Posturi cu tagurile: "itacare"

• Asta-i ţuică de Tulcea.
• Ieri am avut „one of those urges”. În răstimpuri de câteva săptămâni, mă cuprinde o febrilă poftă de a porţiona un pui întreg. În meniu am doar piept de pui, pe care-l cumpăr gata fasonat. Măcar odată la o lună-olună şi jumătate, TREBUIE să cumpăr un pui întreg de două kile şi ceva şi să-l hăcuiesc chirurgical. Întâi copanele, pe rând, din încheietura femurală. Apoi aripile, pe rând, din humerus. Apoi două secţiuni laterale, cu care desprind spatele de piept. Apoi spatele în două segmente, torace şi târtiţă. Apoi, cu alte două tăieturi lungi şi două scurte, lăsat osul pieptului aproape curat. Spate, gât, aripi, măruntaie – la supă. Copanele (separate şi ele în câte două părţi cu tendoanele întregi) şi pieptul – la cuptor. Procesul în sine e tot chichirezul, prepararea e deja deznodământ.
• Ieri m-am gândit din nou la cât de tare şi de util şi de activ ar fi Linked IN dacă nu ar fi devenit în ultimul an o chestie utilă doar pentru cine mai are nevoie de CV şi pentru spammeri. De la faza cu acel „recommend” absolut irelevant, parcă totul s-a dus pe copcă. Primesc zilnic cereri de rating de la oameni pe care nu-i cunosc, mesaje despre tot felul de conferinţe băşinoase şi în continuu cereri de conectare cu utilizatori care abia acum îl descoperă. Nu, nu copii la început de carieră, oameni în toată firea, mulţi plătitori de TVA. Puteau doar să copieze Facebook şi să-l structureze după specificul lor. Asta ca să mă gândesc la cea mai simplă variantă.
• Forró e lambada contemporană.  (articol dedicat, în curând)
• Într-o săptămână urmează să se umple oraşul. Peste o sută de sportivi, jumătate brazilieni, jumătate străini. Fiecare, cu măcar încă o persoană după el plus oficiali, jurnalişti etc. Primul weekend – competiţie naţională de sur-boarding, al doilea – competiţie internaţională de surf-boarding, al treilea – competiţie naţonală de body-boarding şi două nopţi de concert cu vreo patru nume sonore plus umplutură. Adică, îm principiu, cam toată lumea stă până la sfârşit. Bârfa prin oraş estimează vreo 10,000 la recitalul O Rappa. Ceea ce pentru orăşelul ăsta e puţin peste enorm.
• Să mă uit la Touch? Am primele două sezoane.
• Pregătesc pe mail un party pentru un grup de douăzeci de americani în noiembrie, cu sărbătoritul de 40 activ în armata lui O’Bummer. Plannerul oficial e mama Debbie, care sigur că mă adoră deja. Eu cu mamele altora am avut mereu un succes nebun.
• Anul ăsta Carnavalul e pe final de februarie şi început de martie, ceea ce înseamnă că sezonul va fi ceva mai lung decât anul trecut, când pe la jumătatea lui februarie era deja linişte. Martie e lună cu străini mulţi, brazilieni mai puţini, deci mai multă treabă pentru un restaurant cu meniu internaţional. În plus, aici, la ocean, după carnaval vine repede şi sărbătoarea de Iemanja, care durează o săptămână şi care e chiar mai frumoasă decât Carnavalul, cu care alegorice pe ambarcaţiuni ieşit în larg, salve te puşcă şi petreceri multe. Deci eu o iau din loc după toate astea. Să fie Chapada? Să fie Malaga? Să fie Bucureşti pentru câteva luni? Viitorul sună liber.

Cum? Ce? Să vă mai las un minut să vă uitaţi la poză înainte să citiţi? Vă înţeleg :) Bine, fie… V-aţi uitat destul? Ok. Hai că vă zic repede. Omuleţii ăştia trei reprezintă o parte foarte importantă a vieţii mele emoţionale actuale.  Ba chiar sâmbătă mă întrebam cde ce nu i-am mai văzut de câteva zile şi uite că aseară parcă au venit să-mi răspundă la întrabre.

