Posturi cu tagurile: "itacare"

…adevărate, care fac poporul să fremete şi să transpire de emoţie, sunt cu siguranţă actorii de telenovele. Ne-au călcat pe la Oasis cel puţin trei sau patru în ultimul an, de când gătesc aici. Liniştiţi, reţinuţi, de cele mai multe ori probabil sperând că la noi, singurul restaurant cu meniu nebrazilian din oraş, deci şi cu o clientelă preponderent străină, pot fi mai greu de recunoscut şi pot scăpa de eventualul asalt al publicului admirator înflăcărat.

Noi habar n-am avut cine ce şi cum de fiecare dată când s-a întâmplat să avem la masă vreo stea a serialelor de televiziune de aici. Cu o singură excepţie, ospătăriţele noastre ori nu au fost brazilience, ori nu consumau genul. De fiecare dată, brazilienii rătăciţi pe la noi au fremătat, s-au foit, au mâncat cu ochii holbaţi către celebrităţi şi, într-un final, ne-au întrebat: „Ai văzut???? Ceeeee????? Cum, n-ai văzuuuuut????? Ceeeeeee???? Nu ştii cine e la masa aia de pe stânga???? Nuuuuuuu….” Cu telefonul în mână, ne-au demonstrat cu probe de pe internet că aveam oaspeţi cine ştie ce megavedetă care ori juca într-o producţie în difuzare, ori făcuse parte din distribuţia vreunui legendar serial difuzat la Globo.

Aseară a fost rândul lui nenea ăsta, Fabio Lago pe numele lui.

Nea Fabio a păpat regulamentar dimpreună cu iubita dumisale, Maria, rusoaică fără fiţe, taman de la Moscova şi vorbitoare de portugheză admirabilă după doar cinci luni de vieţuit prin incintă. Când au ieşit la una dintre mesele de pe trotuar, s-a dezlănţuit jihadul notorietăţii. Femei, bătrâni, copii, ordonanţe, toţi cerându-şi cu sfială rândul la poză cu vedeta. După care s-a întreţinut aproape o jumătate de oră cu Câmpean Jr. în limba lui specifică, gesticulând amândoi şi piţigăindu-se de mama focului în onomatopee ce păreau a fi un dialog veritabil.

Ca să înţelegeţi mai bine ce zic: Vincent Cassel e fan Itacare. Are aici o ditamai casa cu teren mare şi frumos plus ieşire la plajă fix lângă singurul aşezământ de cinci stele din localitate. Mai are un teren mare la altă plajă, proprietate de care se cam chinuie să scape şi nimeni nu pare interesat s-o cumpere. Ei bine, Cassel iese noaptea cu băieţii la Favela (cel mai popular bar de pe strada noastră) şi se plimbă la pas pe Pituba seara, pe lumină, oprindu-se uneori să mângâie cu privirile vreo placă de surf din vitrine sau vreun fund trecător. Nimeni nu-l întreabă nici cât e ceasul, nici dacă vrea să facă o poză de Facebook. E aproape necunoscut. Nu ştiu dacă la fel ar sta treaba şi dacă ar fi însoţit de Tanti Monica, dar se pare că epoca respectivă a cam apus.

V-am scutit de ceva timp de „ştirile” îmbumbate de prin lumea mea de dinăuntru şi de dinafară, semn că am avut alte subiecte mai tentante de pus în cerneală. Vituală. De-aici, din ţara-n care nici cocoşii prea devreme nu se scoală. (scuze, am în căşti munculiţa lui Krem în timp ce scriu şi mă apucă tare cheful un pic în rime să mă screm). Bun. Ia hai să vedem ce exclusivităţi am mai adunat între timp.

