Adineauri mi-am generat un banc. De fapt, nu. Am făcut o salată şi tot gândindu-mă la Hădean şi la hribele lui (apropo, trăi-ţi-ar clicurile de la poze, monşer, că mult le-am simţit lipsa!) dar mai ales la gâdilitorul umor ardelenesc, mi-am dat seama că nu fac o salată, ci scriu un banc aşa cum cred eu că l-ar zice Hădean :)

Un bucureştean intră la Hădean în crâşmă şi se-apucă de consultat meniul. Vede, printre altele, „Salată cu tarhon”. Cheamă un băiat şi-ntreabă: „Ce conţine salata cu tarhon?”. Ăsta se-apucă să-nşire tărăgănat: „D’apăi e cu roşii de grădină… caş de oaie aproape nesărat…ardei gras roşu…ceapă tânără, proaspătă…un pic de ardei iute, un strop de sare şi ulei de măsline din cel bun…” Muşteriul întreabă tulbure: „Şi tarhon?”. Şi ăsta micu’ răspune fâstâcit: „D’apăi aşe, şi tarhon!” şi zâmbeşte mulţumit că şi-o făcut treaba calumea.

Şi uite-aşa v-am spus povestea pozei de mai jos. Ce mari poeme poţi scrie despre o salată? În nici un caz „reţete”, că mă ia cu amoc la lingurică de fiecare dată când aud cuvântul ăsta. Nu mai bine-şi face fiecare platouaşul lui, după imaginaţia şi pohtele proprii? Cu tarhonul e simplu: ori îţi place, ori nu. Că unde să-l pui, nu-ţi fă griji, ai berechet. Dar despre asta într-o cu totul altă dimensiune.

Un drive in cinema pare un castronel de „vis american” administrat oricărui pofticios cu nărav la film şi obiceiuri de ieşit din casă. Nu mai ţin minte cu cine (poate cu Florian Fugaşin?) fabulam la un moment dat pe o astfel de temă şi eram ferm convinţi că ar fi un „big shit” fără să fi avut la vremea aia habar de câte bilete (nu) vindeau cinematografele din Bucureşti.

A trebuit să vină o criză. A trebuit să nu mai aibă unii cu ce construi vreo altă monstruozitate comercială pe un ditamai terenul cumpărat şi deja aplatizat. A fost nevoie de 20 de ani ca să avem un cinematograf în aer liber, din care să poţi vedea un film stând în maşină, respirând aer şi bucurându-te de propriul tău canal de sunet.

Căci aşa se petrec ostilităţile în cinematograful auto deschis fix în coasta lui Băneasa Shopping City. Un teren viran, cu locuri delimitate prin jaloane portocalii, reflectorizante, de cauciuc. Locuri multe. Pe vreo patru sau cinci rânduri. Proiecţia se fac epe un panou gigantic, amplasat chiar pe zidul mallului. Sunet la radioul din maşină, pe o frecvenţă afişată pe ecran, înainte de începerea filmului.

Nelipsitul „candy bar”, cu teeth bits şi beuturi cine-tradiţionale. Bilet de 15 lei pentru adulţi, ceva mai ieftin pentru copii şi o singură proiecţie în timpul săptămânii. De pe la zece fără un sfert. Ce nu mi-a plăcut? Sau credeaţi că a fost cu totul şi cu totul o experienţă de vis? Locul arată rău, e deşertic, e urâţel. Coşurile de gunoi sunt cam rare. Toaletele sunt toate în acelaşi capăt al terenului, adică la o distanţă chinuitoare dacă apuci un loc mai aproape de poartă.

Cu vreo zece minute înainte de începerea filmului a apărut un Gică pe ateveu care a decis ochiometric că una dintr emaşinile cu care eram (că eram mai mulţi) are garda la sol prea înaltă pentru rândul al treilea. Numai că garda la sol nu este egal cu înălţimea totală, aşa că ne-a luat vreo cinci minute să-i explicăm că e în eroare.

O să mai mergem. 

Am ascultat până acum prea multă muzică pentru a putea fi „fanul” vreunui artist, al vreunei trupe, al vreunui curent. Ca voi toţi, am avut perioade cu repetiţii obsesive ale unei piese ori ale unui album pe care am ajuns să-l ştiu, într-un final, pe dinafară. N-am prea cunoscut eu fani Michael Jackson la viaţa mea, că de obicei ăştia erau cam frichioţi, nu prea-i băgam în echipă la basket. (O excepţie ar fi, poate, Cristina Bazavan, care din câte ştiu a fost chiar preşedinte de fan club o vreme şi uite că n-a ajuns rău :p).

