Posturi cu tagurile: "pranzul din caserola lead"

Ajungi acasă după miezul nopţii. Evenimentul de la care vii a fost perfect. Oameni pe care nu-i văzusei de ceva vreme, oameni pe care i-ai cunoscut acum, organizare foarte ok, ai ciugulit ceva bun şi două-trei-patru pahare, după cît ştii că te duc limitele decenţei. Toate bune şi frumoase, dar ce iei mîine la serviciu? Şi ţi-e somn. Şi n-ai nici un chef să te apuci de gătit. Dacă mai rezişti un sfert de oră, poţi să încerci un sandwich care s-a născut exact în condiţiile de mai sus. Aşa că i-am zis “Nu am chef azi”.

Şi vine o vreme. Să dăm pleşcoilor ce-i al pleşcoilor, mai ales pe ploile-astea vîntoase şi zgribulite. Prin bunăvoinţa şi simpatia lui Vlad, un băiat de toată isprava nu neapărat pentru că i-a adus de la Buzău încă de alaltăieri, că i-a ţinut trei zile în frigiderul de la birou şi că s-a abătut din drum în seara asta ca să intru eu în posesia lor. Ci pentru că, în vremuri prefăcute şi de mare bicisnicie umană, oamenii sinceri sînt mai rari, dar mai uşor de identificat. Aşa că urmează povestea deloc sofisticată a unor cîrnaţi de toată isprava. Penultima propunere a primei luni cu prînz în caserolă. (clic foto pentru detalii)

Una dintre acele salate care…nu conţin salată. Cînd genul ăsta de încropeală pe fugă a devenit fel principal (şi unic) pentru o masă de prînz, frunzele verzi au început să dispară, treptat, din multe variante ale “adunării generale” de prospături, carne sau peşte, ingrediente fierte, coapte, prăjite etc. “Coppa” din numele salatei de astăzi vine de la Coppa di Parma, un mezel italienesc pe care sînt sigur că unii dintre voi îl ştiu. “Suprema” sugerează atît varietatea ingredientelor, cît şi dimensiunile salatei. (clic foto pentru detalii)

Zilele cu vreme urîtă fac dor de vară, de mîncăruri uşoare şi de arome proaspete. Dorul ăsta de vară m-a dus astăzi cu gîndul la un sos acrişor, de lămîie,  care să facă din nişte banale copănele de pui un adevărat regal de savori.(oare n-am mai folosit de curînd expresia asta?). O caserolă cu parfumuri văratice, dragii mei truditori de prin birouri, o caserolă ca o promisiune de îmbunare a vremii şi a vremurilor. Cu fasole verde pe post de garnitură şi un ceva potrivit să vă lecuiască de plictis. (pentru detalii, clic foto)

Am un prieten muzician. La un moment dat şi-a luat un model vechi de Mercedes, un cazan din care zilnic pica măcar un ornament. Faza e că, în discuţiile despre “ce maşină ai?”, după ce spunea marca, fiecare dintre cei de faţă era întrebat despre model, an de fabricaţie, opţiuni, culoare etc. Cînd întrebarea ajungea la amicul ăsta al meu, zicea scurt: “Mercedes”. Şi discuţia se termina acolo. Genul ăsta de dialog, reprodus în bucătăria de la serviciu, s-ar termina la fel de brusc în cazul în care tu ai răspune la fel de scurt : “Lasagna”. (clic foto pentru detalii)

Azi era zi de „da”, dar noi putem doar „nu”. Fuserăm la concert, avem circumstanţe. Da’ ce, a murit cineva din brînză cu roşii?

Pentru mulţi dintre noi, formele diverse ale pastelor nu sînt doar rezultatul fanteziei italienilor. Întrebuinţarea lor, sosurile care li se potrivesc cel mai bine sau ingredientele alături de care se pregătesc dictează tipul de paste care va pune perfect în valoare combinaţia de arome şi consistenţe. Despre o astfel de interacţiune valoroasă vorbim şi exeplificăm în imagini cu ocazia propunerii de joi din cea de-a treia săptămînă a prînzului din caserolă. (clic foto pentru detalii)

Na că, din cauza întîrzierii propunerii pentru marţi, am aglomerat două prînzuri în aceeaşi zi. Dar păstrăm regula: pentru ficare zi, o nouă variantă de caserolă. Puiul ţărănesc e o întîmplare culinară pe care am descoperit-o la Cocoşul Roşu, astă-vară. Am regăsit-o de curînd şi la Maxx, în Regie. Sosul de usturoi, pe care eu l-am modificat puţin, si mămăliga friptă pe grătar sînt două atuuri irezistibile ale unei găteli ce stă la îndemîna oricui. Să nu uit: am primit acum cîteva zile întrebarea “usturoi la serviciu?”. În majoritatea cazurilor, nu toc usturoiul. Îl călesc sau îl înăbuş întreg, strivit sub lama cuţitului. În felul ăsta, el doar parfumează sosul sau ingredientele, fără a lăsa un miros pregnant, ca în cazul unui mujdei. Sînt prea puţine mîncărurile în care usturoiul poate fi nota pregnantă a aromei, deci îngrijorarea pentru starea de spirit a colegilor d ela birou nu mi se pare deloc fondată (clic foto pentru detalii)

A treia săptămînă a prînzului din caserolă începe într-o mare criză de timp. Hai să zicem că ai ajuns acasă, ca şi mine, pe la ora zece şi ceva noaptea. Pe drum spre casă ai analizat în minte conţinutul frigiderului şi ai realizat că sorţii nu-ţi sînt chiar favorabili. Salatele te scot întotdeauna din belea. Dacă îţi place tonul, sigur ai o cutie prin cămară. Ai mari şanse să o găseşti la chiar şi la magazinele micuţe, din jurul blocului. Problema e pe jumătate rezolvată. (clic foto pentru detalii)

Unii s-ar putea uita foarte chiorîş văzînd propunerea asta pentru prînzul din caserolă. În ceea ce priveşte fructele de mare, românii cred că se împart în trei mari categorii. Cei cărora nu le plac, cei care le-ar mînca mai des dar le consideră prea scumpe şi cei care şi-ar dori să mănînce doar aşa ceva toată viaţa, ştiu deja că nu sînt o avere şi nu le refuză niciodată. Am detaliat a treia categorie din motive evidente. Fructe de mare la prînz, la birou? Vă spun de pe-acum că, după calculele mele, o porţie a ieşit la aproximativ 16 RON. O şaorma ok e vreo 12 lei. Oare nu merită diferenţa? Şi dacă ar fi doar asta…