• E în Bahia o vară de-ţi vine să-ţi introduci barja-n ponton dacă eşti chiar convins că vrei să faci business pe bune. Avantaj eu. Orăşelul ăsta e senzaţional fără turişti, numai că turismul e singura sursă serioasă de venituri pentru mai toţi rezidenţii lui, brazilieni sau de-aiurea. Vara a început oficial prin decembrie şi până pe la 15 ianuarie a fost de-a dreptul frenetic. După care biiiiiiiiiiiip lung, ţiuitor şi cam ploios. Turişti brazilieni – o mână. Turişti străini – o mânuţă şi mai mult chilieni, argentinieni sau israeliţi. Ergo bate vântul prin toate restaurantele şi magazinele din urbe. Ceva europeni rătăciţi ici şi colo. Unde mai pui că primăria a început un fel de vânătoare de decibeli prin cluburi şi, după ce într-o seară poliţia a ridicat boxele din mai multe locante (exact în noaptea în care un restaurant ardea liniştit pe plajă), acum e totul pe surdine şi discreţie. Şi cam plouă. În fiecare zi. Mie nu-mi rămâne decât să-mi văd de un fel de program de detoxifiere cu sucuri verzui, de plajă şi de foarte multă plictiseală seara, în aşteptarea muşteriilor.

• Beau nişte sucuri. Unele verzi, altele colorate. E ok, mă simt ciumec şi superior, dar spre seară e musai să înghit şi altceva dacă nu vreau să-i muşc de beregată pe cei din jur.
• Natalia e smeoaică în bucătărie. Învaţă meniul meu cu viteza luminii şi deja face singură mare parte din farfurii. Sunt liniştit să o las baronesă peste tigăile de la Oasis când voi reveni în România, dacă se decide cineva să resusciteze turismul în oraş o să-i fie chiar bine.
• Am descoperit cu tristeţe că printre cunoscuţii mei de-aici iarba s-a demodat grav şi că noaptea e plin de cocaină pe stradă. Aparent ieftină din moment ce şi-o permit şi omuleţi care în general nu prea produc niciun sfanţ. Dar cocaina şi suratele ei sunt prezente pe mai toate străzile din lume şi Bucureştiul continuă să fie o piaţă prosperă şi pe Magheru, şi prin văgăunile din cartiere. Rămâne valabilă aia cu dacă tu n-ai treabă cu asta, nici ea n-are treabă cu tine.
• Ne-am stabilit cartierul general din Bucureşti, locul în care se vor întâmpla cursuri, workshop-uri, demo-uri, întâlniri faine şi cine cu dichis. E o minune pe două niveluri, de peste 250 de metri pătraţi, cu zona de oaspeţi foarte bine delimitată de spaţiul nostru, luminoasă şi foarte îmbietoare din multe puncte de vedere. Şi mai e şi în buricul târgului. Numai că, stupoare, adresa acestui spaţiu va fi cunoscută doar de aceia care vor avea o treabă concretă acolo. Toate poiectele mele şi ale lui Alis, pe care deja le scriem şi le împachetăm şi care se vor întâmpa în acel spaţiu, vor fi atât de personalizate şi pentru un public atât de direct selecţionat, încât nu vom avea niciun motiv să publicăm pe undeva adresa. Nu veniţi, vă chemăm noi! ;)

• Februarie a fost cu români pe-aici. Întâi Bobby, Alexandra şi Zaza, puţin în vacanţă, puţin cu treabă, filmând pentru câteva piese ale Alexandrei (Uşurelu) în drumul lor către „capătul lumii…tum…tum…tum…”. A fost straşnic cu ei. Vreau neapărat să vă povestesc mai multe despre asta, dar deocamdată nu am apucat să vorbesc cu Bobby cât şi în ce fel. Cert e că pentru câteva zile am simţit din nou nebunia simpatică a producţiei „out of home”, cu locaţii de găsit, spaţii de filmare, elemente de decor sau făcut rost de figuranţi frumoşi la cadru. La un moment dat mi-am cam pus pe gânduri amicii din oraş când i-am întrebat senin unde aş putea găsi o pianină în Itacare. N-au picat pe gânduri în legătură cu pianina, despre asta erau 1000% convinşi că e imposibil de găsit, ci în legătură cu eventuala mea sănătate mintală de vreme ce puneam o astfel de întrebare. Dar am fost convins că pianina asta există şi am găsit-o în timp util. Drăgălaşii au plecat apoi la Salvador, după aceea în Chile, la Valparaiso şi la Santiago. Aseară erau înapoi în Rio şi cred că în vreo două-trei zile vor fi înapoi acasă.
• După cei trei muşchetari a venit Monica, o prietenă a lui Florian şi a Laurei, cu treabă pe-aici să-şi tragă sufletul peste creier după mai mulţi ani la Londra şi doi în Quatar, de unde a călătorit în toată lumea. Monica e un omuleţ tare frumos pe toate părţile şi pentru următoarele luni se va lăsa îmbrăţişată cu drag de copacii de la Pedra.

