Posturi cu tagurile: "societate"

Vorbim la telefon. Vorbim mai mult sau mai puţin, după cum ne sînt nevoile şi obiceiurile. Am fost şi eu uneori doar o prelungire a telefonului de la ureche, uneori din nevoi, alteori din proaste obiceiuri. Telefon fix am avut în casă de cînd m-am născut. Noi am avut de-ăsta de cînd s-a inventat telefonia la Piteşti, întîi număr cu două cifre, apoi cu trei, apoi cu cinci… Am avut 20, 220 şi 23220. După aia s-a complicat şi nu mai ştiu cum era. Deh, bunicul era dirigintele poştelor, aveam pile.

Ei şi pentru că am avut telefon în casă de mic, una dintre regulile învăţate devreme în jurul lui a fost mai clară ca lumina zilei: cînd un adult vorbeşte la telefon, nu vii să-i arăţi cel mai nou desen făcut cu setul cel nou de carioca, nu încerci să-i povesteşti cum a făcut Costel Pătruţ disecţie la şopîrlă pe buturuga din spatele blocului, nu-l deranjezi decît dacă arde, se inundă sau se cutremură casa. Sînt convins că aţi dobîndit acest bun obicei încă din primii ani ai existenţei voastre şi că, făcînd parte din educaţia celor „şapte ani” (o cifră care sună arhaic, dar despre care psihologii, sociologii şi experţii în inteligenţă emoţională au demonstrat o mulţime de treburi interesante) vă ţineţi de ea fără eforturi.

La mine e reflex. Stau de vorbă cu cineva, îi sună telefonul, tac brusc. E treaba respectivului dacă răspunde sau nu, eu mă opresc în mijlocul frazei şi aştept decizia lui. Din două motive: pentru că  e treaba lui dacă vrea sau nu să răspundă şi pentru că telefonul i-a distras atenţia, deci am şanse mari să nu reţină mai nimic din fraza în curs. O voi relua oricum după ce respectivul decide să răspundă, să dea reject etc.

V-aţi plictisit deja. Ştiu. Pentru că am scris deja trei paragrafe de common knowledge, de banalităţi care pentru un individ educat nu fac nici doi bani găuriţi. Ei bine, este pentru că voi aveţi în sînge crîmpeiul ăsta de educaţie. Oricît ar părea de greu de crezut, alţii nu îl au. Şi nu mă voi lansa aici în teorii tembele despre originea geografică, gradul de inteligenţă sau nivelul ierarhic ce deosebeşte un individ de altul. Educaţia sau lipsa ei nu ţin cont de asemenea factori, aşa cum nesimţirea nu face mofturi atunci cînd îşi alege hoitul – gazdă.

Pe Mihai Bravu, la parterul unui bloc. Cu furia locatarilor istorici isterici nu te pui, nene…

Nu ştiu ce nume să dau deocamdată tipului ăsta de întîmplări, aşa ce e bine să ştiţi de la început că invitaţii sînt activi. Adică nişte musafiri mai speciali, care-şi pun priceprea la muncă, în bucătăria aleasă prin rotaţie. Totul a pornit în primul rînd de la o dorinţă mai veche a mea, de a crea interacţiuni noi sau înnoite, în jurul unei pese pe care întîi muncim şi apoi mîncăm. În al doilea rînd, de la mai multe comentarii din subsolul unei însemnări de săptămîna trecută.

Aşa că sîmbătă a fost experienţa cu numărul unu. Pe Tudosiei nu-l văzusem (iar) de o grămadă de vreme, care pentru el s-a scurs cu întămplări importante, gen copil, casă etc. Bun prilej să ne cunoaştem şi doamnele, între ele. Bun prilej de a afla cu ce ne-am mai ocupat fiecare ăntre timp. Bun prilej pentru schimbat opinii despre „industrie”, oportunităţi de proiecte şi chiar posibile colaborări. Bun prilej pentru amintiri sau, în cazul meu, descoperiri de tip „Tudosiei a făcut la un moment dat o serie de pastile culinare la Prima TV”. Bun prilej de bîrfă, desigur. Bun prilej de împărtăşit experienţe culinare, turistice, profesionale… Jack şi Vinul Cavalerului roze.

