TEORIA ŢÂNŢARLUI

Anushka şi Morritz (la dracu, n-aţi fi ghicit, nemţi din Frankfurt! ba încă el nici măcar evreu, aşa cum ar fi trebuit, măcar din bun simţ, să fie după nume) au venit azi în oraş. De fapt, Anushka a revenit, întrucât acum doi ani a păpat puţină lumină cu paiul prin Piracanga (la şase kilmetri de-aici, o să vă zic eu la un moment dat mai pe lărguţ cum e cu Piracanga asta) şi acum e doar în vacanţă. Una-alta, dume de europeni în Prazilia, zice ea: „Da’ voi ştiţi că după ce m-am întors, acum doi ani, din Brazilia, pe mine nu m-a mai ciupit niciun ţânţar în Germania?”

Păi nu e logic? Oricât nu mi-ar mai surâde mie Mama Europa din niciun punct de vedere, sunt forţat să accept şi să recunosc public că ţânţarul german are bun simţ, tată. Îşi cunoaşte lungul trompetei şi îşi respectă nivelul european de civilizaţie. Păi mă, după ce ai stat fie şi doar o lună în Brazilia, lângă ocean şi pe buza junglei, de Amazonia nici nu mai pomenesc, niciun ţânţar din lumea mare n-ar mai avea tupeul să te inoportuneze. „Băieţi! Hoit umblător la ora 4! Atacăm pe flancuri, încercăm întâi la gleznă şi desfăşurăm în formaţie Messerschmitt dacă e.” De la vreo două poşte anofelice, auzi bâzâitul dezamăgit din turnul de control: „La loc comanda… Subiect imun, rerageţi efectivele, sursa de haleală e fost în Brazilia. Rămâneţi în formaţie până la următorul ordin.” Îi şi văd cum te privesc cu un respect ofticos, nu numai că ai trecut prin sita aprigelor efective bâzâitoare carioca, dar te-ai şi întors printre famelicii şi subnutriţii vampirei europeni în pantaloni scurţi…

Mă sparg de râs de fiecare dată când aud cum străinii (adică şi Românii, ata ete…) se vaccinează înainte să pornească într-aici. Dacă vii în Brazilia, mai cu seamă la ocean sau la Amazon, dacă nu te ciupesc ţânţatrii, e ca şi cum n-ai fi fost. Pe de altă parte, orice brazilian sau expat care nu se simte bine, răceşte şi muceşte câteva zile sau chiar face niscai febră, e clar că are dengue. Asta chiar şi fiind complet conştient că aedes aegypti, responsabilul cu boala asta atât de temută şi care mai degrabă se manifestă după ce săptămâna în care boleşti a trecut, e diurn, băi tată! Şi mai are şi o înfăţişare cu totul originală comparativ cu confraţii lui sugători. Adică e ca şi cum aş umbla eu gol, pe Magheru, la patru după-amiaza, cu o pancartă de gât pe care scrie „sunt exhibiţionist, adică îmi place să-mi arăt cocoşelu’ pe stradă!”. Ţânţarii ordinari o ard de obicei de pe la 5-6 PM până spre ziuă, când începe să se lumineze.

Desigur, dacă te decizi să călătoreşti în Brazilia ştiind că ai un apetit special pentru apa de chiuvetă, fructele şi legumele nespălate, carnea crudă cumpărată de la târgul în aer liber sau ouăle eco din surse neverificate, be my guest, dar vaccinurile anticretinism au efect mai puternic şi mai sigur doar dacă stai cuminte şi rămâi cu ţânţarii de bloc cu subsol infect. Altfel, ţânţarii de pe-aici sunt unul dintre eventualele neajunsuri ale oricărei zone geografice în care natura are prioritate faţă de ciment, fabrici şi uzine. La fel ca fluturii, liliecii, muştele sau şopârliţele. Când am ajuns la Pedra do Sabia, în sfincterul pădurii atlantice, primul meu domiciliu brazilian, şi Laura mi-a deschis uşa camerei din casa voluntarilor, în care urma să locuiesc pentru următoarea perioadă de timp, mi-a trecut liliacul la câţiva centimetri de ureche. Băi, deci cred că i-am simţit şi răsuflarea! M-am albit. „Şi pânza asta albastră care dublează tavanul ce e?” „A, păi asta e tot pentru lilieci, că noaptea se mai aciuează pe la olanele acoperişului, mai fac un caca în zbor…”

Aşa cum vă zicea şi Petreanu acum ceva timp, liliecii nu numai că nu au nicio intenţie să atingă în vreun fel oamenii, dar sunt şi suficient de bine dotaţi încât să fie siguri că asta nu se va întâmpla niciodată. Revenind la ţânţari, probabl cea mai cruntă experienţă a fost în august, când între capătul expediţiei cu barca pe Roncador şi Sosego, o cascadă din zonă, am luat-o vreme de vreo cinsprezece minute la picior, prin pădure. Fără repelent de-ăsta sau cum îi zice, că l-am cumpărat, da’ de ce să-l luăm în sac? (asta a fost soră bună cu momentul în care ne-am prezentat ca floricelele la intrarea uneia dintre cele mai complicate peşteri din Chapada Diamantina şi ghidul ne-a întrebat „aveţi lanterne?” Da’ deja zâmbea, deci ne-am prins că e la mişto.) Eh, în pădure, lângă apă, nici ordinarii cei mici nu mai sunt nocturni. A fost ca în desene animate. Eram trei oameni, fiecare cu norul lui de ţânţari pe urme. Nu exagerez, NOR! Cred că fiecare avea asignaţi măcar o sută pe cap de vită furajată. Eu fluturam hanoracul şi mă învârteam ca un derviş în transă şi vreme de o jumătate de oră (că de, ne-am şi întors) mi-aş fi dorit să fiu o vacă cu zece cozi. Şi ăştia chiar nu erau mofturoşi. Faţă, gât, braţe, picioare…nimic nu refuzau. Şi, vorba cântecului, „unde sugeau, buboi lăsau”. Fără exagerare. Sigur, umflături micuţe, care dispăreau la aproximativ zece minute, fără cel mai mic efect secundar. Dar totuşi…

Şi zău că prefer să aud cum respiră jungla şi nu bormaşinile vecinilor din bloc, care veşnic „amenajează” câte ceva. Şi zău că sunt convins că niciodată, niciun liliac nu va fi mai rău intenţionat decât un „locatar” de profesie, care deşi n-a plătit niciodată nimic la Administraţia Străzilor, are „locul lui de parcare”. Şi zău că de fiecare dată când văd un gândac (pădurea naşte gândaci mari, graşi, sănătoşi, nu ca viperele alea roşii de bucătărie, care scot suta mai ceva ca un bugatti), îmi aduc aminte că e mai curat decât mulţi dintre locuitorii canalizărilor din „civilizaţie”.