Nici nu ştiu de unde să încep. Bine, ladies first. Alegra e australiancă. A trăit mulţi ani în Japonia, unde a avut un studio şi o şcoală de dansuri orientale. Da, mă, din buric! Şi, din ce poze am văzut, fata era chiar pe treaba ei. Siluetă interesantă, costume fabuloase şi o vibraţie pozitivă aproape tangibilă. Are petruzeci şi patru de ani.

Oscar, personajul principal din mijloc, are vreo şase luni. Ce să vă mai zic despre el, că se vede cu ochiul liber. În ciuda trăsăturilor foarte puternic influenţate de tatăl lui, se încăpăţânează să rămână roşcat şi alburiu ca mămica lui. E un copil solar din toate punctele de vedere. Râde aproape tot timpul şi e foarte sociabil, nu-i displace compania străinilor şi stă cuminte în braţele oricui primeşte permisiunea asta de la Alegra. Şi nu sunt prea mulţi. De fiecare dată când îl văd pe Oscar, mă aştept să scoată de la spate un mare joben şi un baston şi să înceapă să spună chestii amuzante. Asta îmi inspiră mie făţuca lui. Parcă văd un Burl Ives în miniatură.

Julio e Dumnezeul negru al Itacare-ului. Jur. Dumnezeul blond, în ciuda celor care mă contrazic (:p) e ăsta  Julio e brutar. Cu şcoallă serioasă pe la Rio şi cu drag de-ăla molipsitor de meserie. Porneşte maşinile în fiecare dimineaţă la cinci şi un sfert şi până l nouă şi-a terminat toată treaba. La nouă şi jumătate e deja cu căştile pe urechi, cu pulsiera pe încheietură şi îşi începe cele măcar două ore de alergat. În fiecare zi.

Au împreună cea mai bună brutărie din oraş, unde vând cea mai variată gamă de pâinici simple sau umplute şi unde un mic dejun demenţial e până în cincisprezece reali. La vânzare au un băieţel absolut maniac cu tot ce e în jurul lui: cuţite, pahare, toaster, ingrediente, maşină premium de espresso, storcătoare de fructe… Reuşeşte să le utilizeze şi să le cureţe în acelaşi timp. Dimineaţa lucrează singur şi, spre deosebire de majoritatea locurilor din oraş, ei nu pun bacşişul pe nota de plată şi nici nu-l cer. Când vede cincizeci de centavos lăsaţi peste valoare notei de plată, parcă-i cântă aripi de îngeraş în jurul capului.

Revenind la Alegra, Oscar şi Julio, îmi sunt printre cei mai dragi conlocuitori din urbea asta surfistă. Julio merge la cursuri intensive de engleză. Alegra inventează oferte şi presează cu dezvoltarea ofertei de la brutărie, face dulciuri. Oscar creşte văzând cu ochii. Ne trec uneori pragul la Oasis, mai ales de când Julio îşi acceptă nevoile unui sfânt file mignon de 250 de grame, bine făcut (asta e, nimeni nu e perfect), cu sos Gorgonzola şi wedgies. Alegra deh, australiancă, e înrobită pe termen lung de spaghetele al dente cu caracatiţă sau homar şi sos alb.

Aseară, Julio era fericit că, pentru prima oară după patru ani de când sunt împreună, Alegra a luat în sfârşit o răceală de la el. „Gata, m-am liniştit, dacă a acceptat să se molipsească de la mine, înseamnă că suntem bine şi că suntem făcuţi unul pentu celălalt.” Judecaţi voi :) Sau nu.

• Şocant! Azi, la Concha, un palmier a făcut floricele!