Încîntător. Am planificat, am făcut cumpărături (fiecare pe drumul lui, dar pînă la urmă ei au găsit şi somonul pentru tarta mea. Apoi am gătit şi-am socializat, cum s-ar zice. Aţi văzut două dintre rezultate printre însemnările de ieri, mai vine unul astăzi pentru că, între timp, am nevoie de un rewind. Două concluzii:1.  gătitul în gaşcă e cool şi 2. anghila e un peşte pentru oameni mai puternici decît noi. Next, please! Să mărim grupul, zic.

• Mi-au căzut mănuşile lîngă maşină, în faţă la Billa. N-am observat. Am stat în magazin vreo 30 de minute. M-am prins că nu mai am mănuşi cînd m-am întors în parcare. Le caut şi nu-s. Dau să urc şi din spate vine un nene de vreo 45. Aţi pierdut nişte mănuşi? Cred că da. Uitaţi-le, am văzut cînd v-au căzut. Mulţumesc. Mai sînt şi de-ăştia.
• Manafu s-a apucat de RoTwitter Survey. Cine are feedback, să-l dea chiar dacă nu primeşte „fifty” pentru el.
• Tot el are şi topul viralelor video româneşti din 2008. Io nu m-am calificat cu Elena cea plină de succesuri, dar topul nu este realizat pe baza numărului de vizualizări. Altfel, cuvîntul „succesuri” a fost foarte des utilizat după aprilie 2008, iar clipul are  peste 100,000 de vizualizări pe YouTube şi vreo 38,000 pe Trilulilu.
• Mi s-a blocat obiectivul 18-55, la service nu am timp să ajung, sînt obligat să mă dau doar cu 55-200-le, any real help sau îmi iau altul?
• În weekend ar trebui să mă apuc de un proiect „urban” copt de fratello, să aflu dacă Tudosiei şi/sau Zîna Norilor sînt apţi pentru un cooking session, aşa cum s-au lăudat, să spălăm maşina, să fac duminică aripi de pui cu miere pentru colegii de la birou, că i-am isterizat, să-i duc naşului cel mai mic săniuţa primită de la GMP (chiar, mulţumesc!), poate să mă văd şi cu Boerescu dacă are chef de mine :). Drace, deci nici weekendul ăsta nu dorm ca o beşniţă cît vrea muşchii mei croitori?
• Am (din nou) link de la Cabral. O amandină de băiat. Ăsta şi cu Zoso cînd îţi dau link, dau să zacă. Mulţumesc.

Mergeţi cu metroul? Nu? Las’ că merg eu. E o lume pe care m-aş încumeta s-o fac mai bună. Spre exemplu aş monta un rînd de balustrade suplimentare, un fel de culoar marginal pentru aceia care încearcă să coboare atunci cînd cireada urcă. Cireada care urcă este întotdeauna mult mai mare, mai grăbită, mai în şuvoi şi cu mult mai importantă decît cireada care coboară. Mă refer la trepte, dar la fel de bine m-aş putea referi şi la trenuri. O să mai vorbim despre asta.

Aş mai monta un dispozitiv care să curenteze prin papuci dacă stai mai mult de trei secunde pe stînga treptelor scării rulante, pe partea cu o singură labă cum ar veni. Eu de obicei stau pe partea cu două labe pentru că în general nu mă grăbesc niciodată îmi plac lucrurile făcute pe îndelete, numai că pe aia cu o labă mai şi scrie că a se staţiona doar pe partea cealaltă. Greşit fundamental după părerea mea, întrucît indemnul la două labe nu include si interdicţia staţionării pe una singură. Şi despre asta o să mai vorbim.

