Posturi cu tagurile: "gastronomie"

Şi vine o vreme. Să dăm pleşcoilor ce-i al pleşcoilor, mai ales pe ploile-astea vîntoase şi zgribulite. Prin bunăvoinţa şi simpatia lui Vlad, un băiat de toată isprava nu neapărat pentru că i-a adus de la Buzău încă de alaltăieri, că i-a ţinut trei zile în frigiderul de la birou şi că s-a abătut din drum în seara asta ca să intru eu în posesia lor. Ci pentru că, în vremuri prefăcute şi de mare bicisnicie umană, oamenii sinceri sînt mai rari, dar mai uşor de identificat. Aşa că urmează povestea deloc sofisticată a unor cîrnaţi de toată isprava. Penultima propunere a primei luni cu prînz în caserolă. (clic foto pentru detalii)

Una dintre acele salate care…nu conţin salată. Cînd genul ăsta de încropeală pe fugă a devenit fel principal (şi unic) pentru o masă de prînz, frunzele verzi au început să dispară, treptat, din multe variante ale “adunării generale” de prospături, carne sau peşte, ingrediente fierte, coapte, prăjite etc. “Coppa” din numele salatei de astăzi vine de la Coppa di Parma, un mezel italienesc pe care sînt sigur că unii dintre voi îl ştiu. “Suprema” sugerează atît varietatea ingredientelor, cît şi dimensiunile salatei. (clic foto pentru detalii)

Un bucătar pasionat, novice, avansat sau maestru, are nevoie de unelte bune. Astăzi mi-am ascuţit panoplia tăioasă. N-o făcusem de cînd am scris prima oară despre tocilăria asta. Uitasem cum arată nea cutare, ţineam minte că e un tip meticulos. Ca un făcut, s-a brodit perfect cu ceea ce am scris noaptea trecută despre conştiinţa serviciului bine făcut. Nenea ăsta este, fără putinţă de tăgadă, un academician al ocupaţiei sale. A vrut să le las pînă mîine, „ca să le fac cum trebuie”. Am apăsat puţin şi s-a apucat de ele. Atent, cu drag, cu precizie. A trecut fiecare lamă prin patru tipuri de polizoare, de la roata de gresie dură pînă la cea de bumbac. Fascinant prin calmul şi conştiinciozitatea pe care nu le-a abandonat pînă a terminat.Normal că i-am lăsat bacşiş, normal că n-a vrut să-l primească, normal că am insistat pînă l-a primit.

Pe Lizeanu, aproape de OMV. Face şi chei, uşor plictisit de banalitatea generată de maşinăria care le face aproape singură. Are chiar şi un certificat ISO atîrnat pe perete.  PS: Am făcut aproximativ aceleaşi poze şi data trecută, numai că atunci cu telefonul şi un pic…altfel.

Zilele cu vreme urîtă fac dor de vară, de mîncăruri uşoare şi de arome proaspete. Dorul ăsta de vară m-a dus astăzi cu gîndul la un sos acrişor, de lămîie,  care să facă din nişte banale copănele de pui un adevărat regal de savori.(oare n-am mai folosit de curînd expresia asta?). O caserolă cu parfumuri văratice, dragii mei truditori de prin birouri, o caserolă ca o promisiune de îmbunare a vremii şi a vremurilor. Cu fasole verde pe post de garnitură şi un ceva potrivit să vă lecuiască de plictis. (pentru detalii, clic foto)

Am un prieten muzician. La un moment dat şi-a luat un model vechi de Mercedes, un cazan din care zilnic pica măcar un ornament. Faza e că, în discuţiile despre “ce maşină ai?”, după ce spunea marca, fiecare dintre cei de faţă era întrebat despre model, an de fabricaţie, opţiuni, culoare etc. Cînd întrebarea ajungea la amicul ăsta al meu, zicea scurt: “Mercedes”. Şi discuţia se termina acolo. Genul ăsta de dialog, reprodus în bucătăria de la serviciu, s-ar termina la fel de brusc în cazul în care tu ai răspune la fel de scurt : “Lasagna”. (clic foto pentru detalii)

