CEL MAI FRUMOS CADOU

vineri, 7 decembrie, 2007 la 9:51 am

Ma dau in vint dupa surprize de tot felul si imi plac cadourile. Mai ales acelea care imi spun ca vin de la oameni care ma stiu, care ma cunosc cit de cit. Cadourile care au legatura cu preocuparile sau obiceiurile mele care inca nu s-au transformat in tabieturi. Sint un sagetator inconjurat de multi sagetatori si sfinti iernatici, asa ca decembrie pentru mine este, intr-adevar, o luna plina de cutii ascunzatoare de mici comori, impachetate mai savant sau mai „de sezon”, aducatoare de subintelesuri sau de spirit practic. Sint cadouri mici si cadouri voluminoase. Cadouri valoroase si cadouri destepte. Cadouri cu tilc si cadouri alese in fuga, din categoria „ca sa nu ma duc cu mina goala”.

Si tocmai pentru ca imi plac atit de mult cadourile pe care le primesc, inclin sa cred ca, pentru mine, cel mai frumos cadou este acela pe care urmeaza sa-l ofer. Despre care habar nu am cum va arata si ce va contine atunci cind plec sa-l caut. Sint daruri pe care le alegi pe loc, pentru ca obiectul in sine face „click” cu restul pieselor de puzzle din care il compui pe acela care-l va primi. E mai simplu cind stii ca „andrisantul” isi doreste foarte mult acel ceva, insa n-a reusit sa si-l ia singur. E un pic prea simplu. Pentru ca la inceput stiu doar cine-l va primi, cu ce ocazie, care sint primele, sa zicem, cinci lucruri pe care le stiu despre el si ce vreau sa-i spun eu fara cuvinte. Adevaratul „cadou” pe care-l primesc este, de fapt, reactia celuilalt.

Cind mi-am cerut nevasta de la parintii ei, le-am desertat pe masa un sac in care adunasem faina, zahar, drojdie, lapte, stafide si alte citeva ingrediente. Si le-am spus sa-si coaca alt cozonac, fin’ca „pe-asta” o sa-l iau eu daca ei mi-l dau. Ceea ce mi l-au dat cu draga inima :)

Am scris rindurile de mai sus intrind intr-o joaca propusa de UPC pe care o propun mai departe. Ia ziceti, domnilor: cum arata, ce este si de ce e cel mai frumos cadou? Lui Prorocila, lui Allen, lui Claudiu, lui Iann si lui Ghica.

LOGICA SAU BUN SIMT?

marți, 4 decembrie, 2007 la 7:01 pm

Oare ce e mai bine? Sa insisti intr-o directie despre care ai toate datele necesare pentru a demonstra ca nu e viabila, sa urmezi sfatul stupefiant gen „arata-mi practic ca se pierd bani/ca nu putem sa facem cit ar trebui si dupa aia mai vedem” sau sa-ti vezi de drumul tau?

THUMBS UP UP AND AWAY!

joi, 22 noiembrie, 2007 la 7:42 pm

Sint zile in care esti extrem de prost. Sint clipe cind poti fi infricosator de inteligent. Intotdeauna vor fi oameni pe care vei incerca sa-i eviti cu precautie. Si sint citiva oameni pe care ii intilnesti o singura data in viata, dar de treaba asta ai motive sa te bucuri ani de zile. Ai zile sau saptamini intregi in care orice scoti pe gura suna spart, dezlinat, dezordonat. Dar ai momente in care, fara efort, poti lega in vorbe cele mai puternice si mai clare principii pe care le-ai exprimat vreodata. Uneori n-ai nici o farima din care ai putea plasmui o idee. Dar alteori dai peste un cuvint care poate sa te inspire pe termen lung si sa maninci din el vreme buna si piine alba, de boier cu pretentii. Uneori, sutul in c*r dat de altii nu numai ca nu te impinge un pas inainte, ci te trimite la dracu cu carti, in spatele liniei oricarui orizont. Pe cind suturile pe care ti le tragi singur, a la Chaplin, te pot ajuta sa inaintezi cu viteza de tegheveu. Revin la bucurii mici, dar multe. Got at least a tiny mountain that needs to me fuckin’ moved? Make it LOUD and let’s PLAY! Asta daca merge trilulilu…

PNG NU MAI ARE ADEPTI NICI PRIN METROU

miercuri, 21 noiembrie, 2007 la 10:03 pm

Azi am mers cu metroul. Dupa multa vreme. Din Unirii pina in Stefan cel Mare. Mai intii n-am reusit sa gasesc directia catre Stefan, ca nu era scrisa pe nicaieri. Ma simteam ca in primele zile de studentie, cind nu faceam distinctia intre Eroilor si Eroii Revolutiei. Mi-a explicat un tinar ca trebuie sa merg vreo opt-noua statii. Abia apoi mi-a adus aminte de varianta de pe tronsonul celalalt, pina la Victoriei, schimbat si inca o statie. Pe bune, m-am simtit de-a dreptul penibil.