Pentru că astăzi o să vorbim ceva mai mult despre sindromul ziarului moca la metrou. Pe vremea lui Metrobus sau microbus, cum îi spuneau chiar făcătorii lui, cu accent răutăcios pe „o”, („ziar gratuit de metrou şi autobuz”, v-aţi prins, era vocea mea) nu mergeam cu metroul şi nu vedeam cum se consumă ziarul moca. Acum văd.

O adevărată binefacere pentru pulimea în puzderie, ahtiată după informaţia proaspătă, caldă, aproape aburindă şi mirositoare. Poate să tune şi să fulgere, tabietul se respectă cu gest reflex. Vine ţoapa troncănind din pîslari, pe scările de-afară. Aude cum se fîsîie rama la peron, vomitînd cetăţeni. Se precipită la turnicheţi, bagă mare cu cartela, reuşeşte să-şi reverse şubă, şal şi paporniţe dincolo de ţăvi, dicleşte în jos, spre şine, cu teamă că pierde personalu’, aleargă…. Şi în drum răsare ea, cutia cu binecuvîntare mediatică pentru mafoame.

Criză? Avem! Probabil cel mai penibil guvern din istoria românească a tuturor timpurilor? Este! Pechinez de companie pe post de prim ministru? Prezent! Ehei, copiii moşului, trăim vremuri de puternice imbolduri creative şi ne aşteaptă multă caternică. Eu deschid cu asta:

Pe Mircea Stănescu l-am văzut o singură dată „live”, într-o vreme în care cred că era fericit. În 1997, pe la sfîrşit de ianuarie, pe aeroportul din Bangkok (un alt nume care mă duce cu gîndul la predestinări paroxistice), cu fratello, dinspre Singapore, după o cursă „deluxe” cu Singapore Airilines şi opt ore de escală între avioane, pregătindu-ne sufleteşte pentru un drum lung şi obositor cu Tarom.

Şi nu se anunţă bine deschiderea porţilor, că apare un grup vesel şi numeros, a cărui componenţă o ţin minte ca acum. Sorin Roşca Stănescu, aka Naşu’, aka Sereseu’, aka Ciripoi. Mircea Stănescu şi doamna, pe atunci Oana Cuzino (dacă acum consideraţi că femeia asta arată bine, încercaţi să v-o imaginaţi acum aproape fix 11 ani). Fiica lui SRS, însoţită de cugetătorul-arhitect-poet-muzicant Păsărică, un artist de a cărui ubicuitate boemă m-am lovit ani de zile prin majoritatea crîşmelor şi hrubelor „studenţeşti”. Din grup mai făceau parte Dinu Patriciu, Cornel Nistorescu şi, bănuiesc, vreo doi divertişi care păreau cumva adiacenţi. Veneau in corpore de la Pataya, staţiunea thailandeză care în anii ’90 a reprezentat marea atracţie de iarnă pentru mai mulţi afacerişi si şefi de ziare din România.

Îmi place Corina Drăgotescu pentru că e ceva mai coerentă şi mai normală în discurs decît mulţi colegi de-ai ei. Ştie să-şi mascheze inteligent parti pris – urile, e clar că înclină şi ea, ca tot analistul imparţial, către propriile opţiuni, dar tot îmi place. De-asta m-am mirat s-o aud debitînd enormităţi aseară, la Realitatea. Marea ei surpriză, hrănită şi de broscuţele vînturiste de serviciu, era numărul celor ieşiţi să petreacă Revelionul prin pieţele Bucureştiului. Mult mai mare comparativ cu anii trecuţi, ziceau ei, şi generat în primul rînd de pofta românilor de a se întoarce la comunitate, de a face parte din ea, susţinea Corina Drăgotescu.