• Cred că mi-e dor de un party adevărat. Aici sunt nişte DJi penali şi cultura surf mie chiar nu-mi spune nimic. Nu pricep cum sportul ăsta atât de dinamic, cu atâtea zboruri şi plutiri, are drept oglindă sonoră atât de mult reggae şi atât de puţin rock, aproape deloc electronice. Unii dintre ei nici măcar nu ascultă mare lucru. Azi ascultam asta şi m-am bestializat pe-aici de unul singur, iar când a apărut Laura am auzit-o cu surprindere vecină cu stupefacţia murmurând cu mâinile în aer „li-ber-ty-pa-raaaade”… Mi s-a dat brusc ceasul înapoi cu cinşpe ani. Ca să înţelegeţi: eu pe Laura am cunoscut-o prin 1998, când era PR la Atomic TV şi avea părul roşu. Apoi a venit la Radio 21 şi avea părul portocaliu. Apoi eu m-am cărat vreo opt luni prin Australia, Noua Zeelandă, Asia şi Alaska şi am văzut-o pe Laura la un Bestfest. Cred că la prima ediţie după aia care s-a chemat B’estival. Şi avea tot o culoare destul de furioasă. Şi se pupa cu ăsta. Mi-e un pic dor de Cioşcău şi de Marius (şi ei plecaţi din RO de un an şi jumătate) şi de Smama şi de atâtea petreceri monstruoase la care „am servisat” împreună. Really miss you, guys.

• Ieri am mai avut o premieră. Am câte una măcar săptămânal. Aseară am avut două gagici de vreo 40+ la o masă care nu promitea mare lucru. Adică sigur una dintre ele era croită pe homar, cealaltă – convinsă că nu vrea mai mult de o salată. În fine, am făcut un homar şi un thay curry cu pui, am mai făcut o comandă şi am ieşit, prin salon, să văd „cine mai trece pe drum”. Asta cu homaru’ m-a oprit să mă întrebe cum şi de unde să-l apuce. M-am opintit cu portugheza, i-am explicat, s-a apucat de treabă. După cinsprezece minute am trecut din nou pe lângă masă şi m-a oprit să mă pupe. Pufoasa avea o listă, coae! Avea o listă de chestii pe care trebuie să le facă înainte de a muri! Mi-a fost frică s-o întreb dacă are vreo boală de-asta cu preaviz, da’ nu părea şi oricum mi-era târşă să stric momentul. Şi pe lista asta avea, printre multe altele, o masă cu homar de-ăsta de-al lor. Mi-a zis că pe listă mai are trufele şi am vorbit o jumătate de oră despre ele. Am salivat pe rând şi în tandem, eu la amintirea trufelor care mi-au trecut prin mâini, ea la proiecţia proprie a poveştilor mele. Astea-s clipele mele de fericire autentică. Şi astea.

• Voi vă uitaţi la „Nimic nou„? Aştept episodul 7, m-am prăbuşit de râs la episodul 6. Bobonete zicea într-un interviu, de curând, despre Teo, că e nevoie să te desprinzi din când în când de pământ ca să-ţi iasă treaba la scris cum îi iese lui. Îi dau dreptate. Acolo scrie şi Radu şi se simte, că e dezinhibat de-al nostru.

• Azi e Webstock la Marriott. Deci nu deschid deloc Twitter-ul.

• Nu-mi vine să cred că mai e puţin şi fac un an de când am intrat, prin Recife, în Brazilia. Au efectiv zburat lunile astea. Una tare. La Recife am avut de stat o noapte, până la avionul următor. Cu vreo două ore înainte să aterizez, mi-am dat seama că ar fi bine să întreb pe cineva de un hotel cât de cât safe. Un băiat care părea de încredere mi-a zis să merg la Hotel Barramarres. E ok? Da, nu-ţi fă griji. Drumul cu taxiul prin Recife m-a cam intimidat, iar la hotel cred că am fost singurul client din noaptea aia. Preţul pentru o cameră era la recepţie era vreo 300 de reali, dar mi-au spus că e promoţie şi că pot să stau cu 80. Nu ştiu voi cum v-aţi simţi în atari condiţii, dar pe mine sigur nu m-a făcut să mă simt deloc special o asemenea ofertă. În fine, n-am păţit nimic, mai ales că, după taximetrist, a fost primul meu contact mai complex şi mai activ cu limba portugheză. Da’ tocmai îmi restartam existenţa, cum era să păţesc ceva rău? :)

• Vine vara la modul serios. Începe să se aglomereze oraşul, balenele au ieşit la cordeală, ţestoasele depun ouă, azi la prânz ardea bine nisipul. Sper să am poze cu balene şi ţestoase, dar pe primele sper să le vâd săptămâna viitoare, iar pe cele din urmă le tot pândesc degeaba, că e maree înaltă când ajung eu la scăldat.

