Posturi cu tagurile: "societate"

Probabil că e megatare să stai „la casă”. Uneori mă-mpunge tentaţia, muşcă din mine pofta de spaţii predefinite după bunul plac, de ziduri ridicate după traiectoria soarelui, de o bucăţică de curte, de grădină cu ierburi parfumate si rădăcini bogate, de nucul MEU, de hamacul MEU, de mansarda MEA. Pe de altă parte, apar inconvenientele. O casă, adică întreţinere generală la costuri şi eforturi mai mari decît „la bloc”. Adică mutat la căţiva kilometri de oraş, adică la două-trei ore de trafic zilnic în plus, adică trăind de multe ori senzaţia izolării, adică opţiuni reduse la cam tot ce înseamnă socializare, cumpărături uzuale. Adică acceptarea poziţiei celui care „stă departe”.

În Corbeanca sînt multe case standard. Pînă şi mizeria de uşă de intrare, din profile de plastic sau aluminiu cu termopan sau oglindă, e aceeaşi în cazul celor care au cumpărat coşmelii de-a gata. Treci pe străduţele betonate dintre rîndurile de case şi-i vezi pe carcalaci lăfăiţi pe canapele, in living. Mulţi alţii şi-au impus propriul proiect, l-au convins pe Ţînţăreanu că principiile lui „urbanistice” nu sînt valabile chiar în cazul tuturor. Unele dintre astea arată chiar bine, proiectate cu gust, finisate la fel. Altele îţi rup ochiul şi te fac să te întrebi de ce n-au rămas proprietarii lor la bloc.

Iarna, la Corbeanca (şi probabil în mai toate „suburbiile” bucureştilor) e concurs. Cît mai multe beculeţe, de cît mai multe culori, cu cît mai multe variante de sclipicire controlată electronic. Cît mai mulţi Moşi-infractori căţăraţi pe sub streşini, cît mai multe alegorii cu alţi moşi, figurine de ipsos şi chiar animale împăiate. Perdele de becuri, ţurţuri picurători, ghirlande în zeci de culori… Ca-n filme, frăţiile voastre! Ca-n filmele cu americani tîmpiţi, aflaţi într-o permanentă competiţie a maimultului urît şi fără rost. Anul viitor probabil că se vor vinde bine dioramele cu scena ieslei. Icoanele cu leduri par să cadă din topul manelelor vizuale de sezon.

PS: Apropo de titlul însemnării, rog ţoapele care au translatat barbarismul de periferie „stilat” în limba română contemporană pentru a defini astfel o manifestare a stilului să şi-l bage adînc şi cu barbarie acolo unde sînt ele cel mai puţin „stilate”. Indiferent de sex, chiar dacă ţoapele sînt  par defective de masculin.

Să nu mai pun niciodată mîna pe un aparat foto sau să-mi iau unul mai bun? Link.

Lume mai puţină decăt data trecută, după modelul „las’ că mai merg şi alţii de data asta”. Ce-i drept, seara de duminică stă în picioare pe post de circumstanţe atenuante, dar tare m-aş fi bucurat să fim mai mulţi. Poate data viitoare. Au cîntat Spin, Vama şi Direcţia 5, dar cei din urmă nu m-au mai prins. Cabral, what’s next? Ce zici de un „hugs & kisses” cu vedete, în faţa Parlamentului?

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=zX9RnWfoCbs]

Bălălăul din imagine „a servit masa” duminică după-amiază la Tulin. A servit specialităţi tradiţionale libaneze, apoi a sorbit discret o cafeluţă, ridicînd cu eleganţă degetul mic de fiecare dată cînd a apropiat ceaşca de buziţele suave, s-a răscrăcărat savant după ce a terminat de scobit în dinţi şi de rîgîit pe sub mustăcioară. S-a simţit elegant în costum, sugrumat regulamentar de cravată, accesoriu adăugat special pentru o (primă) vizită într-o locantă atît de subţire, în care subsemnatul n-are nici o problemă dacă intră îmbrăcat în hanorac şi în blugi. Nu-l dă nimeni afară şi personalul nu strîmbă din nas. Apoi bălălăul a verificat la fel de elegant, cu telefonul, dacă nota de plată e corectă, şi-a adunat suita şi a plecat satisfăcut, ţinînd într-o mînă floarea în ghiveci pe care tocmai i-o oferise uneia dintre femelele grupului (cu ocazia prînzului tîrziu?) şi în cealaltă – plasa cu resturile de la masă, împachetate pentru acasă. Ochelarii de soare au stat tot timpul la locul lor.

Unii dintre voi, cîţiva, probabil că ştiţi imaginea din stînga de prin aprilie, cînd vă întrebam ce vedeţi dimineaţa, cînd vă treziţi şi aruncaţi o privire pe fereastră. Mă alintam ca cioara în laţ că eu sînt privilegiat, am pile unde trebuie, intru în contact cu Bărbosu’ de la prima deschidere de ochi. Iluzii meschine, bre… Iete ce cur de ceaun de cositor mi-e dat să admir de-acum înainte. Ca să fie treaba treabă şi ca să ştiu clar cine cîştigă în toată afacerea asta. Viaţa e greu.

N-am avut timp să scriu, să editez pozele, să povestesc. A fost mai bine decît şi-au imaginat organizatorii că va fi. Foarte foarte multă lume, cîntare fără rezerve, cu drag de public şi de atmosferă. Vibraţia umanitară în fiecare dintre noi, scoasă la lumină cu decenţă, cînd a fost cazul, nimic ostentativ, sumbru, nelalocul lui. A fost bine. Ticluisem ceva cu Cabral, dar n-a mai fost cazul. Poate cu altă ocazie, poate la fel de nobilă.