Quiche. La drept vorbind, o bucată de aluat şi ouă bătute cu smîntînă. Atît. Restul se reduce la exact ce ai chef în momentul “zero”, la exact ce găseşti prin frigider şi crezi tu că s-ar putea combina şi s-ar comporta bine în cuptor. Unde mai pui că, dacă n-ai timp sau / şi dispoziţie, poţi folosi aluat gata preparat. De data asta, un quiche cu pangasius, un peşte bun, fără oase, cu carne fermă, uşor de pregătit în aproape orice formă crezi de cuviinţă. Nu e chiar ieftin, dar face banii. (clic foto pentru detalii)

Pentru mulţi dintre noi, formele diverse ale pastelor nu sînt doar rezultatul fanteziei italienilor. Întrebuinţarea lor, sosurile care li se potrivesc cel mai bine sau ingredientele alături de care se pregătesc dictează tipul de paste care va pune perfect în valoare combinaţia de arome şi consistenţe. Despre o astfel de interacţiune valoroasă vorbim şi exeplificăm în imagini cu ocazia propunerii de joi din cea de-a treia săptămînă a prînzului din caserolă. (clic foto pentru detalii)

Na că, din cauza întîrzierii propunerii pentru marţi, am aglomerat două prînzuri în aceeaşi zi. Dar păstrăm regula: pentru ficare zi, o nouă variantă de caserolă. Puiul ţărănesc e o întîmplare culinară pe care am descoperit-o la Cocoşul Roşu, astă-vară. Am regăsit-o de curînd şi la Maxx, în Regie. Sosul de usturoi, pe care eu l-am modificat puţin, si mămăliga friptă pe grătar sînt două atuuri irezistibile ale unei găteli ce stă la îndemîna oricui. Să nu uit: am primit acum cîteva zile întrebarea “usturoi la serviciu?”. În majoritatea cazurilor, nu toc usturoiul. Îl călesc sau îl înăbuş întreg, strivit sub lama cuţitului. În felul ăsta, el doar parfumează sosul sau ingredientele, fără a lăsa un miros pregnant, ca în cazul unui mujdei. Sînt prea puţine mîncărurile în care usturoiul poate fi nota pregnantă a aromei, deci îngrijorarea pentru starea de spirit a colegilor d ela birou nu mi se pare deloc fondată (clic foto pentru detalii)

A treia săptămînă a prînzului din caserolă începe într-o mare criză de timp. Hai să zicem că ai ajuns acasă, ca şi mine, pe la ora zece şi ceva noaptea. Pe drum spre casă ai analizat în minte conţinutul frigiderului şi ai realizat că sorţii nu-ţi sînt chiar favorabili. Salatele te scot întotdeauna din belea. Dacă îţi place tonul, sigur ai o cutie prin cămară. Ai mari şanse să o găseşti la chiar şi la magazinele micuţe, din jurul blocului. Problema e pe jumătate rezolvată. (clic foto pentru detalii)

Nici nu ştiu ce să vă spun despre întîmplarea asta cu Rilă. E atît de simplă, încît nu ştiu de ce pînă acum am trăit cu impresia că iepurele e chestie de ştiinţă aprofundată, experienţă de bucătar veteran şi proces prea complicat pentru un amator ca mine. Se întîmplă des să aud “a…prăjituri? nu mă bag, mi se par prea complicate…”, “sarmale? n-am făcut niciodată şi sînt sigur că nu mi-ar ieşi”. Cred că unul dintre primii paşi pe drumul fericirii este să fii pregătit pentru potemţialul eşec şi să ştii că, încercînd ceva pentru prima oară, se cheamă că ţi-ai dublat şansele ca acel ceva să-ţi iasă. Indiferent în ce arie de interes se înscrie încercarea ta. Cînd îţi iese din prima, sigur e ceva în neregulă (clic foto pentru detalii)