• Am strănutat de s-a zgălţâit redentoru’ la São Paulo.

• Pregătesc a doua poruncă pentru părinţi, e despre comparaţii, nu merge greu, dar încerc să-l scriu bine.

• Nu ştiu dacă v-aţi prins cât sunt de patriot până-n unghii, dar din punct de vedere temporal eu îmi poziţionez aceste neştiri de importanţă universală după ora României. Eh? Să candidez?
• Deci am aflat ce era cu Jonas. Jonas e bateristul oraşului. În sensul că în orăşelul ăsta cât banu’ de zece (centavos) şi care zici că e un fel de Hollywood de Bahia, sunt vreo cinci-şase trupe. Mai fac eu una din noiembrie, ceea ce înseamnă că vor fi şi mai multe. Jonas e THE drummer. Bate cu toate. Înalt, grăsuţ, simpatic, rupe pă englezeşte (a luat lecţii de la Lala, americanca, poate vă zic şi de ea într-o istorioară) şi e, în general, un băiat curios. Deci ok. De vreo trei zile era pământ. Eu rezervat şi taciturn, după datină, „ce faci, bueeeei? cum merge treaba, coaeeee? high five, să-ţi trăiască famelia! ce-ai, cine ţ-a murit, Bonzo?”. El – pământ. Apropo de famelie: Jonas are două surori blonde pufoase, de vreo şaiş’pe ani, zici că-s gemene şi mai zici că au măcar un 22-23, acolo. Părinţii lor… O poezie! Genul de cuplu cu trei copii mari (Jonas are nouăsprezece) şi care zici că abia s-au cunoscut. Merg pe biciclete şi fac întrecere (doamna mama lu’ Jonas, Miriãn şi Fabiane are tricicletă), se ţin de mână pe stradă şi la petreceri pur şi simplu nu se pot stăpâni să se pipăie. să se mângâie etc. De poveste. În fine, revenim la Jonas. Nimic n-am scos de la el. Dar mi-a povestit Natalia, columbianca mea, că era de faţă. Cică acum câteva nopţi, la Bar Espaço Aberto, adică terasa pe care Jonas a închiriat-o de vreo două luni ca să facă acolo petreceri cu muzică live, a luat-o la capete-n gură şi măturat curtea pe Éveni, iubita lui (18, superbă, lucrază la vecinul francez cu cafeneaua). Bre, nu ştiu motive, habar n-am de la ce s-au luat, dar n-aş fi crezut vreodată că Jonas e în stare de aşa ceva. Ideea e că n-a apucat să-i facă mare lucru, că tac’su (al lui) i-a plonjat în cârcă şi l-a liniştit rapid cu un cot în încisivi. „Unde morţi mă-tii ai învăţat tu să loveşti o femeie? (Zi-mi şi mie, să iau lecţii hehehehe)”. S-a terminat repede scandalul şi petrecerea a murit subit. Aseară l-am văzut pe Jonas cu dădea semicercuri pe lângă cafenea cu aceeaşi faţă de şobolan opărit. Io zic că s-a lins pe bot de fondanta asta cu ciocolată, să zică merci că nu l-a dus tac’su la poliţie direct. Poză cu porumbeii.

• Cu puţin noroc, săptămâna viitoare mă duc cu Florică să vedem fraţii şi surorile balene în largul lor. N-am mai văzut balene din 2001, din Alaska. Stăteam pe puntea de la etajul doisprezece, pe vasul de croazieră, şi făceam mişto de baborniţele turiste de 80+ care ieşeau să prindă şi ele măcar o codiţă de balenă în colţu’ cataractei. Cercetau imensul sperând să vadă cogea-bazdârca (erau unele şi de 150 de metri lungime) sărind din apă. Prindeam un grup mai mare, treceam pe lângă ele şi, fără să arăt în nicio direcţie, strigam „Look! Look! It’s a whale!” Săreau electrocutate, cu lentilele pe mine „WHEEEEREEEE????”. Le răspundeam cu o plecăciune: „Right here, at your service, ladies! hehehehe! who wants to take a picture with me?”

