Nefericit în paradis

joi, 30 ianuarie, 2014 la 5:49 am

Imaginea de mai jos e de la una dintre cele câteva brutării din oraş. A surprins-o Florică acum câteva dimineţi, când a trecut să-şi ia un corn în drum spre furnizori şi acareturi. Priviţi cu atenţie personajul din planul al treilea.

nefericire

Personajul cu cască de motociclist este proprietarul uneia dintre cele mai mari şi mai populare pizzerii din oraş. Un loc imens, cu capacitate mare, în care brazilienii intră cu bucurie mânaţi de obsesia lor pentru pizza şi de magia ofertei „all you can eat” la un preţ aparent bine potrivit. E italian, tată de familie cu o localnică trupeşă şi unul sau doi copii răpitor de frumoşi, ca toţi copiii din lume şi mai ales din Bahia :)

Îl văd pe scuter, în timpul zilei, mustind de transpiraţie, privind inexpresiv înainte, pe sub cască. Îl văd seara, dărâmat pe biroul din colţul terasei pizzeriei, privind ecranul computerului cu aceeaşi privire goală de peste zi, bălăcit în aceeaşi transpiraţie ce pare să nu i se usuce vreodată de pe haine şi de pe fruntea aproape mereu încruntată. Spre miezul nopţii, după ora închiderii, l-am zărit uneori la mesele de plastic de pe marginea drumului ale vecinului său elveţian, care vinde burgeri şi cartofi congelaţi la preţuri accesibile până şi israeliţilor cărora în general nu le calcă piciorul prin niciun restaurant din oraş. Patronul italian de succes înghite robotic prefabricatele ieftine, sub privirea satisfăcută a consoartei încântată de aceleaşi delicii plutind în sosurile stoarse de prin plicuri şi sticle soioase.

Nu l-am văzut niciodată pe plajă.

Există nefericiţi şi în paradis, şi în mijlocul succesului financiar, şi în braţele primitoare şi dătătoare de energii magice ale pădurii tropicale. Pentru că fericirea nu are nicio legătură cu locul, oamenii, timpul sau soarele din jurul tău, ci într-o proporţie covârşitoare cu decizia ta asupra propriei abordări a ceea ce trăieşti, respiri, simţi, mănânci, crezi, asculţi… Eşti singurul şi cel mai iscusit bucătar în măsură să-şi pregătească şi să-şi orneze propriul platou minunat al unei vieţi prea scurte pentru a o trăi înghiţind porcării.

Desigur, poate că tu nu eşti supraponderal. Poate că nu transpiri abundent. Poate că nu-ţi înfunzi ochii în laptop şi în smartphone dintr-o perpetuă şi morbidă nevoie de izolare faţă de mediul în care exişti şi de fugă de ceea ce eşti sau crezi că eşti sau alţii te-au convins că eşti. Poate că nici nu ai motive de îngrijorare sau responsabilităţi care să nu te lase să dormi bine noaptea. Poate că ai sau nu credite, poate că ai un copil pe care ţi l-ai dorit sau unul a cărui apariţie te-a luat prin surprindere. Dar, indiferent de toate astea, când te-ai întrebat ultima oară dacă te simţi bine cu tine şi cu cine eşti în fiecare secundă a vieţii tale?

 

VREUN DOR DE BARCELONA?

sâmbătă, 28 martie, 2009 la 7:38 am

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=kJdwzY1o7k8]

Fane, trăi-ţ’ar famelia…

I WISH I WAS IRISH…

marți, 17 martie, 2009 la 11:41 am

Să te simţi uneori mult mai aproape de alte popoare decît de acela în mijlocul căruia te-ai născut şi ai fost educat. Ciudat sentiment, nu? Am mai scris pe-aici despre admiraţia şi trăirile mele alarmant de concrete pentru irlandezi. Deloc în antiteză cu motivele de nemulţumire faţă de poporul meu. Nimic despre comparaţii sau despre păreri de rău pentru ce sîntem sau nu sîntem. Nimic despre Michael Flatley. Nimic despre chefuri, trifoi, ploaie şi inechitate socială. Nimic despre puteri financiare şi despre revolte înăbuşite cu forţa. Nimic despre lideri autentici şi lideri de carton.

Doar un dor ca o durere venită parcă din amintiri nedefinite, inexpligabile şi aproape sigur trăite.

SĂ ÎNVĂŢĂM CUVINTE NOI

vineri, 16 ianuarie, 2009 la 10:21 pm

Pentru că sînt un tip extrem de arogant şi greu de suportat, primesc cadouri de la diverşi indivizi pe care, la un moment dat, i-am tratat cu aroganţă, fără să aştept nimic în schimb, pînă am fost sigur că problema lor este rezolvată, iar ei sînt fericiţi. Astăzi am primit cu multă aroganţă o sticlă de vin de Sicilia, un set de ustensile pentru vin şi o cutie cu dulciuri pe care, cu şi mai multă aroganţă, am împărţit-o unor oameni care chiar am avut impresia arogantă că s-au bucurat de ele, în plin torent de serotonină. Ălora doi-trei pentru care scriu aroganţele-astea nu le-am dat nimic. Fi’n’că sînt foarte arogant.

