Cui nu-i plac „rationalele” IKEA? Sint atit de bine gindite, incit tin loc si de „emotionale”, facindu-te sa te pupi singur si sa te feliciti ca esti atit de practic in decizii, ca te-ai transformat atit de usor dintr-un chior care-si cumpara o saltea mai lunga decit dimensiunea patului intr-un geniu al ergonomiei.

Numai ca iete ce text copyot gasesc in catalogul 2009: „Partea unde gatesti este inima bucatariei. Este locul unde ai cea mai multa treaba si unde miroase cel mai frumos. Asaza un bar in fata insulei unde gatesti, cu scaune pe partea opusa, asa incit ceilalti membri ai familiei sau prietenii sa poata sta cu tine cind pregatesti masa.”

Like…reahihihihilly? Eu deja ma simt dat afara din targetul IKEA. In conditiile in care am o bucatarie mare (vreo 13 metri patrati) pentru un apartament de bloc si in comparatie cu multe altele. Nu-mi place sa cred ca respectivul catalog se adreseaza doar celor care si-au construit case care sa le dea senzatia ca traiesc ca in reviste. Sau poate ca numai eu gatesc in toata bucataria si uneori imi stau in cale mie insumi.

O fi de vina incultura mea crasa, ori semnatarii truismelor de pe panourile curentei campanii Aviva sint atit de celebri incit par inventati de Petre Salcudeanu? Io as fi bagat de-astea cu Barney Rubble, Mighty Mouse, Cow & Chicken…

Vorbeam mai jos despre „masura” si „intinde-te cit iti permite plapuma” si mi-am adus aminte ca nu v-am povestit o chestie megainteresanta: mi-am luat o funie de ceapa rosie. Si sa va zic de ce nu e asta un fapt banal. Eu m-am nascut direct pe asfalt intr-o generatie care lunea venea la scoala cu temele nefacute pentru ca „am fost cu parintii la tara / la nunta si am venit tirziu”. Am ajuns „la tara” pentru prima data pe la 9-10 ani, in satul in care sor’mea isi executa (silit) stagiatura de profesor de „limbi straine” care preda agricultura si desen tehnic.

Eh, pina sa vad eu cam cum arata un porc si pina sa-mi dau seama de ce m-a facut invatatoarea (madam Cirlanaru, sa stiti ca inca lucrez la greu cu spaimele/complexele/frustrarile pe care mi le-ati implantat cu atita maiestrie in cei patru ani de scoala primara) de doi lei pentru ca am zis ca gaina are patru picioare,  produsele curtii si gradinii rurale ajunsesera la mine fie din piata / de la magazin, fie sub forma imaginilor cu balcoane in care atirnau siruri de cirnati, bucati de slanina sau funii de ceapa, usturoi, ardei etc. Vecinii mei isi decorau astfel balconul de prin octombrie pina trecea iarna, arborind astfel drapelul bunastarii si al strinsei legaturi cu mediul din care proveneau cu mindrie.

Funia de ceapa mi-a gidilat intotdeauna bruma de simt estetic dobindita si, probabil, educata peren. Pe drumul facut de curind spre Iasi am hotarit, dimpreuna cu partenerii de excursie, sa cumparam ceapa rosie de pe linga Buzau cind ne vom intoarce. Asa ca, la revenire, am oprit pe marginea drumului, in Posta Cilnau, in fata unuia dintre numerosii comercianti neplatitori de taxe ce impinzesc zona. Atractia fata de eterna funie incarcata si nu o nevoie constienta m-au impins in pacatul excesului. Nici macar pretul mai mic decit cel „de la oras” n-a fost un amanunt care sa-mi sustina pornirea.

Sint curios in cit timp se va strica o parte din cele…PAISPREZECE kilograme de ceapa rosie pe care am carat-o cu greu pina in camara. Probabil ca sectiunea gastronomica a blogului va geme de variatiuni pe-aceeasi tema in urmatoarele saptamini. Nota bene: cind am depus trofeul in camara, am dat peste o punga cu patru kilograme de…ceapa rosie. Doamna imi pregatise o surpriza de sezon.