• Surâd gândului că îmi voi lăsa aici aproape toată „garderoba” braziliană atunci când îmi voi face bagajul. Înainte de a pleca din România, am dus la Satele Copiilor vreo nouă saci imenşi cu haine. Tot ceea ce deţin acum încape într-o valiză nu foarte grea şi într-un rucsac mic. Îmi voi lăsa aici aproape toate hainele ca să pot aduce acasă o grămadă de „merinde” (uscături şi udătură) pe care acolo sigur că nu am cum să le găsesc. Deci păzea, se lasă cu degustări în cercuri restrânse :)
• Plouă.

Deci avem aşa. Orla. Doar un fel de plajă. Adică aproape o plajă. În sensul că vorbim despre o fâşie destul de lată de nisip, care se termină într-una dintre instanţele Atlanticului din jurul oraşului. Doar că Orla e murdărică, plină de bărci şi primul punct în care Rio de Contas se varsă în ocean. Adică la Orla e mai degrabă apă de râu. Imediat după asta avem Concha. Asta e puţin mai plajă.  Şi aici e multă apă dulce mai ales până vine mareea, nisipul e puţin şi din abundenţă populat cu scaunele şi mesele de plastic ale teraselor cu vad la brazilieni. Pentru că bere, pentru că mâncare, pentru că nu. La Concha nu prea sunt valuri, ceea ce înseamnă că poţi înota lejer, poţi să de te dai cu caiacul sau să faci „stand-up”. Nu e vorba de comedie, ci de stat în picioare pe o planşă specială şi „vâslit” cu o padelă lungă. Pretty fun.

După astea începem să vorbim despre plaje în toată puterea cuvântului. Resende e preferata localncilor şi turiştilor străini. E plaja boemă. Tiririca e următoarea, destul de mainstream, dar mai mare şi mai generoasă în valuri pentru surf şi body-boarding. Are şi nişte duşuri naturale cu apă dulce şi debit puternic. După asta e Ribeira. Mică, inundată complet la maree înaltă, cu un culoar natural până spre drumul asfaltat, plin şi el de mese şi scaune până vine apa mare.

Imediat după Ribeira, asfaltul e pa. Începe o bucăţică de Mata Atlantica, adică un colţ din cei 5% care au supravieţuit aici, în Bahia, din toată întinderea de pădure atlantică distrusă, pe rând, de „descoperitorii” Braziliei şi mai apoi de brazilieni înşişi. E un drum de vreo patruzeci şi cinci de minute prin pădure, cu urcuşuri şi pante destul de abrupte, cu pământ jilav care nu cred să se usuce vreodată, cu mici cursuri de apă şi, la un moment dat, o cascadă nu prea înaltă, dar forţoasă tare. Şi după asta e Prainha.

Imensă, foarte rar populată şi atunci doar de răzleţi care au decis să se aventureze de dragul priveliştii şi al liniştii. La Prainha e un singur chioşc unde poţi cumpăra cocos verde, apă şi răcoritoare. Atât. Adică „doar atât” dacă nu credeţi că vă e de ajuns ceea ce vedeţi în pozele de mai jos. Nu, astea nu sunt toate plajele din apropiere. Şirul continuă cu Sao Jose, Jeribucacu, Engenhoca, Havaizinho, Camboinha, Itacarezinho şi Havaizinho, dar despre ele poate vorbim cu altă ocazie.