• S-a-mpăcat Natalia, ospătăriţa columbiancă, cu Mateo, columbianul ei blond. Altă treabă, rapaz! Altfel calcă printre mese, altfel se concentrează Shakirinha la treabă de când i s-a-ntors barja la ecluză… În curând ar trebuie s-o bag în bucătărie măcar două ore pe zi, aşa cum i-am promis. În martie îi pun frumos tigaia cu autograf în mânuţă şi o las regină, în locul meu. Natalia are doi ani de şcoală culinară la Buenos Aires, îi lipseşte practica, însă are cu siguranţă simţul care-i trebuie.
• Cică au venit ţestoasele să depună ouă la Concha, una dintre plajele din jur, dar când m-am dus să vi le arăt, iaca maree înaltă. Mai insist.
• Ieri dimineaţă mi s-a-ntors peştele la treabă. De trei luni mai mult vânam un peşte proaspăt pe la fraţii pescari. Grămezi de marfă congelată, de la Ilheus şi din Canavieras – cât cuprinde. Dar aia nu e marfă pentru mine. Ieri la 9 AM eram înfipt în două picioare la uşa prăvăliei lui João. Ăsta m-a făcut la portofel cu preţuri pentru „gringos” vreo trei luni, până când, mai mult din plictiseală, s-a hotărât să-i fiu simpatic. Şi a-nceput să-mi verse istorii despre braconajul de zi cu zi, dar a umblat şi la preţuri, a-nceput să rotunjească şi pentru mine, nu doar pentru el. Ieri l-am prins nervos. Îl sunase omul din barcă la ora opt dimineaţa (duminică), după două zile de stat pe mare, că la nouă ancorează cu vreo şase sute de kilograme de Dourado, vreo două sute – ton şi vreo douăzeci de homari frumoşi. Am ars-o cu el până pe la unsprezece, când în sfârşit au început verişorii să care ciortani de opt-zece kilograme, frumoşi de-mi venea să mă tăvălesc prin ei. Gata despicaţi de maţe, spălaţi cu apă de ocean, o splendoare. S-a supt cu crevetele până prin noiembrie, e prohibiţie şi mă jur că-l las să depună ouă şi să se facă mare şi frumos. Aşa că…să fie peşte, caracatiţe şi homari, că de restul ne-ngrijim noi. El e  João.

• Scriu o poezie. De vreo două nopţi. Pe drumul cel bun sunt sigur, da’ e greu al naibii. Sextine, patru versuri cu rimă îmbrăţişată, două în pereche (vechi obsesii dinspre Vilon), versuri duble şi, stupoare! – chestii pe bune, scrise din mine. Poate reuşesc s-o dovedesc în câteva zile, e aci, în draft-uri.
• Pati şi Kevin cred că trec vremuri nasoale. Au plecat pe rând în vacanţă în iarna asta (fiecare la părinţi, el în Belgia, ea acilea-n sud, la São Paulo) şi într-o noapte de men bonding, cât era ea plecată, Kev’o a cam ars-o albastru, de unde am tras eu concluzia că nu sunt chiar în Nirvana. Ca să mă înţelegeţi: Kevin  e surferul perfect, 1.90, blond cu cârlionţi, mandibulă în colţuri, ochi albaştri, buze de negru. Pati e o supercăprioară cu valori şi bun simţ cât încape. Au şi golden retriever. Ce vreţi mai mult? Alaltăieri m-au întrebat despre Chapada Diamantina, vor să meargă împreună acolo o săptămână. Ce, nu ştie Copo să miroasă o criză? Poză cu ăştia doi. Deci da?

