DORURI, DURERI

Ştiu, e o piesă clasică, nu lipseşte de la nici o lălăială de chef unde cel care cîntă la chitară are intîietate la gagicile integrate mai mult sau mai puţin etilic în sindrofie. Dar. Acum cîteva zile, un tip cărunt de tot, cu ochi albaştri, o cînta frumos la Victoriei, sub pămînt. Era sfîrşitul unei zile de noiembrie 2008, deci senzaţia pregnantă era de vomă, conform scenariului.

Moşul avea voce frumoasă, chitara suna bine şi-am cîntat cu el, încet, a doua voce. Ca atunci cînd pierdeam vremea sau iubeam sub salcia de la Piteşti, ca atunci cînd mergeam cu colindul nostru folkăit pe la toţi profesorii şi vecinii şi ne făceam praştie din cauza diversităţii şodourilor cu care ne dregeam glasurile. Ca atunci cînd vrăjeam, pe multipli de doi, corzi şi coarde, tamburine ingenue sau tingiri cositorite la greu de mulţi alţii, maracas-uri suple, cu glas studiat, sau bidoane din plastic ieftin care, indiferent de ce băgam in ele, sunau la fel.

Am cîntat încet şi-am plătit pentru asta. Trei lei.