Bahia e unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi intra în ocean 365 de zile din an. Dacă e soare. Şi dacă nu e, apa e mai caldă şi o baie pe ploaie de obicei devine o amintire memorabilă pentru tot restul vieţii. Vara, de prin octombrie până spre aprilie, pe-aici se stă pe plajă chiar dacă e înnorat. Şi uneori se apucă lumea de cântat, căci un lucru e clar: brazilienilor nu le lipseşte niciodată muzica. Şi chiar dacă o cultură care a dat universalităţii ritmuri unice şi personalităţi-simbol ale istoriei muzicale ajunge să se bagatelizeze, printre mase, în sunete şi vorbe care îmi aduc cu neplăcere aminte de eternele manele din România, samba şi bossa se încăpăţânează să nu pălească. Chiar şi când e uşor „ţigănită”, samba e tot samba.

Încă nu e Carnaval, anul ăsta e pe la jumătatea lui martie (parcă), dar astfel de procesiuni se întâmplă la noi pe stradă aproape tot timpul şi mai cu seamă la sfârşit de săptămână. Sunt fanfare locale sau din oraşele apropiate, vin să-şi facă încălzirea pentru marile năzbâtii recurente sau pur şi simplu ca să-şi exerseze muzicile în paşi mărşăluiţi. Şi pubicul, în majotitate turişti brazilieni şi străini, nu pot decât să se bucure de asemenea întâmplări.

…e multă muzică. De pe la finalul lui decembrie se cheamă că suntem „în sezon”, ceea ce pentru noi, la restaurant, înseamnă că e ceva mai multă agitaţie seara. Asta nu înseamnă că nu avem timp să ne bucurăm de ce se mai întâmplă în jurul nostru. Ca, de exemplu, copilaşii ăştia trei care, vreme de vreo două ceasuri bune, au încins o seară (toridă oricum) de ianuarie. Şi ca ei sunt foarte mulţi pe-aici.

Ieri a fost a opt sute şaizeci şi cinci de mii şase sute şaptezeci şi treia sărbătoare naţională dintr-un an brazilian, adică Proclamarea Republicii, în 1889, când îl deteră jos pe Dom Pedro al II-lea (aşa-l chema, nu e caterincă) şi făcură republică în Gigant. Orăşelul a început să se umple încă de miecuri seara, joi a fost asaltul final şi ieri deja ziceai că e  accident cu victimă pe stradă. Cu această ocazie, iată ultimele ştiri şocante din oraş, fără nicio legătură cu marea sărbătoare.

• Natalia s-a despărţit a doua oară de Matteo şi ea zice că de tot. Treaba e cam aşa: ştim toţi cum e să te trezeşti la 25 că eşti deja de trei ani într-o relaţie care miroase foarte tare a mariaj şi că vrei pur şi simplu să fii singur sau să trăieşti fără să te gândeşti la fiecare pas în ce fel va fi afectat „celălalt” de dorinţa sau decizia ta. Şi eu cred că e bine.
• Delfina (noi îi spunem Rechina) s-a întors pentru a treia oară la Itacare. Argentinianca mititică şi nurlie, cu experienţă în metode alternative de educaţie pentru copii autişti, a venit ieri înapoi după o vizită de o lună în patria-mamă. Prima oară a venit în vilegiatură. A doua oară a venit pentru că prima oară se îndrăgostise straşnic de Andres, unul dintre barmanii musculoşi de la Favela, bodega din susul străzii. Numai că Andres, în ciuda faptuli că e un băiat foarte gijuliu şi atent, e mare iubitor de viaţă şi păsărici diverse. Aşa că Rechina s-a cam supărit şi a plecat relativ boţâtă la corason. Andres s-a tăvălit amarnic de dorul ei şi ea s-a întors. Şi eu cred că e bine. Voi reveni cu amănunte.

