Cu adresa în Str. Doctor Istrati Constantin nr.2. O văzusem de câteva ori, înainte sau după scurte vagabondaje prin Parcul Carol, chestia aia cu alei crăpate şi paragină pronunţată pe la toate încheieturile. N-am de să să vă spun mare lucru despre „La Nave” pentru că eu am înţeles trattoria asta ca pe unul dintre acele locuri oneste, în banca lor, care-ţi dau de mâncare pentru exact banii pe care-i cer. Diferenţa ar fi că „La Nave” se mănâncă bine. Adică bucate făcute cu sinceritate, fără mari pretenţii, fără fiţe italieneşti exagerate.

Nu te-ai aştepta la prea mult de la o cârciumă cu terasă, în buza unui cartier deloc rezidenţial, la intrarea într-un parc umplut de oameni obişnuiţi, în drumul curbat al tranvaiului clopoţitor şi al unei intersecţii destul de circulate. „La Nave” e un loc îngrijit, în care dacă ospătăriţele nu par împovărate de experienţă, măcar izbutesc să nu te enerveze. Lucru din ce în ce mai rar prin cârciumile bucureştene. Aşa că n-am avut decât să ne vedem liniştiţi de măncare şi de sporovăială. Bruschetta cu ierburi şi roşii, cu brânză sau cu somon, dovlecei pane, cotlete de berbecuţ făcute cu simpatie pentru iubitorii de behăitoare, lasagna, piept de pui cu sos de roşii proaspete, tort cranţ cu îblat de îngheţată sau clătite siciliene – toate ireproşabile. Puţin peste 200 RON, în patru oameni, cu răcoritoare şi cafele. Da, da! Mai venim. Şi poze mai jos, ca să nu ne credeţi doar pe cuvânt.

Eu nu mai zic nimic.

Când plouă în Bucureşti, e jale. Când plouă, în Bucureşti e jale. În Bucureşti, e jale când plouă. E jale-n Bucureşti când plouă, şofer de eşti ori trecător bezmetic oricum îţi dai cu tesla-n ouă şi-apoi, de nervi, îţi dai în petic.

În seara asta, la intersecţia cea mare de la intrarea în Parcul (european) Carol. Câţiva metri mai la stânga, primarul european Piedone garantează pentru europarlamentarul român Severin. Amândoi, mari iubitori de arteziene europene.

Am primit o invitaţie şăgalnică, de la un omuleţ care mie mi-e drag tare. Dau forward, poate veniţi şi voi.

Dragi copii mari si mici,

Cu mare drag va invitam sa ne amuzam impreuna timp de vreo ora pe seama unui personaj pe nume „Niciodata Vreodata Destul” ce se va juca in piesa pentru copii cu acelasi nume, inspirata din cartea pentru copii cu acelasi nume, ce se va lansa, cu aceasta ocazie, in lumea mai mult sau mai putin larga…

Cand: 1 iunie, ora 18:30
Unde: Ceainarie, Carturesti, Magheru, Bucuresti
Ce: Lansare de carte/Spectacol de teatru pentru copii, „Niciodata Vreodata Destul”
Cine: Maria Ellis (scriitoarea) – narator, Vera Linguraru (actrita) – N.V. Destul, Gabita, canarul Matei

Cum nu exista limite de varsta nici in sus nici in jos, va asteptam cu prieteni si familie de toate soiurile si varstele si va rugam frumos sa dati mai departe invitatia catre oricine credeti ca s-ar bucura de un asa eveniment. Promitem cel putin cateva rasete. Intrarea este, desigur, libera.

Cu drag,

Maria Ellis si
N.V. Destul

Articol-răspuns pe grupul „Marketing 24/7” deschis de Ciprian Stăvar pe LinkedIn. Subiect: Marketingul este arta sau stiinta? Seth Godin spune: „It’s both, and that’s the problem.” Voi ce parere aveti? Iata articolul lui Seth Godin.

O să vă spun o poveste scurtă, are legătură cu vremea în care, pentru opt luni, am abandonat cariera de „piarist” în formare în România şi m-am îmbarcat ca ajutor de băgător de seamă pe un vas de croazieră al unei foarte celebre companii de profil, Princess Cruises LTD. Bermuda, parte a gigantului P & O.

Printre multe alte chestii mai mult sau mai puţin fascinante, am descoperit acolo două tipuri de ospătari.

Omul de ştiinţă. Adică acel ospătar pentru care SERVICE înseamnă rigori respectate la micron, procente fixe de zâmbet profesionist, dexteritate, experienţă etc. Un foarte precis cunoscător al meniurilor, cu intuiţie bine antrenată în ceea ce priveşte dorinţele şi calibrul pasagerului din faţa lui. Sigur, ar fi ridicol să spun « matematică pură », dar păstrând proporţiile nu m-aş hazarda foarte mult.

A doua categorie, Artistul. Ăsta probabil că nu se ridica nici la jumătate din rigoarea profesionistului, ştia mult mai puţine lucruri despre set-up, ordinea preparatelor la masă, uzanţe în “ospătăria” internaţională şi aşa mai departe. Făcea abstracţie de cele cinci stele fluturate cu preţiozitate pe blazonul companiei şi improviza foarte mult. Excela dintr-un singur punct de vedere: îi oferea pasagerului un întreg spectacol.