Pentru ca m-a prins treaz deschiderea sereleului cu cruce din fata ferestrelor si pentru ca fac parte dintr-o generatie care a invatat la scoala ca biserica a fost creata ca instrument de control al maselor: in cite feluri bate toaca? Zau, sint curios. Exista un ritm diferit in functie de momentul zilei, tipul slujbei, zona a tarii, dimensiunile burtii popii etc.? Si daca tot veni vorba: santierul din curtea bisericii despre care zic continua sa existe, sa faca scandal, sa umple zona de mizerie, sa populeze vecinatatea cu aceeasi sleahta de fluierici, scuipatori de seminte etc.

Nu v-am povestit nicioata despre Tibulac, unul dintre cei doi mari parteneri de hacuieli diverse in liceu si, oarecum, in timpul facultatii. Probabil ca, la un moment dat, voi deschide si acea cutie a Pandorei pentru o serie zemoasa de insemnari „din trecut”. Tibulac asta e in Statele Unite de citiva ani, sa tot fie vreo sapte. Acum doi ani, cind ne vazuram la ochi in Romania (si cind am reusit sa bifam intr-o singura noapte un numar record de bodegi pitestene de toate calibrele, esuind lamentabil intr-o spelunca afiliata unei parcari de tiruri turcesti, la o ciorba de burta extrasa parca dintr-un butoi cu deseuri radioactive) mi-a zis o vorba mare:

„Ce? Vin Starbucks in Romania? Tati, da’ aveti bani p’aciulea, nu gluma… Back there, consultantii financiari personali au o vorba. Daca nu te mai descurci prea bine cu banii, inseamna ca ar trebui sa mai renunti la cafelele de la Starbucks!”

De fapt, la asta se reduce, in mare parte, problema finantelor individuale, nu? La cit iti este plapuma de lunga si la cit esti dispus sa tragi de ea. Nu sint neaparat adeptul jocurilor sigure sau al caii batatorite de altii, admir curajul si pe curajosi, ba chiar mi-as dori ca, uneori, protuberantele-mi atirnatoare sa-si dubleze instantaneu dimensiunile atunci cind o cer situatiile-blitz. Poate ca de-aia m-a facut Boncea „conformist” intr-una dintre cele citeva discutii pe care eu le-am crezut sincere si utile pentru propria-mi devenire, poate ca el stia deja asta despre mine.

Nu sint nici macar sustinatorul „masurii in toate”, pentru ca viata buna tine destul de rar cont de cintar si centimetru. Dar parca goana cu capul inainte are gust bun pina pe la 25 de ani. Dupa virsta asta parca trece usor in penibil. E ca un vin ale carui nuante ascunse ajung in creier si persista in mesaj la ceva timp dupa ce ai inghitit licoarea. E bine sa-ntinzi coarda, sa-i testezi tensiunea, sa tragi de ea pina se rupe si te trosneste peste ochi, dar pentru valoarea experientiala ce-ti va servi data viitoare, cind vei sti deja unde se afla limita si ce trebuie sa faci ca sa nu ti-o furi din nou. De data asta prosteste.

Imi e din ce in ce mai greu sa fac abstractie de faptul ca blogul asta arata nasol, ca interfata e pur si simplu respingatoare si ca ar trebui sa fac ceva cu ea. S-o schimb, s-o aranjez putin, sa-i dau o forma cit de cit atractiva. In noiembrie ar trebui sa se intimple ceva in sensul asta. Sare cineva priceput cu o propunere?

Cam complicata cerinta acestui nou pseudoconcurs, ain’t it? Am primit citeva reactii cu miinile-n cap, dar nimeni nu s-a incumetat sa-i arate bietei fete drumul cel bun… Inca o dovada ca bunele intentii sint sortite esecului, chiar si atunci cind drumul catre izbinda e stropit cu vin dobrogean :). Mai e timp, fiti si voi constructivi din cind in cind…

Ramasesem cu o restanta in ceea ce priveste cartea asta. Eu am citit prea putin pina la virsta asta incerta, asa ca sper sa nu ma scuipati (hehehe…cred ca unul s-ar baga, totusi…) pentru ca pina acum nu m-a tentat Sade. Ce am inteles eu citind cartea asta? Ca individul, intr-un melanj cam puturos de grozavii mai mult sau mai putin sexuale dar foarte explicite si filosofie trintita cam anapoda in gurile unor personaje altfel dugoase si trase de par, isi propovaduieste propriile principii despre virtute, dominatie, exploatare a celor slabi si asa mai departe. Unele dintre ele, principiile, mai mult decit imbietoare la reflectie, dar parca prea brutal emise prin intermediul bicisnicelor personaje. Iar Justine e doar o curvistina proasta.