Delfina

• Joice, sous-chefa mea negrişoară şi sufletistă, s-a despărţit de Santana, poliţaiul în dotare de vreo doi ani. Da’ nu pare să sufere prea intens. Abia că iese şi ea mai des la o berică, la o serată dansantă, la o ocheadă cu derbedeii. Şi eu cred că e bine.

#iocu Joice

• Ieri am luat pentru prima oară calamar aici. E importat din China, e alb complet, nu are acea „aripioară” la capătul trunchiului, nu are nici urmă vagă din gustul atât de specific vietăţii şi, în general, pare făcut integral în laborator. Ce-i drept, e moale şi se prepară uşor. Mi-am mai luat o ţeapă cu ocazia asta, întrucât am crezut din  start că, dacă pe pungă scrie „bicarbonat pentru uz alimentar”, e musai de sodiu. Aşa că am lăsat preventiv calamarul în soluţie de bicarbonat stins cu zeamă de lămâie, cu gând să-l frăgezesc mai vârtos. Şi era bicarbnat de amoniu. Şi amănunte mai departe nici că are rost să vă mai dau. Şi eu cred că n-a fost bine.
• Leticia şi Caesar au făcut un tapas bar. La Lola e tot „mai sus pe stradă”. Au făcut fain de tot. Copiii ăştia s-au căsătorit la Madrid, la ei acasă, acum vreo cinci-şase luni. El a vândut discoteca de-aclo, ea şi-a lăsat interesele şi au plecat amândoi într-aici, stuchind de mama focului spre tristeţile apăsătoare ale realităţii contemporane spaniole. Şi au închiriat un loc frumos pe patru ani, l-au aranjat, şi-au făcut şi casă desupra prăvăliei şi câteva luni au muncit de vre zece ori mai mult decât o făceau la Madrid. Caesar: „păi frăţică, eu la treaba din Spania lucram pe bune de joi seară de la zece până duminică dimineaţă pe la trei. Atât. De când am venit, muncesc cin’şpe ore în fiecare zi.” La Lola lucrază Matteo (ăsta micu’ al lu’ Natalia) în bucătărie, căci Leticia e meşteră neexprimată încă în bucătăria profesionistă, deci e şefă. În sală lucrază Fernanda, care a plecat de la noi acum vreo trei luni pentru că muncea prea mult şi mult prea greu cu mine. Deh, standarde şi pretenţii. Au deschis miercuri şi aseară erau deja cam angoasaţi. Sărbătorile braziliene nu înseamnă mare lucru pentru noi, nişaţii din Itacare. Noi suntem preferaţi mai degrabă de străini şi Lola a trăit experienţa asta aseară. Noi am avut noroc, am muncit la foc continuu toată seara.

Leticia şi Caesar

• Ni s-a confirmat petrecerea privată de pe 23, aniversarea unui ofiţer american care face 40, event pe care l-am pus la cale pe mail cu mămica lui din America. It will be a blast!
• Mi s-a întors chitaristul din Argentina, numai că „I have a problem… I need money. And when I need money, I have a problem: I need money!”. Aşa că şi-a găsit un loc de basist într-o trupă de Rock and Roll, cu care poate cânta pe bani. Aşa că eu mai stau o vreme cu improvizaţii pe la jam-session-urile de joia, de la Bananas, hostelul unor engleji unde se cântă mai mult reggae brazilian. Kinda’ meeehhh…
•  Am comandat cinci găini de ţară, curăţate şi proaspete, cu 20 de reali bucata. Pot să fac porţii de o jumătate de animal (au peste două kilograme) pentru două persoane. Vreau să le fac cu sos Madeira, orez şi salată şi merg la vreo 55 de reali porţia. Cu costuri pe garnitură şi regie, ies la vreo 350% adaus. Nu e mare scofală, dar am nevoie de farfurii pentru două persoane, e un obicei de consum naţional şi cred că vreau mai mulţi brazilieni vara asta.
• Preţurile la cazare au sărit în aer pentru decembrie, mai cu seamă pentru săptămâna cu Revelionul. Nu mai găseşti un apartament decent pentru două persoane sub 2,500 de reali pentru perioada respectivă. Ştiu, asta înseamnă vreo 800 de euro, adică nu e un preţ chiar exagerat pentru Paradis, dar cu banii ăştia, în vremuri normale, poţi închiria o casă întreagă, cu curte. Pe termen lung, chiar mai puţin.
• AMR 12 :D