Dar sunt convins că, la fel ca în cazul altor artişi, mulţi avem măcar o piesă care ne-a plăcut în mod special. Eu am două. „Dirty Diana” şi „I Just Can’t Stop Loving You”. Prima pentru mood-ul rock, a doua pentru că mergea bine la vrăjeli, în tabără la Năvodari. (Cine nu s-a pupat „în alvelolă” la Delfinu’, habar n-are despre ce vorbesc. Şi cum nici voi nu cred că aţi fost fani, sigur aveţi măcar o piesă care vă sună mai tare în minte dacă ar fi să alegeţi dintre toate hiturile lui M.J. Care?

LATER EDIT: Cam aşa va arăta prima copertă a compilaţiei pe care tocmai o coacem împreună. Desigur, numele şi userul de Twitter al fiecărui contributor se va regăsi pe listingul pieselor. Şi face şi cărticică pentru versuri. Aşa, că vrem noi. :) Aştept în conntinuare propunerile voastre.

JOI, 09 iulie: vă voi trimite compilaţia completă tuturor, prin transfer.ro, în cursul zilei de luni.

Luni, 20 iulie: Scuze pentru întârziere. Linkul de pe transfer este la finalul comentariilor. Sau aici. Am făcut o treabă bună împreună şi pentru asta eu unul vă mulţumesc.

Dizzy e acea pisică mulţumită căreia am trecut de la stadiul de „definitely dog lover” la acela flexibil, al unui „also cats tollerant”. Asta pentru că Dizzy e o pisică foarte cumsecade, care miroase a copil mic şi e cuminte ca o fată mare. O Lady în adevăratul sens al cuvântului. Şi, da, o frumoasă :)

Din nou el. Sunt din ce în ce mai sigur că din cauza lui ajungem să nu mai citim, să nu mai vorbim despre alții cu admirație, să nu mai recunoaștem ceea ce alții fac bun, benefic pentru alții sau pentru o întreagă comunitate. Suntem prea preocupați de propria lipsă de timp și de propriile mărgeluțe ca să mai ținem cont că, de fapt, existența noastră este dependentă de interacțiunea cu ceilalți, că lucrurile bune care ne ies nouă din mâini ajung să fie bune în primul rând prin utilitatea lor pentru alții. Pentru ceilalți.

Oamenii merită descoperiți. Desigur, cu mască de protecție în primă instanță, mai ales dacă ești deprins cu obiceiurile lor cameleonice și dacă ți s-a mai întâmplat să fii scuipat în față imediat după de ai strâns mâna întinsă cu prietenie. Dar oamenii merită explorați chiar și atunci când put și au bube. Ne plac oamenii care ne spun totul despre ei și din ei în cinci cuvinte, dar parcă prea devine totul plictis când nu mai ai nimic de aflat prin strădania proprie.

Nu mai pot citi bloguri „mainstream”. Și nici nu mai vreau. Oamenii au tendință să se repete ciclic, să vorbească despre aceleași lucruri, în același stil, cu aproape aceleași cuvinte. Voi încerca să văd măcar un blog nou în fiecare zi. Un blog despre care să am ce povesti. Aud prea des în ultima vreme că blogosfera românească nu există. Nu știu ce-ai aia „blogosferă”. Știu că există oameni pe care-i citesc cu plăcere, că apar uneori unii noi, care-mi plac în proporții diverse, că pe unii am avut ocazia să-i cunosc, că alții au evoluat vizibil în ultima vreme…

Nu vreau să știu ce-i aia blogosferă, știu deja ce e bun de citit. Important e să-i convingem și pe alții să-i citească. Să ne citească. Pentru că dacă vom continua să ne citim doar pe noi și pe noi între noi, o să ne plictisim rău. Chiar, voi când scrieți pe cine vă imaginați citindu-vă? Nu e nevoie să-mi răspundeți, poate că ar fi bine să vă dați vouă un răspuns. Eu nu (mai) scriu pentru alți bloggeri.

Și m-aș bucura să ne mai iasă o chestie. Să nu mai facem evenimente la care să ne vedem mereu aceiași. Să facem evenimente promovate cât mai mult offline, la care să vină oameni pe care nu-i știm și care să dezvolte industria online. Să renunțăm din când în când la masa de manevră deja sedimentată și să atragem la întâlnirile-astea cât mai mulți oameni care au senzația că internetul este rezervat unui grup foarte restrâns de indivizi, în majoritate cam elitiști și ciudăței. Și asta tot din cauza egoismului. 

