Uite, asta consider eu „fine branding” şi aroganţă constructivă de brand.

Imortalizate mai mult de plictiseală, că oricum n-ai ce vedea pe-acolo. În afară de piţipoance cu ochi lăcrămoşi, ignorând cu simţ ecologic exagerat panourile ce încearcă să le explice că hrănirea animalelor de dincolo de gratii de către animalele de dincoace de gratii este cu totul şi cu totul interzisă. Aşadar:

Uite ce ziceam duminică pe Twitter. Acum pot să vă şi arăt. Ore întregi, partea dinspre stradă a grădinii zoologice de la Băneasa este scăldată în fumul gros şi împuţit al nicilor de provenienţă dubioasă. Toată acea parte se pierde în ceaţa vălătucilor graşi, cu tot cu ambient, animale, vizitatori şi chef de viaţă.

Întâi cred că au fost ţigările de-acasă. Când te naşti cu măcar un părite fumător, când creşti în apropierea ţigărilor, când te familiarizezi de mic cu primejdia jarului încins şi cu mirosul de scrumiră plină, totul decurge firesc. Am întâlnit prea puţini nefumători educaţi de fumători. Nu mi s-a părut niciodată ciudat că oamenii fumează în jurul meu şi că eu cresc printre fumuri. Sigur, m-am fandosit ca toţi copiii ajunşi la vârsta firoscoasă, m-am făcut că-mi pasă de chestia asta doar pentru că aşa era „frumos” şi asta-mi aducea avantaje de moment. Mă speriam uneori, când mă trezeam dimineaţa în accesele de tuse ale altora. Tuse urîtă, sufocată, zgomotoasă, chinuitoare. Dar atât.

Au fost apoi ţigările din pomii de la creşă. Să el luăm pe rând. Curtea creşei din cartierul meu (de fapt chiar de unde se termina cartierul meu şi unde începea ţigănia Popa Şapcă) era plină de pomi cu fructe. Erau meri, piersici, o tufă de alun, parcă şi un păr şi un nuc imens, destul de înalt. Majoritatea erau în curţile celor ce se învecineau cu cardul creşei, creşa unde m-am umplut de păduchi singura dată în viaţă pentru că, deşi aveam fiecare pieptenul lui, educatoarea folosea unul singur pentru toţi.

Lipan? Primul şi până acum singurul „toboşar” care mi-a arătat că la tobe se poate cânta. Atât.

Data trecută, fileul se uita spre stânga. Apoi şi-a pironit privirile în sus, încercând să urmărească atent şi semicircular zborul bezmetic al confratelui cel liber, zburdalnic, aerisit la mine, dar lovit şi expediat în permanenţă între doi poli ce par să-şi formuleze prin el nemulţumirile unuia faţă de celălalt, imposibilitatea acceptării reciproce.

Ia să mă gândesc un pic… Când l-am văzut şi auzit eu prima oară pe Marius Mihalache? Ştiu că a cântat de pe albumul „Eclipse”, că era în deschiderea unui Chick Coreea, parcă al doilea descălecat al ăstuia la Bucureşti, la Sala Palatului. Nu mai ştiu în ce an. Da’ mi-a plăcut. Mi-a plăcut ţambalul cult, jazzy, cu filon folcloric autentic, echilibrat pe toate părţile şi mai degrabă prietenos decât psihedelic şi astral.

Mai apoi l-am văzut la o serbare de-a Jurnalului Naţional, la Clubul Diplomaţilor, prin 2005. Cu gaşcă mare, cu nevastă şi taraf şi costume făcute de Liza Panait. Ţigăneală curată, mândră, muzicală şi colorată, în fum de grătare boiereşti şi zâmbete de Tucă aniversar.

Şi sâmbăta asta. L-am auzit cam ca în imaginile de mai jos. Poate-mi spuneţi şi voi dacă auziţi ceva uitându-vă la ele.

Deci, băi, culturiştilor deplasaţi în grup compact la un eveniment socio-cultural în seara zilei de sâmbătă, 16 mai a.c., pe raza Sectorului 2, mai exact la amfiteatrul Mihai Eminescu, de pe raza Stadionului Naţional Lia Manoliu, fost 23 August, se dă ca enunţ imaginea de mai jos:

Ei bine, numerotând cu 1 2 3 şi 4, de la stânga spre dreapta, personajele din figura alăturată, să se determine răspunsurile aferente următoarelor întrebări:

Păi na, în plină eră a customizării, eu de ce nu mi-aş face propria grădină pe balconul meu generos, de opt metri şi jumătate lungime? Nu prea pun pe-aici poze cu maşina, piscina, amanta şi lanţu’ de aur de la gât, aşa că azi o să-mi permiteţi o mică extravaganţă cu pretenţii botanico-aromatice. Corect?

Hai că nu e greu. E un pic migălos, se lasă destul de greu convins să se predea exact în momentul în care şi-a echilibrat perfect gustul şi consistenţa, dar pentru un pasionat sau pentru unul care vrea doar să-şi surprindă invitaţii ori colegii cu o treabă pe care n-o prepari chiar în fiecare zi, de ce n-am încerca?

Mai ales că humus-ul este unul dintre acele feluri de mâncare de care te îndrăgosteşti în restaurantele cu specific turcesc şi arăbesc, pe care ţi-ai dori să le poţi mânca şi acasă. Înainte de poveste şi imagini, însă, un mic amănunt pe care cred că ar fi bine să-l luaţi în calcul: năutul face parte din clasa legumelor uscate, rehidratate, foarte bogate în carbohidraţi (adică glucide). Aproximativ 20 de grame la 100 de grame de hummus preparat în casă. Adică de mâncat cu măsură.

INGREDIENTE. Dacă faci pentru tine, nu prea are rost să faci mai mult de două-patru porţii, chiar dacă humus-ul e cel mai bun după ce-a stat la frigider vreo două-trei zile. Cum, în general, ai putea face humus când ai mai mulţi invitaţi la masă, aşa că mai bine vorbim de cantităţi în varianta asta.

Adică: năut uscat – o pungă (500 g), ulei de măsline – aprox. 300 ml, pastă de susan (tahina sau tahini) – aprox. 100 ml, puţină sare, zeama de la două-trei lămîi, nucşoară rasă, praf de scorţişoară, praf de chimen, praf de seminţe de fenicul, coriandru tocat mărunt, amestec de condimente arăbeşti. Pentru „garnitură”: vrăbioară sau pulpă fragedă de viţel – 300 g, muguri de pin – 100 g, ulei de măsline, sare, piper, zeamă de grepfruit, mix de condimente arăbeşti.