Titlul ăsta e ca twit-urile de acum vreo patru ani ale unor oameni de succes din .ro (nu le mai dau numele, că de fiecare dată s-a lăsat cu smiorcăieli) despre „am ajuns la restaurant”, „m-am spălat pe mâini”, „aşteptăm ciorbiţa”, „am făcut pipi” şi aşa mai departe. Eu am o relaţie specială cu părul meu, ca fost purtător de plete, fost candidat cu zero şanse la chelie, actual ofticat cu goluri în podoaba capilară. Înainte de a pleca din Bucureşti, mă tundeam la cel mult trei săptămâni, la doi basarabeni bestiali de la un salon destul de simandicos de lângă Marriott. Sergiu (Serioja) mă ştia atât de bine şi eu aveam atâta încredere în el, încât adormeam invariabil la câteva minute după ce se apuca de treabă. Mă trezeam, mă scuturam, mă bucuram de ce văd în oglindă, plăteam şi plecam înapoi la restaurant.

În Brazilia am venit cu propria maşină de tuns pe care 1. uit să o încarc şi 2. mi-e frică să o folosesc singur. Aşa că prima oară m-a tuns Alis în februarie. Apoi, când m-am mutat din pădure la oraş, m-a tuns o tanti de peste drum de Oasis, cu maşina mea, cerându-mi aceeaşi bani ca şi când m-ar fi tuns cu maşina ei. Când a pornit la foarfecă, parcă tăia hârtie cretată pentru lănţicul de pom, la ora de lucru manual. A doua oară în Itacare m-a tuns un băiat care venea doar chemat prin telefon într-un salon dedicat exclusiv femeilor. Sunt vreo zece astfel de saloane în oraşul ăsta cam cât Centrul Vechi. Şi m-a tuns destul de bine.

Apoi m-am tuns acum aproximativ o lună la Neneu. Primul frizer de-aici care mi-a lăsat impresia că e într-o relaţie firească şi cu maşina electrică, şi cu foarfeca. Cu cât îl complimentam mai mult, cu atât îi zburau mai repede mânuţele pe lângă capul meu. La final şi-a admirat cu mândrie opera, mi-a cerut şapte reali şi n-am putut să nu-i dau zece. Azi l-am căutat din nou, dar n-a avut chef să deschidă prăvălia şi după-amiază. Pe-aici se poartă obiceiurile de felul ăsta, în afară de magazine, restaurante, spaţii de cazare şi instituţiile publice, nimeni nu are un program foarte strict sau orar bătut în cuie. Aşa că am umblat după alt frizer.

Lângă sediul central Banco do Brazil e unul dintre cei mai populari frizeri din oraş. Nu ştiu cum îl cheamă. Când m-am înfiinţat în pragul lui, stătea tolănit pe o banchetă, cu telecomanda în mână, moţăind cu ochii în televizor. S-a activat brusc când m-a văzut. L-am întrebat dacă are maşină şi chef să mă tundă şi mi-a zâmbit cu toată faţa. Înalt, lucrat la sală, ras pe cap, cu braţul drept acoperit complet de tatuaje. Am făcut un pas înăuntru şi mi-am dat seama că nu moţăia doar de căldură, încăperea era bine parfumată de aromă proaspătă şi verde, de marihuana abia stinsă. Miros straşnic, care ziua îţi ajunge răzleţ în nări la orice drum prin oraş, iar seara e omniprezent.

