TRENUL GALBEN, FARA CAI

vineri, 8 februarie, 2008 la 10:40 pm

Cu ce m-am ales astazi din citeva lungi incursiuni cu metroul prin Bucuresti? Am aprofundat castile in urechi si, odata cu ele, discografia completa Bob Marley. Asta asa, ca un fel de pia mater in care am hotarit sa incerc a ma izola inca de aseara, cind cugetam adinc la ziua de azi, „facindu-mi” ghetele cu crema. De ghete. Altfel:

  • da, metroul ramine un baiat de gasca in ceea ce priveste eficienta sau ajutorul intru punctualitate;
  • da, in metroul bucurestean pute in continuare a un amestec (scuze celor care stau prost cu stomacul) de patiserie aburinda, jeg istoric de haine imbicsite si masele netratate; (foarte corect, Radu Paraschivescu, „Ghidul Nesimtitului”)
  • IKEA mi-a adus aminte cu un panou la Politehnica de apropiatele Sarbatori, „Se apropie Craciunul!”. Probabil ca sint pe mina cu Prima TV, care o arde si acum pe „gingal belz” in virgulele de publicitate;

ROMANTIC ANALYTICS

miercuri, 6 februarie, 2008 la 12:19 am

Pe bune, ce-mi place mai mult si mai mult la Google Analytics si care este prima fereastra in car em anapustesc sa vad raportul intreg, atunci cind imi verific statisticile? Map Overlay! Vad accesari de pe tot Globul si incerc sa-mi dau seama cine si cum sint oamenii astia care imi ofera citeva minute din viata lor, de la sute si mii de kilometri departare. Sub un minut-douasi sub doua pagini ma calmez singur, gindindu-ma ca nu sint vornitori de limba romana, deci nu au citit nimic, dar au ajuns din intimplare si belesc ochii cit cepele fara sa priceapa o iota.

Insa stiu ca sint citiva care vin sa citeasca, scormonesc prin cele citeva sute de banalitati pe care le-am incredintat marii pinze de paianjen si revin din cind in cind. Imi pare rau ca nu-i pot aborda, ca nu-i pot intreba ce mai fac si ce minuni le umplu viata in colturile de lume prin care isi poarta trecerea. Nu i-as spune „feedback” pentru ca mi-ar fi rusine sa-i intreb ce parere au despre un articol sau altul. I-as trage pur si simplu de limba, i-as descoase  si i-as provoca la povesti.

BULGARI DE FUM

joi, 31 ianuarie, 2008 la 1:40 am

Am atitea fantome prin toate buzunarele, incit uneori ma intreb ce m-as face daca m-ar bintui toate deodata. Au bunul simt sa iasa pe rind si sint toate atit de batrine si de obinsuite cu mine, incit nici nu se mai obosesc sa incerce a ma speria. Unele au renuntat la prerogativele de fantome in adevaratul sens al cuvintului, sint mai degraba niste cutii goale de conserve, uitate in propria rugina si rinjind timp prin deschizatura neregulata a capacelor. Altele sint inca in putere si ele stiu, natingile, ca un simplu bu-hu-hu mi s-ar parea doar o copilarie.

HRANIND O IDEE

sâmbătă, 19 ianuarie, 2008 la 10:52 am

Cum freamata conglomeratul organic, cum se lasa el scuturat de fiorii fiecarui gind sau capat de ata pe care ar putea, mai apoi, sa scrie „proiect”… Cum speculeaza imaginatia fulgul firav al ideii, esenta nucleului imaterial ce trebuie sa devina „ceva”… Sovaim, la inceput ne e frica sa-l atingem, sa nu-l topim, sa nu-l stricam, sa nu-l speriem. Cind naste, insa, un dram de perspectiva, parca ne vine mai usor sa-l apucam dintr-un punct. Minuscul, nesigur, dar l-am apucat. De-acolo poate linistit veni  tavalugul. De idei suplimentare, de notite si adnotari, cu sageti, semne de intrebare si puncte ingrosate, „sa nu uiti!”. Sacul de proptele si straturi in care incepi sa-i asiguri picaturii primordiale un incubator in care sa o aperi, dar in care sa-i si lasi spatiu sa se dezvolte. Variante, stersaturi, taieturi, potentiale directii, scormonirea si verificarea asidua a mediului in care, cind va fi trecut de prima copilarie, o vei invata sa mearga singura.

