Ar fi simplu să spunem că Streed Delivery este un proiect de cultură citadină, care se desfăşoară pe 12, 13 şi 14 iunie pe strada Arthur Verona, aflată în Bucureşti, perpendicular pe Bd. Magheru, între Cărtureşti şi Cinema Patria. Ar fi la fel de simplu să spunem că la Streed Delivery se întîmplă artă de stradă, teatru, muzică sau alte ateliere experimentale, că se poate bea o bere sau se pot citi benzi desenate atârnate pe pereţi. Ar fi mult prea simplu.

Strada pietonală, adică închisă tot weekendul traficului auto, plină de oameni care se exprimă public într-un fel sau altul este o poveste spre care românii privesc cu jind încă de pe vremea când oraşele din transilvania şi nu doar ele aveau ceea ce ei numesc Corso. Nu cred să fi existat vreun candidat la vreuna dintre primăriile bucureştilor în ultimii 20 de ani care să nu fi inclus pe lista de promisiuni dure ale campaniei electorale facilitarea acestui spaţiu dedicat artelor şi comunicării de toate felurile. Nu doar un weekend sau două pe an, ci în fiecare săptămână, aşa cum se întâmplă, de fapt, prin alte părţi.

Via Jamie. Bun. Hai să revenim puţin la ce scriam în primele articole care povesteau despre motivele din care am pornit povestea „prânzului din caserolă”. Gătitul acasă e distractiv, e relaxant, e mai sigur decât mâncarea gata preparată, e creativ şi mai e şi rewarding. De-asta mi-a plăcut azi plăcinta cu peşte a lui Jamie. Poate că aceia care-l urmăresc de mai multă vreme (ca mine) vor spune că omul e cam plictisit / obosit / neprietenos în filmarea asta, dar plăcinta cu pricina merită un pic de scandal. În plus, aşa cum veţi vedea, e foarte simplă, e o joacă de copii până şi pentru cei care nu au intrat niciodată în bucătărie.

Aşa că vă provoc rapid la plăcintă cu peşte. Vedeţi ingredientele în filmul original, decideţi singurei asupra cantităţilor şi mâine o comitem. Fiecare la el în bucătărie. Facem poze, scriem două-trei rânduri despre ce şi cum am făcut (în definitiv, plecăm toţi de la varianta lui Jamie, dar avem libertatea de a improviza pe parcurs) şi punem care pe unde poate, pe blogul propriu sau aici dacă n-aveţi. Important e să trimiteţi toate cele pe mail, în timp util.

Nu vă promit vreun premiu, nu mă voi întrista nici măcar dacă nu voi fi reuşit să conving pe nimeni să încerce plăcinta asta la el în bucătărie. Eu oricum o fac. :)

Tocmai mă gândeam într-o dungă şi încercam să-mi dau seama unde se mai poate mânca decent în Vamă şi zău că nu găseam nici măcar un colţ de care să-mi aduc aminte cu gâdilici printre papile. În ultimii ani, în rarele ocazii cu care am mai ajuns în zonă, am mâncat doar în 2 Mai, la nudi bar, foarte rar la Dinamo şi doar de câteva ori într-un fund de curte, câte-un borş nesimţit.

Şi vine frăţia lui, @tudosiei, cu o poveste scurtă şi colorată, de la un hal de cherhana amărâtă, chiar la începutul Vămii, cum vii dinspre 2 Mai. Cică plită din fier-beton sau ce mama peştilor o fi aia, pretenţii ioc, dar peşti de toate naţiile fripţi făr fasoane, cu un strop de sare şi doi de ulei. Nu mă hazardez în amănunte pînă nu verific în persoană, dar ceva poze tot am primit de la jupân Marius. După cum urmează. (Dacă o ştie cineva de mai multă vreme, poate să lase o vorbă aici, poate ceva mai mult de „păi io o ştiu p’aia de zece ani!”)

Nu, chiar nu m-am blocat obsesiv într-o singură combinaţie. Problema e că imaginile de data trecută au deschis apetitul hoardelor păgâne pe care le-am hrănit weekendul trecut. Aşa că iar cartofi noi, iar rozmarin, iar ceapă roşie şi oţet aromatizat. Varianta este exact cea de data trecută, doar ingredientele nu sunt chiar aceleaşi :) Nici bucătăria, nici cuptorul, nici curtea şi nici soarele.

Nu ştiu dacă v-am mai zis ce mult îmi place despr emine în bucătărie. Mult de tot! Mai ales atunci când sunt prea concentrat ca să mai observ că vreun ageamiu nepoftit se joacă în jurul meu şi al bucatelor cu un aparat foto. Uite-aşa intenţionez să-mi petrec 60% din restul vieţii. Câtă o mai fi rămas în cratiţă :).