Am stabilit rapid ce vreau şi ce cunoştinţe comune avem în oraş, apoi şi-a văzut de treabă, cu ochii în televizor, învârtindu-mă din când în când cu scaunul pe rotile, ca să-i fie mai lesne. Când a terminat cu maşina şi a trecut la foarfece, şi-a stins singur televizorul şi s-a concentrat doar la scăfârlia-mi ilustră. La final, când a trecut şi la brici, s-a concentrat cu pasiune şi atenţie la fiecare detaliu. Şi l-am apreciat foarte mult pentru asta.

În fine…V-am înşirat toate astea până acum pentru că voiam să vă zic doar atât: băiatul ăsta nu are un patron, face o treabă la care se pricepe, trăieşte liniştit fără să-i urască pe aceia care fac acelaşi lucru într-un oraş foarte mic şi sigur n-o să moară de cancer. Şi ca să pun un selfie pe blog, ofcors.

Praia do Resende, Itacare

Azi am exploatat minorul. L-am supus cu forţa la mediul toxic şi la munci istovitoare, aşa cum reiese din imaginile de mai jos. Când a terminat toată treaba (singur), l-am dus la plajă şi i-am arătat un cal.  (PS: Săşicu e pasionat de culori nevoie mare şi îi place să facă treabă cu băieţii.) Grozavă zi, de adevărată vară. Am avut spor la vopseluri şi apoi am tulit-o o oră la Mama Resende (plaja de mai sus) şi Tata Atlantic. Voiam de două luni să dăm o vopsea pe Oasis, că se mohorâse de la atâtea ploi de peste iarnă. Azi chiar a fost o zi minunată. Ceea ce vă doresc şi voo.

Pandelică şi Costel

S-a întors Anuschka de la São Paulo şi de la Brasilia şi ne-a făcut nişte poze artistice.