Cred ca o noapte nedormita din cauza unei idei bune nu e niciodata o noapte pierduta. O idee proaspata, daca nu este una criminala sau, in fine, din orice ungher al abjectului, merita oricind o noapte de framintari si perpeliri ale intelectului. Chiar daca abia in zori sau dupa inca o noapte verdictul sta scris in tonuri cenusii: himera. Asta in cazuri fericite, desigur. Pentru ca himerele, prin natura lor perfida, se dau in vint dupa viata buna si prospera in sinea unui bintuit de cariera. Sint idei care nu merita nici macar un minut de reflectie, altora merita sa le dedici o viata. Din fericire, a mea e simpla, iar majoritatea lucrurilor care o vor face puternica imi stau la indemina sau imi sint foarte usor de apropiat.

DRUM BUN, STEFANE!

joi, 10 ianuarie, 2008 la 11:34 pm

De Craciun, Barbosul suprem a mai luat la el un om tare de treaba. L-am cunoscut pe Stefan Buzan in primii ani ai „uceniciei” mele, cind el lucra in DTP, la Evenimentul Zilei. Tin minte ca in prima noastra discutie telefonica mi se parea absurd ca in departamentul de paginatie al unui ziar nu exista Microsoft Word. Asta pentru ca asa faceam eu „machete” pe vremea aia, iar bietul om nu prea pricepea ce vreau de la el. Apoi m-am dus si am stat linga el, cit s-a chinuit sa transpuna caznelile mele, din WordArt in Photoshop. Si asta de mai multe ori, caci eu am invatat sa-l folosesc mai tirziu. L-am mai vazut cind si cind, am facut haz pe seama vechilor amintiri. In ultimii ani nu am mai auzit nimic despre el. Drum bun, Stefane. Iarta-ma ca ti-am dat batai de cap.

stefan

UNCHIUL CARE SCRIE RIME

vineri, 4 ianuarie, 2008 la 3:02 am

clara1

rime1

ZAPADA FRUMOASA SI ZAPADA URITA

vineri, 4 ianuarie, 2008 la 1:19 am

Zapada frumoasa, foarte frumoasa. Se spune despre cei nascuti iarna ca sint mai degraba amatori de zapada decit de vreme calduroasa. Imi aduc aminte ca Max, catelul nostru de-acum vreo cin’spe ani, era nascut iarna. La fiecare zapada, il cuprindea o bucurie inimaginabila. Alerga prin nameti, clantanea bulgarii, sapa transee cu botul prin zapada si lumea lui cateleasca nu-l mai incapea. Nu-l mai bagam in casa cu orele, era de nestavilit. Zapada frumoasa de ieri dimineata s-a aratat inca din timpul noptii, cind caderea fulgilor parea sa ne spuna ca e pusa pe treaba serioasa. Cind m-am trezit, zapada estompase orice forma definita, orice urma de gri sau de negru. Vazute de sus, masinile din parcare erau toate niste forme identice, nu mai contau nici marca, nici capacitatea cilindrica. Dincoace, inspre lac, micile gospodarii si maghernitele altfel triste si slinoase pareau igluuri in care ziceai ca nu locuieste nimeni.

Am iesit sa ne recuperam masina de sub nameti, inarmati cu doua maturi inutile. Farasele s-au dovedit mai spornice, iar unica lopata a „asociatiei” le-a dat clasa. Am scormonit cu voiosie vreo doua ore si n-am avut treaba cu frigul sau cu oboseala. Dupa ghiftuielile din zilele trecute, efortul asta a fost mai mult decit necesar. Meticulosul vecin care a dat de curind Dacia istorica pe un Renault (first love never dies…) era inarmat cu un intreg arsenal de cirpisoare, lichide magice si lighenase. A facut-o boboc, dupa care si-a aprins tacticos o tigara, admirindu-si opera.

Zapada urita. E aceea pe care iresponsabilii de la drumuri au inceput s-o degajeze extrem de tirziu, urcind-o pe masinile parcate pe marginea strazii. O alta zapada foarte urita e aceea aruncata pe si in jurul masinii tale de catre ceilalti vecini din parcare. La asta se adauga si minciunile sfruntate, seninatatea cu care ti se raspunde „nu eu, eu am curatat-o de dimineata, cind voi nici nu veniseti…”

Cu toate astea, talerul cu zapada frumoasa atirna mai greu, asa ca sper sa va bucurati cit mai mult de ea, in zilele care v-au mai ramas libere. Cei nascuti iarna, desigur :D.