DORURI, DURERI

luni, 24 noiembrie, 2008 la 1:26 am

Ştiu, e o piesă clasică, nu lipseşte de la nici o lălăială de chef unde cel care cîntă la chitară are intîietate la gagicile integrate mai mult sau mai puţin etilic în sindrofie. Dar. Acum cîteva zile, un tip cărunt de tot, cu ochi albaştri, o cînta frumos la Victoriei, sub pămînt. Era sfîrşitul unei zile de noiembrie 2008, deci senzaţia pregnantă era de vomă, conform scenariului.

Moşul avea voce frumoasă, chitara suna bine şi-am cîntat cu el, încet, a doua voce. Ca atunci cînd pierdeam vremea sau iubeam sub salcia de la Piteşti, ca atunci cînd mergeam cu colindul nostru folkăit pe la toţi profesorii şi vecinii şi ne făceam praştie din cauza diversităţii şodourilor cu care ne dregeam glasurile. Ca atunci cînd vrăjeam, pe multipli de doi, corzi şi coarde, tamburine ingenue sau tingiri cositorite la greu de mulţi alţii, maracas-uri suple, cu glas studiat, sau bidoane din plastic ieftin care, indiferent de ce băgam in ele, sunau la fel.

Am cîntat încet şi-am plătit pentru asta. Trei lei.

NOIEMBRIE, ULTIMUL BAL?

luni, 17 noiembrie, 2008 la 1:43 am

Dacă n-ar fi cîteva bucurii destul de consistente, venite din două dintre cele trei direcţii în care m-am implicat luna asta, a treia riscă să-mi transforme acest noiembrie într-un mare căcat. Şi nu doar mie. Foamea de putere si orbirea lăcomiei sint identice, dragii mei, indiferent în conştiinţa cui se culcuşesc, de la cel rupt in dos şi neşcolit, pîna la cel ce poartă cununi de lauri pe frunte şi tomuri întregi, cu propria semnatură, sub braţ. Revin.

TAINICELE ARCADE

sâmbătă, 11 octombrie, 2008 la 3:21 pm

Nu cred sa fie cineva care sa nu le fi observat, fie doar si in goana calului prin Sibiu. Sint de-a dreptul cuceritoare mai ales prin ceea ce filtreaza dincolo de semirotunjimile intunecate. De-o parte parca te imbie la descoperiri, parca te ademenesc aidoma unor usi interzise. De cealalta parte iti dezvaluie perspective tentante si noi dimensiuni iscusit inramate, care te imbie sa te incumeti a trece hotarul de penumbra. Intr-una dintre imagini veti identifica, poate, si o alunecare inerenta in kitch, unde mintea brutala n-a reusit sa treaca de simbolurile feroviaro-mineresti atunci cind a vrut sa transforme arcada veche si deteriorata demn in…”ceva frumos”.

 

I’VE GOT MAIL

vineri, 10 octombrie, 2008 la 12:20 am

Stiu ca te-am suparat, dar semnul asta, oare, pentru care dintre pacate mi-l arati?

VIVA LA VIDA!

luni, 6 octombrie, 2008 la 10:25 am

Play si citeste.

O STARE ACVATICA

duminică, 7 septembrie, 2008 la 5:00 pm

De citiva ani imi recompun din fragmente parca vechi sau trecute stari ale unor existente anterioare. Sint reactii ale fiintei mele pe care nu le pot identifica rational sau macar conjunctural, ale caror motive nu le gasesc un inteles explicabil. Singura care poate fi cit de cit bazata pe elemente reale ar fi admiratia si, in acelasi timp, compasiunea pentru evrei si aproape tot ce este evreiesc. In cazul asta macar pot pune totul pe seama originilor bunicului meu, nascut la Tirgu Frumos intr-o familie de evrei cu vreo opt sau noua copii, dar care a abandonat religia iudaica in timpul Razboiului 2. La fel de usor imi pot explica atractia pentru tot ce e corcit si cu singe amestecat daca iau in calcul ca bunica (tot dinspre mama) era bulgaro-macedo-romanca.

Din categoria “inexplicabile” ar fi sentimentele puternice si incontrolabile pentru Irlanda si irlandezi, pentru limba portugheza si pentru apa. In toate formele ei. Cu ocazii de felul celei de acum, cind sint inconjurat de apa, ajung la concluzia ca as putea trai pur si simplu pe fundul unei mari sau al unui ocean. Sint in stare sa stau cu orele in apa, sa ma scufund, sa inot, sa respir prin toti porii, sa ma imprietenesc cu tot ce misca sau nu in adincul apei. De-aia mi-am luat masca si teava, ca sa-mi pot exercita simturile primordiale in interiorul ei. Din pacate natura nu-mi permite sa si interactionez prea mult sau pe cit de mult mi-as dori cu societatea subacvatica, asa ca sint nevoit sa-mi pastrez pozitia de outsider.