• Marcia, mama lu’ Raffiky, copil de traficant discret dar celebru, s-a mutat din cartier. S-a lăsat cu păruială în stradă, pe motiv seros de neplată chirie. Proprietăreasa nemulţumită a scos-o la protest şi pe zdrahoanca de fiică-sa, în caz de ceva. Asta, Marcia, e micuţă şi tăcută, au făcut-o harcea parcea. A plecat învârtindu-se la propriu. Raffiky a fost super tare, n-a plâns, n-a zis nici „miau!”. S-a uitat mirat la ce se petrece în jurul lui , pe sub fruntea bombată, de potenţial geniu. N-a plâns, n-a ripostat, dar sigur a ţinut minte.
• Sunt din ce în ce mai sigur că noile degeneraţii de evrei contemporani au fost educate cu compendii de bancuri despre ei. Adică nimic din materialul didactic nu mai pare exagerat în faţa ăstora pe stil nou. Când termină armata, băieţi după trei ani şi fetele după doi, guvernul israelian le dă nişte bani să se odihnească şi să se diverteze o vreme. Sănătos obicei. Şi nu le dă după tradiţie, ci o sumă mai mult decât rezonabilă. Mi-e greu să cred că ăştia cheltuiesc mai mult de un sfert din ce primesc. Stau în cele mai ieftine hosteluri şi nu doar pentru că sunt zgârciţi, ci pentru că proprietarii de cazări mai civilizate nu prea vor să audă de ei. După o lună de invazie, se rebnovează camere, se văruiesc pereţi, se scoate mirosul de mâncare stricată de prin toate cotloanele. Unde mănâncă evreii vilegiaturişti? La supermarket, desigur. Şi ce nu dovedesc acolo, iau „pă cameră”. Ce nu se strică, gătesc. Restul lasă prin camere, pentru „săraci”. Mi-am adus aminte de asta pentru că aseară am avut un Iţic şi-o Raşelă la masă. Şi dă-i: „Peştele a venit azi, încă nu l-am congelat, caracatiţa e cu cracii cât Iordanu’, homarul e dulce ca vinu’ de-mpărtăşanie…” Şi mi-au făcut jocul: „Serios? De azi? Şi homarul chiar mişca acum trei ore? Oivei…ce frumos… Şi aia cât e? Şi aia? Şi aia? Aham… Şi berea? Cinci reali??? Oivei… Două pahare de apă!”
• Dacă nu-i ştiţi, să-i vedeţi pe Gabriel Iglesias şi pe Dane Cook. Primul mi s-a părut delicios. Al doilea – devastator.
• Mai stau în Itacare până după sezon, adică martie 2014. După care fie mă urc înapoi în Chapada Diamantina şi deschid un bistro cu un elveţian într-un orăşel care mi s-a lipit de suflet în doar şase zile, fie. Aici e cu punct, pentru că a doua variantă e încă în prospecţie. Adică trebuie să aibă mare frumoasă şi mediu social tentant, că în Itacare e mai greu cu socialul. Adică da, sigur, câmpenii, fetele cu care lucrez, bavardeala cu clienţii şi cu câţiva omuleţi din proximitate îmi sunt suficienţi mai ales în condiţiile în care am mult de vorbit cu mine, dar cred că îmi trebuie mai mult. Vă pupă Jean, de-aici, din nisip.