Intre cele doua „uniri” m-am inecat in

VEDETE LA SEMA PARK

vineri, 16 noiembrie, 2007 la 2:41 pm

Intr-o friguroasa dimineata de noiembrie, in Bucuresti. Pai sa nu-ti vina sa-i iei acasa? :)

CARTILE COPILARIEI

vineri, 16 noiembrie, 2007 la 10:54 am

Cred ca am fost un cititor infantil atipic. N-am citit pentru ca mi-ar fi placut cititul in sine, n-am devorat Jules Verne pentru ca nu mi-a placut SF-ul („Cinci saptamini in balon” cred ca mi-a placut din punct de vedere experimental) si pentru ca mi se parea prea tehnic pentru inclinatiile mele umaniste exagerate. N-am citit programatic, ci numai cind am avut chef. In plus, ca orice proprietar de frate mai mare, tendinta a fost mereu de a citi mai degraba cartile lui. Asta pina cind s-a blocat definitiv in SF, carti istorice si despre aviatie, lasindu-ma fara obiectul curiozitatii mele de-atunci.

N-am citit colectia „Delfinul”, cu interminabilele povesti umanizante despre soldatii nemti, „Ciresarii” m-au plictisit de moarte si i-am abandonat de mai multe ori, iar „programa scolara” era o treaba vizitabila pe sarite. Fiind din categoria „trebuie”, parcurgeam din ea cit sa nu tac ca pestele daca ma intrebau cite ceva la scoala. Sigur, am trecut prin toti sadovenii, twainii, edmondo de amicisii, rebrenii sau crengii pe care orice copil e musai sa-i citeasca. Am si retinut cite ceva din ei:D. Dar topul spontan sincer mi s-a infatisat dupa cum urmeaza.

BIRLAD

marți, 13 noiembrie, 2007 la 11:48 pm

Claudiu mi-a resuscitat un colt de memorie pe care-l trecusem de mult timp la „arse” si „raposate”. Deci: 2 ianuarie 1995 (cred). Nu conteaza de ce am ajuns la Birlad pe data aia. Nu conteaza nici macar ca pe 1 ianuarie veneam din…Timisoara in Bucuresti, ca sa ma urc intr-un tren spre Birlad. Deci nu conteaza, da? Asa ca sar direct la „Plec spre gara, ca sa ma duc la Bucuresti”.

NU ZIMBITI, VA ROG!

marți, 13 noiembrie, 2007 la 10:12 pm

Bucuresti. Simbata PM. Trafic exact ca luni-vineri AM, PM etc. Pa Iancu de Hunedoara. Sintem pe banda de stinga, dar vrem inainte. „Partenerul” de pe mijloc vede ca vrem, ne face loc, intra pe prima banda. Ii zimbesc amical, ca orice chibit condamnat la „scaunul mortului”. Ne vedem de drum. Aproape de pasajul

CENACLISTII ROCKERI MADE IN RO

luni, 12 noiembrie, 2007 la 10:52 pm

Ma dau in vint dupa rockerii purii din Romania. Dupa aia care iti debiteaza despre „Leg Zepelin”, „Di Parpal” si „Pin Floid” fara sa-ti poata spune de ce erau ei buni, ba chiar isi aduc aminte ceva refrene, prin ceata, daca le rascolesti memoria aburita. Aia care au trait muzica rock prin prisma parangheliilor cu benzi de magnetofon supte de adevaratii pasionati de pe la Europa Libera si Vocea Americii, si a pantalonilor evazati ca moda a vremii. Pe aia care s-au tavalit spiritual prin muzica aia ii deosebesti usor, sint mai rezervati, ba unii inca mai poarta ceva insemne ale epocii de care le e dor. Mai o pleata carunta, mai o geaca de piele si cu siguranta o atitudine care macar iti sopteste „rock”.

Astilalti, papagalii despre care zic, mai au doar amintiri.

ROMANIA TIGANIZATA

luni, 5 noiembrie, 2007 la 9:16 pm

Tigan. Roman. Tigan bun. Tigan rau. Tigan zlatar, lingurar, spoitor, ursar. Tigan hot, manglitor, nespalat, violent. Tigan curat, iubitor de frumos, drept, cinstit. Roman tigan rau, hot, nespalat, strident, copiator, violent.

Am sapte-opt ani. Joc ping-pong in fata blocului. A blocului, nu a ferestrelor. Nu ma spioneaza nimeni din dosul perdelelor pentru a-mi corecta orice vorba, orice gest, orice pas mai departe, pe ton urlat si cu vorbe care ma injosesc in fata colegilor de joaca. Joc prost. Sint gras si neindeminatic. Joc rar pentru ca joc prost. Dar azi am adus eu paletele si bilele. Palete cu fete lucioase, bile „dabal sircal”. N-am voie sa le scot din casa. Sint cadou de la unu’ care-i trege clopotele sora-mii. Pai daca n-am voie cu ele afara si nici in casa (la perete), unde dracu mai am voie? Jucam.

Locul asta de joaca e relativ recent facut. Inainte fusese chiar intrarea in tiganie. Acum construiesc blocuri. Cred ca aveam vreo trei-patru ani cind venisera militienii, facusera liste si anuntasera ca se fac blocuri. Fusese jale mare. Femeile urlau si isi smulgeau parul din cap, alea mai tinere ii scuipau pe militieni si le aratau cururi diforme si fofoloance flocoase. Barbatii strigau si ei, dar mai mult de forma. Unul ameninta cu sinuciderea, altul – ca-si da foc la acareturi. Au construit blocuri si i-au mutat in ele.

Jucam ping-pong. De dupa 35, ultimul bloc din vechiul cartier, in care stam noi, romanii, apare Polonic. Micut de statura (deh, polonic…), cu un ochi pe jumatate inchis, cu privire crunta. Stie ca ne e frica de el. Daca am sari mai multi, l-am bate. Dar e din clanul Bocsa. E ruda cu