Faptul că primul capitol a stărnit câteva reacţii îmi confirmă bănuiala că, dincolo de norii groşi de fum în care se împachetează pe dinăuntru şi pe dinafară în fiecare zi, unii dintre cititorii mei sunt realmente preocupaţi de o eventuală despărţire de fumat. Nu vă aşteptaţi să găsiţi aici metode sau exemple personale despre cum m-am oprit eu după 19 ani de fumat. Ştiu doar că n-a fost şi nu e nici vobă de sevraj sau reacţii chimice la nivelul creierului şi aşa mai departe. O să vorbim la un moment dat despre ceea ce eu consider eu acum că e fumatul: un automatism, un gest necontrolat.

Bun. Liceul, care va să zică… N-aveam voie să fumăm în curtea liceului, aşa că ne retrăgeam pe treptele ce duceau la terenurile de fotbal şi baschet. Era 1990, deci coborâsem câteva trepte importante ale frondei şi indisciplinei parţial tolerate de unii dintre profesori. Până în ’89, se fumase pe teren. Acum noi coboram mai „la lumină”, mai în văzul profilor. Nu chiar fără să ne sinchisim, mai ales că unii îşi făcuseră un prost obicei din a ne deranja la ţigară.

Fumam „la porci”. După colţul vestiarelor de la sala de sport, acolo und eîncepeau treptele către terenuri şi cuştiel cu porci vii. Lungă şi împuţită poveste cu porcii aştia. Erau gospodăria proprie a liceului, la Bălcescu, actualul Brătianu din Piteşti, exista internat, deci şi cantină. Porcii ăştia cică erau destinaţi îndestulării celor care veneau să studieze la oraş şi locuiau la internat. În realitate, ca şi în armată, şcolerii vedeau mai degrabă slănina fiartă a chiriaşilor de pe trepte, carnea ajustând nivelul social din burţile personalului de la cantină şi al celor care aveau prieteni bine plasaţi.

Ei bine, dacă tot a trecut destulă vreme de când vă testam reacţiile pe Twitter cu una dintre variantele mele simple de caracatiţă, hai să vorbim mai pe larg despre ea. Mai pe larg în imagini, că vorbe n-ar fi prea multe. Mai ziceam pe-aici că fructele de mare par mult mai pretenţioase şi mai înfricoşătoare decât sunt de fapt. Dacă o farfurie de creveţi în pripă n-ar trebui să-ţi ocupe mai mult de 15 minute de când te apuci de gătit până te-apuci de mâncat, nici caracatiţa nu e cu mult mai complicată sau mai înghiţitoare de timp. Important e să ştii ce vrei de la ea, să cumperi ce trebuie şi să fie proaspătă. Ca puişorul ăsta de mai jos, despre care povestim în continuare.

Doar foto de data asta. Nu sunt prea fericit de cum a ieşit, dar măcar am făcut nişte poze drăguţe :) Să nu mă-nţelegeţi greşit, s-a mâncat rapid, a fost comestibilă, dar nu suficient de bună încât să-i spun şi povestea. Cu proxima ocazie, însă, revin cu detalii.

E cool să-ţi pui mesajele publicitare prin toaletele cluburilor la modă, nu-i aşa? Tu, client amorţit şi troglodit, simţi cum te ia ameţeala doar la gândul că-ţi vor creşte coleuşii direct proporţional cu numărul de acte de eroism şi îndrăzneală aidoma acestuia. Să faci publicitate în pisoar e semn de „nonconformism” şi sonsummer insight, nespa?

Şi totuşi… Ce sentimente puternice îl pot încerca pe un tânăr consumator de bere când, în timp ce-şi reglează nivelul fluidelor în toaleta de „pă” Motor, realizează că se uită ochi în ochi cu Michael Bolton? Ce caută ăsta într-o toaletă pentru masculi, asistându-te cu priviri umed-pătrunzătoare într-unul dintre cele mai importante momente de masculinitate solitară din existenţa ta zilnică? Că doar nu s-a văzut bărbat pe lumea asta care să nu se topească lichid după Bolton, corect?

Dar nu neapărat. Cică un distribuitor de materiale de construcţii din Oradea a făcut anii trecuţi nişte biznis cu vestiţii fraţi Micula, aka Chemical Brothers. Ăştia din urmă aveau ceva bănişori de dat primilor, dar stând ei cam prost cu lichidităţile (fină asta, nu? fruti freci – lichidităţi, ha?) au căzut la pace să restituie datoria în bere. CUm ar veni, în câteva camioane de bere.

Băjeţii cu ţimentul şi vopselele pun rapid de o promoţie tradiţională, cu sticle de bere puse în sacii cu prafuri de construit sau lipite cu scoci pe găleţile cu lavabilă. Vestea s-a-mprăştiat urgent, astfel încât meşterii de pe şantierele româneşti de construcţii pe care, prin absurd, se mai lucrează deocamdată, au luat cu asalt paleţii cu marfă livrată la botu’ calului, în căutarea licorii spumoase.

Într-o situaţie mult mai dificilă se găsesc depozitele şi magazinele de profil, care nu mai pot stoca găleţile cu vopsea în afara incintei, de teama hoţilor. De remarcat şi demersul creativ al situaţiei. Gama de produse poartă numele „Ana”. Sloganul promoţiei este „Ana are bere” :)