• Deci să crape fierea-n Gigi Marga dacă eu mai înţeleg ceva din banii ăstora şi din felul în care fac ei socoteli şi preţuri. Deci chirie pe un an de zile, casă cu două dormitoare şi living, mobilată, curticică, vedere frumoasă, zonă civilizată – mais ou menos echivalentul a trei mii de euroi. Reparat un amărât de acoperiş cu schimbat complet de ţigle, prelungit structura de bază şi făcut un burlan nou – două mii de euroi. Anapoda.
• Natalia, columbianca (devine personaj frecvent în pseudoştiri), nu mai face cafeneaua cu fostul (mă rog, e ambiguă şi treaba asta, eu îi bănuiesc că se întâlnesc pe ascuns, ca să nu li se pară că s-au împăcat) iubit. După ce l-au scos din ecuaţie pe Pedro, argentinianul care-şi face hostel la Concha (una dintre zonele dinspre plajă), care are discotecă de trei mii de locuri şi restaurant bazat în Argentina şi care pentru că intrase în combinaţie cu o sumă importantă începuse să preseze pe toate planurile, au făcut rost de bani ca să suplinească ieşirea lui şi au ajuns la concluzia că nu mai au chef s-o facă. Eu cred că ar trebui să facă altceva. Împreună.
• Aseară am surprins-o pe Joice, „suşefa” mea cea mititică, admirându-şi propriile nuduri în telefon. Acuma ea are un iubit, poliţai, care vine în vizită o zi pe săptămână, întrucât prestează siguranţă publică într-un oraş apropiat, dar eu pe Joisica o bănuiesc de apucături ambidextre. Cu fete. Gen.
• Plouă.
• Aseară am făcut jeleu de caşasa. De lămâie. După aia de zmeură. Pe vas, acum 12 ani, englezii erau tătici la metoda asta de matoleală crâncenă care te dobora pe neaşteptate. Veneau cu ele gata făcute, cu vodcă, în forme de hârtie ca alea pentru brioşe, dar mai mici. Dacă le mestecai, erai lache. Ideea era să le aspiri direct, piftia alcoolizată să ajungă direct în stomac, unde treaba ei în cât timp se dizolva şi o lua la sănătoasa spre creier. Mă gândesc să-i dobor la următorul jam session.
• În seara asta am avut clienţi (recurenţi) din curu’ Pământului. Adică din sudul insulei Capului Verde. Adică din curu’ curului Pământului.
• Am făcut poze.
• Nu prea dorm noaptea. Nu mă frământă nimic. Cred că de-asta.
• Era să mă apuc să vă povestesc cum m-am întâlnit eu cu Viorel Copolovici, dar cred că mai stau un pic, să mă gândesc mai bine, ca să iasă ceva frumos.
• Alicia Keys a cântat în seara asta în Porto Allegre şi Bon Jovici cântă pe 21 la Sao Paulo. Mă ţin departe de oraşele mari şi cred că asta o să fac în următorii ani, câţi or fi. Şi nu cred că mai pot să trăiesc departe de ocean.
• Unde a fost Kopel’s e acum o cârciumă cu pinguini (ospătari cu feţe de interlopi şi papion negru la cămaşă albă). „Servesc” „lounch” la prânz şi „preparate deosebite”. Din vechea echipă înţeleg că a rămas doar una dintre fetele de la curăţenie, iar din pozele intitulate „echipa restaurantului” lipseşte orice urmă de bucătar. Ochiometric şi grosier, cam 83.6% din meniu e ce am lăsat eu acolo :) Să le fie de bine. Mi-am zărit şi Altec-urile într-o poză, semn că „moştenitorii” au lăsat cheile fără să se mai uite în urmă. Audiţie plăcută!
• Una mişto, pentru perechile cu personalitate. Dacă aveţi des discuţii în contradictoriu şi mereu încercaţi amândoi să demonstraţi că aveţi dreptate, dacă vă iubiţi suficient şi vă şi admiraţi reciproc, încercaţi următorul şpil: împărţiţi-vă zilele în care fiecare are dreptate. Sau perioada zilei. O zi el, o zi ea. Dimineaţa ea, seara el. Un weekend el, un weekend ea. Asta înseamnă că atunci când nu e rândul tău, n-ai voie să-ţi impui argumentele şi traseul cerebral pe care clar că nu e musai să meargă şi celălalt. E fun. Şi sănătos.
• M-am uitat la primele episoade din sezonul 1 din Derek. Îl urmăresc pe Ghervase ăsta pe Twitter şi m-am tot minunat de câte recenzii pozitive a primit. Bă, dacă un serial cu un fel de azil în care personajul principal e autist poate fi considerat una dintre cele mai apreciate comedii ale momentului, atunci eu m-am întors la Buftea, unde pentru că nu aveai cum să zici „soap”, „dramedy” sau „teen drama”, toate ajungeau pe Pro TV cu „genul programului, comedie”. Şi nu râdea nici cel mai fumat dintre copiraitării din Pache. Gervais e jmecher, cred că e rolul carierei lui TV, dar mie-mi aduce aminte de „Awakenings” sau „I Am Sam”. Dă-o-n doamneiartămă de comedie, că Derek ăsta e trist rău.

