DINSPRE COMUNISM

miercuri, 19 decembrie, 2007 la 5:40 pm

N-am nici o legatura cu starea indusa poporului astuia cabotin in zona lui 17, 21, 22 decembrie. Nu sarbatoresc nimic, nu comemorez nimic. Poate rememorez uneori. Anul asta, ceva mai mult decit de obicei, zgindarit de o carte primita de la Alex C. Tinescu, marturii si cioburi culturale de bucuresteni in anii ’80. Nu cred ca o voi termina, deja de la primele pagini gasesc lucruri stiute, unele scrise cu un cronicarism puturos si ostentativ, fortate si imbogatite narativ cu hiperbole care arata ca niste paltoane de capatat.

Pur si simplu nu mai resimt nimic din emotia zilelor de-atunci. Si nici atunci nu cred sa fi trait vreo emotie. Montajul audio repetat de zeci de ori, in intuneric, la Europa Libera, in momentul arestarii lui Tokes, cu o singura fraza inteligibila in aglomeratia de voci „sint romani, romani de-ai lor!”. Asteptarea incordata dintre 16 si 22 decembrie. Pina si pentru un copil de pai’spe ani era clar ca urmeaza sa se intimple ceva. Apoi mitingul de la televizor (Venus 4, pe lampi, bai astia care melancolizati de la Telecolor si Elcrom incoace!) despre care fiecare avea cite o teorie in orele de dupa. Apoi fuga isterica, de mina sora-mii, pina in unitatea militara in care fratello fusese luat cu japca la scurt timp dupa o pneumonie. Zvonistica dementa din zilele-alea, fratello cu arma la baioneta, casca pe cap si ranita pregatita cu mincare pentru doua zile dar…cantonat doar la televizorul unitatii. Mult balet. Mima de la Pitesti, cu trei-patru papagali urcati in balconul Prefecturii si alti citiva, in piata. Mult balet.

Toate astea sint poezie pura in comparatie cu angoasele cu termen lung de valabilitate, alea care concureaza in perisabilitate cu pulpele americane infricosator de grase si de galbene care umplura galantarele inca din primele luni ale lui ’90. Rezerva strategica de frustrari si angoase made in comunism. Faptul ca sor’mea n-a fost acceptata la Drept pentru ca tac’su emigrase in US, pe cale de consecinta – cariera didactica mizera, cu stagiatura intr-un sat paduchios de la marginea judetului (si asta cu interventii, intrucit „statu’ iti da servici” o trimisese prin Olt la „repartitie”) si cu asteptari epuizante in fiecare vara, la redistribuirea catedrelor libere din oras. Sau poate vreti sa va povestesc despre controlul ginecologic facut cu Procuratura de fata, pe masa din cancelaria scolii satesti din Teiu? Nu cred ca vreti…

Mai apoi, invitatiile periodice la Secu, in care era chestionata despre continutul pachetelor primite din US, despre intentiile de a pleca acolo, despre „ce-am putea face ca sa va imbunatatim situatia?”… Dupa ’82, cind am ramas doar noi trei, spectrul „autoritatii tutelare” a devenit un avantaj net in mina sistemului. Asa ca toata hartuiala s-a incheiat cu o frumoasa adeziune de intrare in PCR. Si gata. Au disparut discutiile despre America, despre orfelinat, despre „spatiul excedentar”…

Apoi tot jegul inghitit in special in scoala primara, cind tot insistentele sora-mii m-au inscris intr-o clasa cu „delfini”, in care deasupra mea erau copiii de securisti, iar dedesubt – cei citiva repetenti. In conditiile in care gestionarii de cofetarii sau aprozar erau VIP-uri pe vremea aia, un fiu (adoptiv) de profesor stagiar nu facea doua parale. Mai ales in conditiile in care unicul mod de individualizare pe care-l identificase era pozitia vesnica de rasvratit si de inadaptat. Mai apoi m-am bucurat de avantajele periodice ale „vedetei” de Cintarea Romaniei si de serbari trimestriale sau anuale, cind toata lumea imi facea o curte nebuna iar eu ma comportam ca atare.