• Amicul Marco (Marco Antonio, ok?), artisUL grafic al oraşului, care are magazinul cu suveniruri din dreapta, două vitrine mai jos pe stradă, şi-a luat inima-n dinţi şi a scos-o pe Nazca la o cină oarecum romantică. Cu Nazca asta e o istorie. Chiliancă. Acum aproape un an de zile, împreună cu iubitul ei italian viajor (adică doar în răstimpuri prin oraş, în rest probabil lipit de patria-mamă) au închiriat o ditamai hardughia de căsălău. Cu etaj. Cu intenţia unui restaurant vegetarian la parter şi a unui magazin cu produse organice la etaj. Aş estima chiria aia un pic pe la 1,500 de reali pe lună. Bă, deci n-au făcut nimic. A, ba da, au mai băgat nişte bănişori în ceva mobilier, zugrăveală, un bar frumos, cu o placă din lemn masiv… Dar business – ioc. Au abandonat ideea după vreo zece luni de plătit chirie degeaba. Eh, povestea sugerează că italianul cel chelbos s-a cam răsucit cu totul spre Macaronaria şi Nazca e pe piaţă, ceea ce pentru Marco pare interesant. Cu atât mai interesant cu cât bănişorii catapultaţi pe geam au fost mai mult ai ei. Acuma alta: fata vrea să se apuce de făcut înconjurul lumii cu pisica din dotare. Cu autostopul. Mkay…
• Azi a plouat toată ziua şi cică o să plouă până la sfârşitul săptămânii. Chiar e frig.
• Săptămâna asta avem petrecere locală cu aromă belgiană. Să vă esplic. Draga de Nele, prietena noastră belgiancă, trăită vreo douăj’ de ani în Canada şi de vreo patru ani în Itacare cu motel fain lângă plajă, cu vedere la frumuseţe de ocean, a primit ultimul verdict în legătură cu proprietatea ei de aici. Ideea e că aici, ca străin, ca să faci o firmă pe care să începi să imporţi capital, să investeşti şi/sau să-ţi deschizi procesul de obţinere a rezidenţei, e nevoie de un partener legal rezident sau cetăţean. Şi pentru că prietena noastră avea un iubit cu aceste calităţi, urmările au fost cele fireşti. Au făcut, au dres, cu investiţia 100% dinspre ea. Şi când s-a rupt lanţul de iubire şi-a-nceput a rugini, omu’ a ridicat pretenţii. Şi n-a ridicat doar pretenţii, a spart şi nişte uşi în câteva rânduri, a intrat cum ar veni prin efracţie în motel şi aşa mai departe. Procesul a durat aproximativ un an de zile, iar nele azi a primit rezoluţia în favoarea ei. Ceea ce ne bucurăm, că e fată bună şi sufletistă.
• Dacă v-a trecut până acum prin păhărele cachaça „51” în afara Braziliei, să ştiţi că e ok. Nu, „Pitú” nu e  cachaça. E orice altceva şi e chiar mai rea decât „51” local brazilian, că asta voiam de fapt să vă zic. Dacă ajungeţi prin Brazilia, ocoliţi „51” făcut pentru piaţa internă. E alcool industrial cu aromă chimică de ceea ce trebuie. E „mitilic”. Întrebaţi de sortimentele de Minas, de Sagatiba, de Ypioca sau măcar ceva ce începe de la douăzeci de reali sticla. Asta de care vă zic e vreo şase reali la supermarket, deci vreo patru sau mai puţin în magazinele mai low profile.
• Bă, cum nu vor dumnezeii brazilieni să ne lase să muncim… Plănuisem să vopsim faţada de la Oasis exact azi. Şi tocmai azi plouă. Pfuai…câtă nedreptate… Asta e negarea dreptului la muncă!
• Pe-aici se practică mult ofertele cu farfurii pentru doi în restaurante. Majoritatea au meniul compus astfel. Nu zic că e rău, mai ales că mare parte din mâncarea tradiţională e cu sos, e mai simplu pentru bucătărie, dar mi se pare oarecum forţat să  mănânc acelaşi lucru cu partenerul meu de cină dacă nu vreau. Pentru că poţi să comanzi şi porţie pentru o singură persoană dar, desigur, costă mai mult decât jumătate din preţul pentru doi. Noi avem porţii individuale şi mari. Şi preţuri sub jumătate din preţul porţiilor pentru doi de la vecini (unii dintre ei practică un adaus comercial care uneori depăşeşte şi 1000% (o mie la sută, da) costurile ingredientelor. Invariabil, brazilienii ne întreabă după ce citesc meniul „porţiile sunt pentru doi, nu?”. În seara asta am avut un cuplu plus o cotoroanţă şi o premieră absolută: „Porţiile sunt pentru doi?” „Nu, sunt individuale.” „Dar o porţie de peşte în sos de vin ajunge pentru TREI?” Au comandat două farfurii şi două sucuri şi au plecat cu atitudinea unor oameni traşi pe sfoară. Şaisprezece euro.
• Mi-am adus aminte de alta. OK, ştiu să deosebesc un cuplu sau doi prieteni sau două fete care vor doar să guste ceva şi comandă o singură porţie pentru amândoi şi acelaşi „duo” care face chestia asta din zgârcenie, în condiţiile în care preţurile de aici sunt uneori ridicole comparativ cu ţările din care vin ei. Îi vezi, le simţi energia, cel puţin mie, lui Florian şi fetelor ne e uşor să-i deosebim. La mine-n creieri asta se umflă şi mai tare când automat îmi aduc aminte că ei sunt în vacanţă. Cărpănoşenia în vacanţă mi se pare mai tristă decât cea ce zi cu zi. Să-mi fie ruşine, dar eu la fazele de genul ăsta am comanda „French style!”. Adică facem o farfurie normală, pentru o persoană, dar cu mai puţină garnitură decât de obicei. Când îi văd că împart şase creveţi şi cinci linguri de orez la două guri, îmi vine să mă apuc de împletit bambus.