Ca să ştim toţi despre ce vorbim: RotweetMeet a fost aseară, sub Cărtureşti, o adunare zglobie, cu prezentări pe teme de Twitter şi reţele sociale. Adică Dragoş Rouă (@dragosroua) despre un excelent studiu asupra stadiilor de utilizare ale Twitter, Bobby Voicu (@bobbyvoicu) despre unelte şi scule bune la utilizarea lui Twitter ăsta, Alex Şeremet (@alexseremet) despre un caz mai mult decât fericit în comunicarea de brand pe Twitter în interiorul comunităţii de limbă română (o ocazie în plus pentru a-l felicita pentru ce i-a ieşit până acum), Alin Zăinescu (@alinzainescu) despre comunicarea Status Pimp pe Twitter, bloguri, LinkedIN, Facebook etc. (alte felicitări), Călin Fusu (@calinfusu) în general despre Neogen, Dragoş Novac (@drnovac) despre, desigur, Metropotam şi Tudor Galoş ( @tudorg) despre (ce altceva?) Microsoft.  

Pentru mine, utilizator frecvent de Twitter, pe trei conturi diferite, cu trei misiuni separate, a fost mai degrabă o ocazie să văd oameni. Mi-a părut sincer rău că am ocupat scaunul cuiva care ar fi avut cu siguranţă mai multă nevoie să vadă prezentările de-aseară şi să participe la discuţiile de după. La Cărtureşti ar fi trebuit să fie doar cei şase oameni care au avut prezentări de o parte a mesei şi cât mai mulţi advertiseri şi publisheri de cealaltă parte. Nu zic că au lipsit cu desăvârşire, dar cu siguranţă ar fi putut fi mult mai mulţi. Eu, repet, le-aş fi cedat locul cu mare bucurie.

Băieţi, aţi avut vreodată ocazia să descoperiţi că fata de care eraţi îndrăgostiţi lulea în şcoala generală, care era frumoasă ca un înger şi curată ca o icoană a ajuns curvă pe şoseaua de centură, face oral la 10 RON şi are stema României întipărită pe frunte, în oglindă, de la atătea centiroane care-au bătut în acelaşi şi acelaşi loc în ultimii ani?

Fetelor, vi s-a întâmplat vreodată să aflaţi despre primul băiat pe care l-aţi lăsat să vă pipăie şi pentru al cărui sărut franţuzesc aţi descleştat pentru prima oară dinţii că violează babe sau că a fost acuzat de pedofilie?  Nu? Felicitări. Eu cam aşa mă simt când mă uit azi la Vama Veche.

Ca să nu ne dezminţim din poziţia celui menit să vadă mâncarea cu totul altfel prin obiectivul aparatului foto decât cu ochiul liber. Fără „preparaţii” de vreun fel, mai întâi vişine în pomul de la Hanul Dogarilor, din 2 Mai, apoi pepene în curte la Moti, tot în 2 Mai, unde naşii mai pas o săptămână de concediu, mai apoi zmeură din tufa mamei soacre, în chiar curtea dumisale, la Constanţa. Poftă mare!

Cred că plaja este unul dintre cele mai îmbietoare locuri de făcut poze. Lumina, vântul, contrastele, spaţiul deschis, culorile naturale de piele expusă la soare, murdărită de nisip, stropită cu apă de mare… Prin obiectiv, vezi totul pînă în detaliu, furi cute şi gesturi fără să se sinchisească nimeni.

O mochetă roşie. Un culoar delimitat de stâlpişori cu şnur şi gărzi de corp. Limuzine şi vedete. Fotografi şi bliţuri. Şi multe strigăte. „Tom! Megan! Jude! Drew! Linda! Jennifer! Leonardo! Bob! Over here!” Strigăte insistente, lineare, pe acelaşi ton, repetitive, enervante, plictisitoare. Nici măcar unul dintre fotografi nu se desprinde din pluton cu ceva de genul

Toţi vrem să ne facem auziţi, nu? În afară de submisivii prin structură, fericiţi că pot trece neobservaţi. În rest, fiecare vrea puţină atenţie, măcar o fracţiune de secundă pe care uneori o considerăm mai mult decât suficientă. Un sfert de secundă furată doar pentru noi. Pentru fotografia noastră, pentru proiectul nostru, pentru opera noastră unică, pentru răhăţelul viu colorat cu care ne mândrim. Sau nu. Poate că în acea bucată de secundă sperăm să primim şi atenţie, şi feedback. Neapărat constructiv. Musai.

Nu e suficient să urli. Nu e suficient să tragi de mânecă. Nu e suficient să stropeşti cu cerneală ca să primeşti atenţie. Nu e suficient, nu e nici măcar insuficient, este de-a dreptul inutil. Truism: vedetele de pe covorul roşu nu întorc capul către lentila ta doar pentru că le-ai strigat / urlat numele. Numele lor îl ştie toată lumea, tu poţi fi oricine. Poţi deveni, brusc, mult mai interesant, când încerci să atragi atenţia altfel decât o fac ceilalţi. Poate fi chiar chiar şi o treabă pe care unii ar putea-o considera vulgară. Se cheamă că, oricum, te-ai străduit.