Tocmai când mă pregăteam să scriu ceva scurt despre cît de slab este sloganul PSDPC de la europarlamentare, Petreanu primeşte asta. Păi, în varianta asta, sloganul chiar nu mai pare nici pe departe un truism… Cum ar veni „…noi l-am pus special acolo, ca să înţeleagă alegătorii că stă în puterea lor să pună lucrurile în mişcare, că o conştiinţă voluntară poate schimba multe”. Neah…nu-i duce capu’.

De când cânt? Probabil că de când eram foarte mic. Nu ştiu ce cântam la trei ani, dar ştiu că am câteva amintiri muzicale foarte vechi. Probabil că de pe la trei sau patru ani. Shine On, You Crazy Diamond şi armonica din C’est La Vie, a lu’ Emerson, Lake and Palmer. Le asculta sor’mea pe casetă ORWO, înregistrată de iubitul ei oltean, student la „autovehicule rutiere”.

Mai apoi cred că am cântat la serbări, la grădiniţă. Nici acolo nu ştiu ce, dar pot să vă spun că şi acum îmi aduc aminte perfect genericul de la „Curierul melodiilor”, emisiunea cu dedicaţii muzicale de pe programul 1 al lu’ „aici Româneşti, Bucuria!”. Mai ştiu genericul de la „Povestea vorbei” şi „Actualitatea românească”, de la Europa Liberă. Apoi am tot cântat.

În şcoala generală, la cor şi la serbări. Tot acolo, la Cântarea României. De multe ori acasă, oricând şi în orice situaţie demnă de lălăit. În liceu am cântat cel mai mult. Mult, cu gura. Printr-a noua, abia intrasem în liceu, am dat cică probă de voce pe terenul de sport, pentru formaţia de heavy metal din liceu. Era condusă de unu’, Turcescu, negricios şi grăsuţ pe vremea aia. La fel ca mine. Nu m-a luat în trupă, că nu puteam să urc prea mult. Eu mereu am fost mai răguşit, bai bluesy. Nu studiasem suficient Judas, Dio sau Minculescu până atunci. O arsesem mai mult pe Phoenix, Sfinx, FFN, Floyd şi ce mai adunase aceeaşi sor’mea pe viniluri sau pe casete. Da’ tot am cântat un pic, mai ales când am învăţat şi vreo patru acorduri fixe la chitară.

V-am zis că eu cred că, printre multe alte superlative negative, noi avem şi cele mai urâte şi mai proaste graffiti-uri din lume? Pe Strada Arthur Verona, din Bucureşti, sunt câteva măzgăleli care au darul de a-mi atrage atenţia de fiecare dată când trec pe-acolo. Mai jos, câteva dintre ele. Cred că, de fapt, mai degrabă mă atrag culorile multe pe care zidul le schimbă la fiecare centimetru.

V-am mai spus pe-aici că, Măria Sa, cartoful, a fost multă vreme cultivat ca plantă furajeră, pentru îngrăşat animalele şi mai ales porcii, nu? Cu toate astea, chiar dacă reuşeşti să nu fii un mare mâncător de cartofi, apariţia cartofilor noi, de vară, te-mpinge în păcat şi te face să uiţi chiar şi de caracterul lor de „bombă glucidică”, la catastif fiind „creditaţi” cu aproximativ 18 % conţinut de carbohidraţi. Uiţi chiar şi că, până pe la 1780, francezii erau convinşi că în cartofi zace bacteria ce stă la baza temutei lepre sau că, în alte vremuri, scoţienii presbiterieni refuzau să-i mănânce pentru că pur şi simplu nu erau menţionaţi în Biblie :). Cu moderaţie, o porţie de cartofi noi pare să nu fi omorât pe nimeni, mai ales dacă nu ne batem joc de ei prăjindu-i într-o găleată de ulei sau, mai rău, untură de porc…

INGREDIENTE. Pentru patru porţii: cartofi noi, micuţi – 1 kg, ceapă roşie – 6-8 bucăţi de dimensiuni medii, rozmarin – vreo 5 crenguţe proaspete sau două-trei linguri de frunze uscate, ulei de măsline – 8-10 linguri, oţet de vin roşu sau balsamic – 3-5 linguri, sare, piper. Opţional: 8-10 pulpe inferioare de pui.

O coincidenţă fericită. În faţă la Cărtureşti. Desigur, doar dacă priveşti din unghiul potrivit. Adică optimist.