siguranţă publică într-un oraş apropiat, dar eu pe Joisica o bănuiesc de apucături ambidextre. Cu fete. Gen.
• Plouă.
• Aseară am făcut jeleu de caşasa. De lămâie. După aia de zmeură. Pe vas, acum 12 ani, englezii erau tătici la metoda asta de matoleală crâncenă care te dobora pe neaşteptate. Veneau cu ele gata făcute, cu vodcă, în forme de hârtie ca alea pentru brioşe, dar mai mici. Dacă le mestecai, erai lache. Ideea era să le aspiri direct, piftia alcoolizată să ajungă direct în stomac, unde treaba ei în cât timp se dizolva şi o lua la sănătoasa spre creier. Mă gândesc să-i dobor la următorul jam session.
• În seara asta am avut clienţi (recurenţi) din curu’ Pământului. Adică din sudul insulei Capului Verde. Adică din curu’ curului Pământului.
• Am făcut poze.
• Nu prea dorm noaptea. Nu mă frământă nimic. Cred că de-asta.
• Era să mă apuc să vă povestesc cum m-am întâlnit eu cu Viorel Copolovici, dar cred că mai stau un pic, să mă gândesc mai bine, ca să iasă ceva frumos.
• Alicia Keys a cântat în seara asta în Porto Allegre şi Bon Jovici cântă pe 21 la Sao Paulo. Mă ţin departe de oraşele mari şi cred că asta o să fac în următorii ani, câţi or fi. Şi nu cred că mai pot să trăiesc departe de ocean.
• Unde a fost Kopel’s e acum o cârciumă cu pinguini (ospătari cu feţe de interlopi şi papion negru la cămaşă albă). „Servesc” „lounch” la prânz şi „preparate deosebite”. Din vechea echipă înţeleg că a rămas doar una dintre fetele de la curăţenie, iar din pozele intitulate „echipa restaurantului” lipseşte orice urmă de bucătar. Ochiometric şi grosier, cam 83.6% din meniu e ce am lăsat eu acolo :) Să le fie de bine. Mi-am zărit şi Altec-urile într-o poză, semn că „moştenitorii” au lăsat cheile fără să se mai uite în urmă. Audiţie plăcută!
• Una mişto, pentru perechile cu personalitate. Dacă aveţi des discuţii în contradictoriu şi mereu încercaţi amândoi să demonstraţi că aveţi dreptate, dacă vă iubiţi suficient şi vă şi admiraţi reciproc, încercaţi următorul şpil: împărţiţi-vă zilele în care fiecare are dreptate. Sau perioada zilei. O zi el, o zi ea. Dimineaţa ea, seara el. Un weekend el, un weekend ea. Asta înseamnă că atunci când nu e rândul tău, n-ai voie să-ţi impui argumentele şi traseul cerebral pe care clar că nu e musai să meargă şi celălalt. E fun. Şi sănătos.
• M-am uitat la primele episoade din sezonul 1 din Derek. Îl urmăresc pe Ghervase ăsta pe Twitter şi m-am tot minunat de câte recenzii pozitive a primit. Bă, dacă un serial cu un fel de azil în care personajul principal e autist poate fi considerat una dintre cele mai apreciate comedii ale momentului, atunci eu m-am întors la Buftea, unde pentru că nu aveai cum să zici „soap”, „dramedy” sau „teen drama”, toate ajungeau pe Pro TV cu „genul programului, comedie”. Şi nu râdea nici cel mai fumat dintre copiraitării din Pache. Gervais e jmecher, cred că e rolul carierei lui TV, dar mie-mi aduce aminte de „Awakenings” sau „I Am Sam”. Dă-o-n doamneiartămă de comedie, că Derek ăsta e trist rău.

• Acum doiş’pe ani, fix pe vremea asta, pluteam prin Alaska şi aveam „o prietenă” americancă.
• Azi m-am trezit devreme. Mi-am făcut omletă cu mortadela.
• Trebuie să ajung la plajă musai înainte să mă conving că sigur o să plouă, trebuie să fac poze.
• Sunt atât de scroafă leneşă la citit, încât încercând de două săptămâni să ascult „Outliers” pe Audibles, am decis că nu mă pot concentra la asta pentru că mă deranjează accentul cu care citeşte Gladwell însuşi. O să rămân un necitit. Sau neascultat, în fine…
• Caut un chitarist de cover-uri în Itacare, ca să pun de-o alternativă la apăsătoarele reggae, samba rock şi arocha din oraşul ăsta cât un ban de zece centavos, plin de muzicanţi. Dacă ştiţi vreunul, să-mi daţi un mail.
• Din octombrie cică e plin de chestii faine p’acilea: o etapă de campionat internaţional de surfing, un concert de două zile cu patru trupe (cică) foarte tari prin Brazil, apoi un festival de blues, unul de aeromodele (ăştia sunt tătici la avionaşe). Anul viitor sunt alegeri, primarul (prefeito) în funcţiune a schimbat şeful poliţiei, a pus în mişcare serviciul de salubritate, a adus nişte secretari noi pe la Cultură şi forjează întru fericirea populaţiei locale.
• Ieri a fost meci şi Florică a fost supărat. Câteva minute.