De la Cabral citire. Dacă vin, plătesc biletul, stau la concert şi apoi vă spun o poezie, voi îmi puneţi nişte bani în şapcă tot pentru Erika?

Nu stiu daca am mai spus pe-aici, dar zau ca m-as bucura nespus daca am avea o clima permisiva si un trafic suficient de civilizat incit sa putem circula pe scutere fara probleme. Indiferent de grosimea portofelului, indiferent de cit am platit pentru costumele „de serviciu”, indiferent de gabarit, religie, functie sau potenta de orice fel. As face-o de miine daca nu mi-ar fi teama de cretinii din trafic si daca as avea unde sa-l adapostesc mai bine de jumatate de an, cit n-as avea cum sa-l folosesc.

In consecinta, n-am cum sa nu-i sustin macar declarativ pe aceia care au ales deja varianta asta. La fel si pe biciclisti. Cu o singura conditie: sa-si asume postura de conducator al unui vehicul acceptat in trafic si supus legilor sale. Adica sa nu uite ca au renuntat la statutul de pietoni, ca nu mai pot trece de-a curmezisul printre masinile din coloana, ca soferii de autoturisme nu se sprijina pe ghidoanele lor ca sa-si mentina echilibrul. Ca o oglinda agatata in mers sau o zgirietura pe o portiera este un accident auto care nu se repara nici cu „ma scuzati”, nici cu „pai daca nu ma lasi sa trec…”. Ca, in fine, statutul de jucarie cu motor al vehiculelor pe care le calaresc nu le permite sa se deplaseze pe trotuar, ca orice alt slapar ce se tiriie prin praf.

Bai, ce-mi plac americanii! Da, incultii, enervantii, arogantii de americani. Imi place cameleonismul lor congenital in fata camerei de luat vederi sau a aparatului de fotografiat. Oricare ar fi situatia, ca e poza pentru albumul scolii, prima vizita la Niagara sau vreun vox stradal pe cine stie ce tema, americanul face clic si isi ia in serios rolul de persoana publica de ocazie, isi traieste cu dezinvoltura momentul de celebritate. Poti sa-l intrebi doar cit poarta la pantof sau sa-l opresti pe strada ca sa-i fotografiezi inscriptia de pe tricou, isi va hrani dorinta ascunsa de a fi macar cinci secunde vedeta.

Noi sinem conformisti, noi trebuie sa ne controlam fiecare fibra musculara si fiecare milimetru din aerul ce ne inconjoara. Noi sintem tributari stramosescului „sa nu te faci de ris!” Ne tragem spontaneitatea in fata cemerei de la Sanda Taranu si Delia Budeanu chiar daca filmam citeva imagini la ziua unui prieten. A vorbi unei lentile este cea mai buna ocazie pentru a deveni festivisti, complicati, pentru a ne studia replicile si a gasi cele mai bizare formulari cu putinta. Sint celebre filmuletele in care un individ explica o inundatie ca pe un experiment atomic sau in care un altul povesteste despre conditiile de viata din puscarie in termeni aproape stiintifici.

Mai hilar este ca, dincolo de toate aceste dizabilitati si deraieri de la firesc, intotdeauna credem ca sintem mai buni si ca am fi putut avea o prestatie superioara in comparatie cu cel aflat in fata aparatului de filmat. Din exteriorul cadrului, sfaturile si sugestiile experte curg duium, stim exact ce am spune, ce gesturi ne-ar sublinia spusele in mod elegant, cit de usor ne-am face intelesi, cit de tare ne-ar iubi publicul. Cind a pornit camera, uitam tot.

Hai ca nu e dracu’ chiar atit de negru. Daca in urma cu zece ani inca mai spintecam vinilinul Vuitton style de pe canapelele compartimentelor de tren (ca sa vedem daca curge singe, probabil), capitonajul textil al noilor vagoane se incapatineaza sa ramina intact. Parca sa zic ca nici covoare de coji de seminte n-am vazut cu ocazia recentei mele cazne feroviare, Constanta – Bucuresti, plecare 17:50 (17:30 pe bilet) – sosire 23:15 (22:06 pe bilet).

Problemele apar la nivelul noilor si complicatelor cuceriri ale stiintei moderne. Vagoane cu aer conditionat, usi activate cu senzor… Mai mult decit complicat. Nici sickerul de pe usa, care atentioneaza bivolii cum ca vagonul fiind „cu climatizare”, „mentineti usile inchise”, nici „va rugam frumos, inchideti usa!” nu reusesc sa tina locul unei scheme detaliate, a unui desen explicit sau chiar a unui difuzor de mare putere, care sa-i explice amanuntit calatorului roman cam cum ar trebui procedat astfel incit racoarea sa ramina in vagon chiar daca el trebuie sa faca aproximativ douazeci si trei de mii de drumuri la buda, la tigara sau in vagonul vecin, unde isi are „tovarasii”.

E clar, avem casele in panta si ne-am obisnuit ca usile sa se inchida singure in urma noastra. Sintem popor de navigatori, ne-am obisnuit ca ruliul si tangajul sa ne inchida usile, scutindu-ne de efort fizic prelungit. O usa care se deschide dupa ce apesi un buton este imposibil sa se si inchida apasind acelasi buton, nu? De unde apare deductia fireasca: „se inchide automat!” Ceea ce nu e complet neadevarat, intrucit dupa o asteptare de aproape un minut, usa fisiie ofticata si se inchide singura. Un minut? O vesnicie in care toata caldura dintre vagoane da buzna in viata ta, fara menajamente.