• Acum doiş’pe ani, fix pe vremea asta, pluteam prin Alaska şi aveam „o prietenă” americancă.
• Azi m-am trezit devreme. Mi-am făcut omletă cu mortadela.
• Trebuie să ajung la plajă musai înainte să mă conving că sigur o să plouă, trebuie să fac poze.
• Sunt atât de scroafă leneşă la citit, încât încercând de două săptămâni să ascult „Outliers” pe Audibles, am decis că nu mă pot concentra la asta pentru că mă deranjează accentul cu care citeşte Gladwell însuşi. O să rămân un necitit. Sau neascultat, în fine…
• Caut un chitarist de cover-uri în Itacare, ca să pun de-o alternativă la apăsătoarele reggae, samba rock şi arocha din oraşul ăsta cât un ban de zece centavos, plin de muzicanţi. Dacă ştiţi vreunul, să-mi daţi un mail.
• Din octombrie cică e plin de chestii faine p’acilea: o etapă de campionat internaţional de surfing, un concert de două zile cu patru trupe (cică) foarte tari prin Brazil, apoi un festival de blues, unul de aeromodele (ăştia sunt tătici la avionaşe). Anul viitor sunt alegeri, primarul (prefeito) în funcţiune a schimbat şeful poliţiei, a pus în mişcare serviciul de salubritate, a adus nişte secretari noi pe la Cultură şi forjează întru fericirea populaţiei locale.
• Ieri a fost meci şi Florică a fost supărat. Câteva minute.

• Wilson, unul dintre cei doi băieţi ai vecinului de vizavi, s-a întors din vacanţă după o lună şi ceva. A fost să surfeze în Indonezia. A stat o zi în Amsterdam şi două zile în Quatar. Pare năucit de ce a văzut pe-acolo.
• Esteban, Catarina şi Indiara (nişte prieteni argentinieni, nu-i ştiţi voi) au plecat pentru mai multă vreme în Alto Paraiso. Esteban e medic convertit la studiul şi utilizarea terapeutică a plantelor, Catarina nu ştiu cu ce se ocupă, dar Indiara sigur e prima mare iubire a lui Saşa. O să ne fie dor.
• Vecina, soaţa foarte tânără a profului de mate, a ieşit şi azi, devreme, să vândă prăjituri în faţa casei. Se ceartă cam des în ultimul timp oamenii ăştia. Se urcă amândoi în maşină şi se opresc la două străzi mai încolo. Şi se ceartă straşnic.
• E ceva în neregulă cu lumea asta… În ultimele zile, străinii mi-au cerut file mignon bine făcut, iar brazilienii – medium-rare. Vă zic, nimic nu mai e în rânduiala ştiută.
• M-am trezit ascultând „Imagine” în varianta lui Herbie Hancock, feat. Pink, Seal şi India.Arie. O s-o mai ascult o vreme.
• Natalia, ospătăriţa noastră columbiană, vrea s-o ajut să-şi facă un plan de business. Încearcă să deschidă o cafenea cu fostul ei prieten (s-au despărţit amoros de curând pentru că el încă mai are chef de zburdat, însă vor să fie asociaţi, sic!). M-a întrebat de unde poate să cumpere farfurii mai ieftine şi i-am cerut să-mi spună care e suma minimă pe care cafeneaua va trebui s-o „facă” zilnic ca să acopere toate cheltuielile. A uitat de farfurii.
• Azi plătesc ultima livrare de homar şi comand încă o tranşă de caracatiţă. Le plac mult risotto cu tentacule, făcut cu supa în care a fiert creatura.
• Doamna e la Malaga, cu treabă. Îmi trimite poze pe uaţap. E frumos la Malaga, e la mare…da’, pana mea, Europa…?