Imi e din ce in ce mai greu si mai nesuferit sa vorbesc despre circiumi in care ma duc dupa recomandari la superlativ si ramin dezamagit direct proportional cu dimensiunea asteptarilor. Asa ca scriu scurt, cu acreala. Delea Noua Nr. 32. De-afara, cladire ponosita, care-ti sporeste oarecum interesul, dupa modelul „aha, casa veche, oamenii dau mai multa importanta bucatelor decit fatadei”. Interior impopotonat grotesc romaneste, cu ghirlande din legume de carton vopsit, ghivece cu tufisuri din plastic, piei vechi si pline de praf ale unor animale pe care nu le-am identificat, multe capete mici de caprioare si ursi (alternanta infailibila) impaiate din carton si sirme.

La parter m-a izbit un miros clasic de neam prost, undeva la imbinarea dintre izul de sosete din PNA purtate indelung si al transpiratiei istorice. La parter nu era nimeni, asa ca am urcat scara cu pres verde trecind pe linga ceea ce urma sa aflu ca e scena tarafului. La etaj – o singura masa ocupata si aceeasi butaforie de la parter. Sapte si ceva seara, ospatarul are dubii asupra ramasitelor de ciorba de peste zi. Are nevoie sa-si consulte vrajitoarele din bucatarie. Ne transmite ca au ciorbe ca si cum am trecut vreun test. Ciorba de fasole „cu afumatura” nu e rea, e prea multa si „afumatura” e doar o impresie. Am cerut ceapa, am primit o strachinuta cu inele taiate fin, naclaite cu otet si ulei. Patru lei portia de ceapa.

La felul doi, coastele pe gratar provin, probabil, de la cel mai batrin porc ce a trait vreodata pe planeta. Carnea nu e atoasa, e un fel de talpa din piele de bivol de povara. Coastele sint reci, mamaliga e prost facuta, e nefiarta, din malai grunjos, se imprastie fir cu fir in farfurie. Mujdeiul e de-a dreptul rau, e facut din usturoi pisat si apa rece, n-are nimic altceva. Peste toate astea, preturile sint in zona medie, nicidecum vreo „pomana” inspirata de numele stabilimentului sau de taranismele citadine din interior. In buda era sa-mi pice colacul peste…hmm…noroc ca m-am ferit la timp. A cazut cu totul si s-aasezat cuminte pe ciment. Pe spatele usii era o inscriptie sfatoasa despre cum trebuie utilizata incinta.

Pe la jumatatea mesei a inceput una sa raga folcloristic, ceea ce mi-a intarit decizia logica: never again!

Foarte tare orasul asta in care, noaptea, cea mai frumoasa si mai luminata si mai atragatoare cladire din centru este… Biblioteca! Da, onorata audienta, noaptea! Ca peste zi n-am apucat sa vad mare lucru din oras, iar noaptea – doar ce e luminat mai fain, nu? Ce-am mai retinut eu din aceasta iexcursie:

• ca Marius Sescu e un baiat foarte de treaba
• ca eMAG.Iasi e pe miini bune
• ca la Bolta Rece au o zeama de gaina cu taitei de casa de maninci si plingi de bucurie + citeva ospatarite de peste 40-45 de ani fac cit o cohorta de fustite-abajur de tipul clasic
• la Casa Lavric gatesc minunat, fac o ciorba radauteana fabuloasa, dar totul dureaza mult prea mult si nu pentru ca asa vrei tu
• categoria „client iesean” are mult bun simt si educatie (a nu se citi aici vreo formulare comparativa prin omisiune)
• pub-urile si restaurantele inchid destul de devreme
• cind mergeti la pizzeria „Mamma Mia” (e in centru, intr-un subsol) sa o cautati pe Irina, o fatuca micuta de statura, cu parul prins in coada si privire blajina; este mama lui „cum te pot face fericit intr-o banala pizzerie?”
• in London Pub, din Hotel Astoria, am gasit primul Long Island Iced Tea aproape adevarat dupa multa vreme
• ca in echipa eMAG.Iasi exista un muzician, il cheama Paul Arva, compune, orchestreaza si cinta cu vocea si chitara