Unii nu-si uita invatatoarea („primul dascal”) pentru ca i-a invatat sa scrie si sa citeasca. Eu le stiam pe amindoua cind m-am dus la scoala, asa ca eu n-o uit de scirba. Intre cinci (virsta la care, tehnic, am ramas orfan) si sapte ani (cind am mers la scoala) nu-mi constientizasem statutul social de copil fara parinti. In definitiv, sor’mea pompa la greu pe toate fronturile, cu munca la scoala, cu meditatii acasa, cu bolile si timpeniile noastre, deci nu ma simteam altfel decit ceilalti. In schimb acest intrus numit „tovarasa invatatoare” a reusit sa creeze diferentele si sa ma faca sa le simt cu virf si indesat. De la pozitia in banca pina la amanunte pe care le afla in discutiile private cu sorella si pe care mi le arunca in cap in plina clasa. Mare pedagoanga Tiuta asta… Spunea „elicie”, „use” si „papuse” si „ridichii”, ceea ce ma umplea de o bucurie superior-zeflemitoare. Era, de fapt, cea mai proasta fiinta pe care o intilnisem pina atunci. Probabil primul individ care imi demonstra la fiecare pas ca, dupa ce ca e rau, mai e si prost.

Avea si o maimutica, pe Raducu Protopopescu, impiedicat si cu un ten nesanatos, de copil tinut in casa, vesnic premiant si comandant de detasament. Era piesa ei de rezistanta mai ales la inspectii si la examenele ei de grad. In astfel de cazuri, ora inspectata incepea eminamente cu „cum se numeste tara noatra” si „cine conduce tara noastra?”, intrebari la care Raducu era abonat din oficiu, ririind afectat „Ghepublica Socialista Gomania” si „Pagtinul Comunist Goman, in fgunte cu seghetagul sau genegal, tovagasul Nicolae Ceausescu”. Dupa care, inevitabil tot Gaducu uimea asistenta cu vastele sale cunostinte depsre denumighile latinesti ale divegselog animale: bagbus-bagbus, canis lupus, ugsus aggtos etcetega etcetega…

Imi placeau penele de curent programate cite o ora, in fiecare seara. Ma scapau de teme, aveam o scuza temeinica sa-mi fac lectiile prost si partial. Uneori trinteam in adins luminarea peste caietul de teme si apoi ridicam providential din umeri. Cind am intrat si noi in rindul lumii si ne-am luat lampas cu gaz si fitil, problema devenise cam nasoala. Jucam fotbal in casa si de fiecare data spargeam sticla felinarului. Se gaseau foarte greu, erau la mare pret. Tot in timpul pauzelor de lumina blocam soneriile boilor din bloc cu bete de chibrituri. Le indesam intre carcasa si butonul tinut apasat, dupa care le rupeam cit mai din scurt. La repornirea curentului, toata scara era in alarma. In plus, coroborarea celor doua senzatii bruste, lumina si sunetul asurzitor, ii panicau si mai tare pe dragii mei vecini.

Istoria contorsionata, negarea oricaror influente religioase, literatura romana impusa, muzica imputita pe care o invatam in clasa si pe care o lalaiam la cor, toata voma de la lectiile de dirigentie, saptaminile de frig in cimp si prin viile de la Stefanesti la inceputul toamnei, chestionarele de la Secu in care trebuia sa spunem ce-am mincat in ultimele trie zile, la fiecare masa, favoritismele si pedepsele aplicate pe nedrept…. Cu toate astea am interactionat la virste pacatoase si le-am primit pe un teren din pacate mai mult decit fertil. Le-am inghitit asa cum au venit si, in consecinta, ma „bucur” si acum de sechele. Cu unele am reusit sa lupt, pe unele le-am evacuat cu eforturi putine. Normal ca nu ma simt marcat de diminetile de simbata, cind descindeam cu totii la coada de la lapte, pe la sapte dimineata, ca sa luam „mai mult”. Chiar mi-e dor de oala de fix trei litri, din aluminiu, cu fund dublu si fluier. Puneam apa intre peretii ei si fluierul ne anunta cind laptele s-a fiert. Facea un caimac grozav.

Sint o groaza de amintiri, de frinturi, de imagini. Unele mai rele, altele de-a dreptul nostalgice. Daca le-as condamna pe toate doar pentru ca sint generate de comunism, probabil ca ar trebui sa-mi sterg toata copilaria din amintiri. Deci dupa ce ca a fost cam trista si cam putina, sa ma dezic pina si de ea? :)