01.01.08

marți, 1 ianuarie, 2008 la 6:00 am

Reset. Liniste, calm, expectativa deloc incordata. In asteptarea relaxata a noutatilor care stiu ca nu vor intirzia. Am incheiat „live cooking blog” cu vreo trei ore inainte de a incheia treburile in bucatarie, dar ultimele istorioare nu mai meritau un loc distinct in experiment. La miezul noptii, momentul de exuberanta cu ochii larg deschisi. O sticla de Mumm racita din timp de cumnatul Cristi, pahare de sampanie din sticla pe care am decis bucuros sa le desprind din colectie. Pe-al meu l-am spart dupa 12 fin’ca asa fac eu de citiva ani buni, sparg ceva in noapte de Anul Nou. Sunet cumplit in Piata Revolutiei, artificii dragute pe care Clara, nepoata mea, le-a savurat cu ochii dilatati si aposi de uimire sincera. Hoti de buzunare. Multi. Apoi chillin’, care probabil ca va dura citeva zile.

DINSPRE COMUNISM

miercuri, 19 decembrie, 2007 la 5:40 pm

N-am nici o legatura cu starea indusa poporului astuia cabotin in zona lui 17, 21, 22 decembrie. Nu sarbatoresc nimic, nu comemorez nimic. Poate rememorez uneori. Anul asta, ceva mai mult decit de obicei, zgindarit de o carte primita de la Alex C. Tinescu, marturii si cioburi culturale de bucuresteni in anii ’80. Nu cred ca o voi termina, deja de la primele pagini gasesc lucruri stiute, unele scrise cu un cronicarism puturos si ostentativ, fortate si imbogatite narativ cu hiperbole care arata ca niste paltoane de capatat.

Pur si simplu nu mai resimt nimic din emotia zilelor de-atunci. Si nici atunci nu cred sa fi trait vreo emotie. Montajul audio repetat de zeci de ori, in intuneric, la Europa Libera, in momentul arestarii lui Tokes, cu o singura fraza inteligibila in aglomeratia de voci „sint romani, romani de-ai lor!”. Asteptarea incordata dintre 16 si 22 decembrie. Pina si pentru un copil de pai’spe ani era clar ca urmeaza sa se intimple ceva. Apoi mitingul de la televizor (Venus 4, pe lampi, bai astia care melancolizati de la Telecolor si Elcrom incoace!) despre care fiecare avea cite o teorie in orele de dupa. Apoi fuga isterica, de mina sora-mii, pina in unitatea militara in care fratello fusese luat cu japca la scurt timp dupa o pneumonie. Zvonistica dementa din zilele-alea, fratello cu arma la baioneta, casca pe cap si ranita pregatita cu mincare pentru doua zile dar…cantonat doar la televizorul unitatii. Mult balet. Mima de la Pitesti, cu trei-patru papagali urcati in balconul Prefecturii si alti citiva, in piata. Mult balet.

Toate astea sint poezie pura in comparatie cu angoasele cu termen lung de valabilitate, alea care concureaza in perisabilitate cu pulpele americane infricosator de grase si de galbene care umplura galantarele inca din primele luni ale lui ’90. Rezerva strategica de frustrari si angoase made in comunism. Faptul ca sor’mea n-a fost acceptata la Drept pentru ca tac’su emigrase in US, pe cale de consecinta – cariera didactica mizera, cu stagiatura intr-un sat paduchios de la marginea judetului (si asta cu interventii, intrucit „statu’ iti da servici” o trimisese prin Olt la „repartitie”) si cu asteptari epuizante in fiecare vara, la redistribuirea catedrelor libere din oras. Sau poate vreti sa va povestesc despre controlul ginecologic facut cu Procuratura de fata, pe masa din cancelaria scolii satesti din Teiu? Nu cred ca vreti…

32

luni, 17 decembrie, 2007 la 12:12 pm

Bai, tata… cam subred cu sanatatea, da’ pofta nebuna de idei viabile si proiecte de bricolat cu cap. Cred ca pina la 30 iti pare rau ca nu te-a sunat mai multa lume de ziua ta. Dupa – e bine sa te sune doar aia care vrei tu. Si mai ales aia care nu te-au bagat in categoria „de felicitat doar pentru ca s-au nascut”. Eu am de-astia si imi pare oarecum rau despre ei. Oameni putini, restul – populatie. Convingerea ca tot ce am experimentat pina acum m-a imbogatit cu experiente utile. Un regert sau doua, pe care nici macar sub pres nu le mai gasesc.

Tentat sa spun „nu ma simt de 32”. Ma bucur de aproximativ aceleasi lucruri ca acum 10 ani. Poate mai precaut? Poate mai inginer? Poate, dar