Părerea mea? Voi continua să cred, ca şi în anii precedenţi, că motivele pentru care oamenii ies prin pieţe de Revelion sînt mai multe. Sigur, unul dintre ele este nevoia de a exterioriza exuberanţa momentului, numărătoarea inversă de la miezul nopţii fiind un adevărat spectacol atunci cînd porneşte din mii de gîtlejuri. Ca la orice petrecere, nespa? Un motiv important pentru care anul ăsta e posibil să fi fost mai multă lume pe-afară este, cu siguranţă, faptul că destui dintre aceia care plecau de obicei de anul nou, acum au rămas în oraş. Şi alte motive, clasice şi foarte departe de nevoia de integrare în comunitate, pe marginea căreia broda aeară doamna Drăgotescu: concerte moca în pieţe, alternative dezgustătoare la televizor, mai puţină bătaie de cap în bucătărie, cheltuieli mai mici în general. Şi asta mie se pare chiar firesc.

Anul trecut am fost în Piaţa Revoluţiei la momentul zero şi ţin minte că, în timp ce mîna dreaptă ţinea paharul de şampanie, mîna stîngă îmi păzea buzunarele de musafiri nepoftiţi, foarte numeroşi prin zonă.

Vouă vi se întîmplă să citiţi prostia sau răutatea pe feţele oamenilor pe lîngă care treceţi pe stradă sau pe care-i vedeţi în jur? Cînd eram copil, o auzeam deseori pe sor’mea spunînd despre cîte cineva că „are stigmatul prostiei întipărit pe faţă”. Ce bine-ar fi să poţi vedea asta la toţi proştii… Numai că mulţi proşti sînt deghizaţi, te păcălesc cu cîte o sclipire a ochilor sau cu vreo grimasă cît de cît expresivă, pe unii îi păcălesc cu hainele pe care le poartă, cu funcţiile pe care le ocupă sau cu averile pe care le posedă.

Tot cînd eram mic mi se întîmpla să adorm întrebîndu-mă ce face exact în acea clipă un om pe care-l văzusem în timpul zilei sau cu mai multă vreme înainte. Mi se întîmplă şi acum să-mi aduc aminte figurile oamenilor din cartierul în care am copilărit, babele de pe la cozi sau securiştii pensionari care se ocupau de ordinea cozii, vînzătoare sau simpli mitocani trecători. Da, sînt dintre aceia care se zgîiesc la oameni şi care i-ar fotografia pe toţi. Aş fi un mare colecţionar de portrete bune dacă aş avea timp doar pentru asta.

Aproape că-mi vine să mă reped la gîtul părinţilor care împing placizi cărucioare în care copiii molfăie merdenele, biscuiţi, pufuleţi, ciocolată şi alte mizerii menite să le ţină gura ocupată şi atenţia concentrată. Pe moment. Pe termen lung, bănuiesc că observă toată lumea rezultatele acestui program nutritiv de îndobitocire a naţiei. Ăştia sînt rude cu mamele care-şi ţin plozii pe genunchi, pe locul mortului, fraţi buni cu imbecilii care trec strada pe unde vor muşchii lor, tîrîndu-şi copiii de mînă şi veri primari cu ăia care-i cară prin cîrciumi şi mai au şi pretenţia să stea „frumos” la masă cu orele, în fum de ţigară, zgomot şi bancuri fără perdea.

Vă urăsc, bre, vă urăsc sincer. Pentru că alimentaţia sănătoasă vi se pare un moft şi pentru că un copil de doi-trei ani care nu mănîncă sarmale şi salam vi se pare o problemă de proastă creştere. Faceţi copii ca să-i ucideţi lent, încă din primii ani de viaţă. Aşa cum vi se rupe de ce bagă în gură, vă interesează prea puţin pe unde va trece strada cînd îl veţi trimite pentru prima oară singur să cumpere pîine. Vă plîngeţi că n-aveţi bani să-i creşteţi „după standarde”, dar pe cuvîntul meu de onoare că morcovii costă mai puţin decît şunca presată sau parizerul. „Să nu poftească copilul” e un cretinism pe care părinţii voştri, ultima generaţie în opinci, vi l-au inocluat la rîndul lor. Copilul pofteşte la ce a mai mîncat şi cu altă ocazie, boilor!