Pentru că, vorba poetului prăzuliu, „trebuia să poarte un nume”. Şi pentru că n-am ştiut cum să denumesc altfel întâlnirea dintre obraznica italiancă (Coppa di Parma) şi bonomul moşulică spaniol mustăcios (Jamob Serrano). Două mezeluri fine, uşor de găsit pe mai toate drumurile culinare din ţara noastră fără meşteşug la pizza. Cred că prima pizzerie pe care am văzut-o la culoare a fost prin anii 80, în Năvodari (orăşelul). Făceau o chestie cu peşte din conservă şi urme de măslină. Blat gros, de neam prost. Pe faţadă scria „Piţărie” şi dugheana era deschisă doar câteva ore pe zi. Pizza cred că aveao doar o oră. Hai să vedem cum e cu pizza de azi.

Probabil că un titlu mai potrivit ar fi fost „o variantă de aluat pentru pizza”. Pot spune că asta de mai jos este preluată de la Jamie Oliver, deşi sunt sigur că am mai văzut-o şi la alţii, înaintea lui. O treabă destul de dificilă cu aluatul pentru pizza e că nu prea poţi face cantităţi foarte mici. Mai ales dacă preferi blatul subţire, cu un kilogram de făină pui de aluat pentru patru pizza mari. E drept, aluatul stă bine în folie de plastic la congelator, dar şi mai bine-ar fi să dai cuiva ceea ce nu foloseşti. Mai ales că e un aluat gustos şi potrivit inclusiv pentru focaccia.

În legătură cu ce scriam aseară. Simplu. Oricine e în stare să facă o pizza. Fără nicio regulă, cu singura condiţie să faci şi aluatul, şi restul. Pui în ea exact ce vrei, ne spui pe scurt ce şi cum ai făcut, trimiţi neapărat poze.  Pe mail sau cu link de pe blogul tău dacă ai aşa ceva. Suficient de simplu? Fă pizza mâine, sâmbătă, apoi trimite pozele şi povestea. Fiecare participant va beneficia de propriul lui articol aici, pe blog. Premiem cea mai apetisantă şi mai inteligentă pizza cu o invitaţie pentru două persoane la concertul Voltaj, de la Polivalentă, de joia viitoare. Ce zici, facem pizza? Desigur, tot mâine coc şi eu ceva care măcar să semene cu o pizza :) Start! (un strop de inspiraţie, dacă e nevoie)

Mâine aştept / aleg o altă provocare pentru ce gătim în weekend. Aşa am verificat şi plăcinta cu somon proaspăt, peşte afumat şi creveţi, de săptămâna trecută.  Şi ca să fie miza şi mai tentantă decât propriile tale poze („plus pupat”) plus posteritate într-un articol de pe copolovici.ro, pentru „ce gătim sâmbătă” am de dat o invitaţie pentru două persoane la concertul aniversar de joi, de la Sala Polivalentă, al trupei Voltaj. Prin amabilitatea şi în virtutea unor relaţii vechi şi fructuoase, desigur :) Lansare de album nou, un număr rotund de ani în formula actuală şi aşa mai departe. Hai, găsim ceva frumos şi bun de făcut sâmbătă?

Acum câteva săptămâni vă povesteam într-un mail de „PR la sentiment” despre noul meu prieten, Doru Panaitescu, şi despre cursul lui de publicitate online. Prima mea interacţiune cu Doru s-a-ntâmplat online, prin 2005. Renunţasem de curând la colaborarea cu IQads, lucram pentru Antena 3, un canal care la vremea aia refuza să se lanseze, iar eu dădeam pe-afară de nevoia imperioasă de a mă exprima cumva.

Discuţiile cu Doru au început şi s-au încheiat abrupt, l-am pus în căsuţa diletantului gastronom de ocazie şi mi-am văzut de altele. În ultima vreme am descoperit un Doru Panaitescu foarte departe de acela pe care mi-l imaginasem eu în mod tendenţios şi atotştiutor. Dacă pun la socoteală fie doar şi diversitatea domeniilor în care este el implicat, ajung lesne la concluzia că secunda are o cu totul altă valoare în cazul lui, comparativ cu alţi muritori.

Prin natura relaţiilor din ultimul timp, am asistat la două dintre cele trei ediţii ale cursului său de publicitate online şi în primul rând mi-am confirmat că Doru este unul dintre aceia foarte puţini a căror existenţă din ultimii 10-15 ani se confundă cu drumul industriei online din România. Probabil că avantajul lui definitoriu în ecuaţia asta este că a reuşit să rămână o fiinţă biologică şi să-şi păstreze simţul umorului. Poate că la asta contribuie şi originea lui, Panaitescu e brăilean:). Cu siguranţă, însă, metodele lui de „mind reseting” şi „complete purge” (speologie, ornitologie, offroad, gastronomie, rafting, escaladă, fotografie şi multe multe cetera) îl scot din categoria maşinăriilor şi îl ajută să fie un trainer de-a dreptul cuceritor.

Pe 24 şi 25 iunie are loc ultima ediţie din prima serie a cursurilor lui Panaitescu. Asta înseamnă că, până la toamnă, Dom’ Profesor are de pregătit structura unui curs pentru avansaţi, probabil şi o customizare a cursului pentru cele câteva categorii de protagonişti implicaţi în industria „de resort”. Asta mai înseamnă că, mai ales pentru aceia dintre voi care încă nu v-aţi lămurit cum e cu structura, formatele, planningul, proiectele speciale, bugetarea sau administrarea campaniilor de publicitate online, ar mai fi acum o ocazie potrivită să o faceţi. Şi nu v-o garantez doar eu, ci toţi acei peste patru sute de oameni care au trecut pe la cursul lui Doru până acum, atât în varianta lui deschisă, cât şi în aceea didicată echipelor mai multor companii cu interese în piaţa online.

Probabil că va dura o vreme pâna va accepta că nu se scrie cu cratimă.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=NhGWSrrgapc]

[ Jurnal de fumător. Începuturi ]

[ Jurnal de fumător. Liceul ]

Cu ocazia celor 69 de zile de când nu mai fumez.

Da’ chiar? La ce era bună ţigara de după? Cred că, în primul rând, la a te asigura că „după” nu mai urmează nimic. Mai ales dacă el / ea / ei / ele nu fumau, deci n-aveau nevoie decât de duşul de după. Sau nici atât. Ţigara de după reglează respiraţii şi gâfâieli, dar întîrzie uneori reveniri spectaculoase şi toarnă plumb în mădulare. Schimbă gustul de must proaspăt de pe limbă cu acela de scrum prost, de ziare umede.

Nimeni n-are nevoie de o ţigară spre a-şi contempla orgasmul sau urmările lui. Nimeni nu poate să-mi spună măcar un singur motiv pentru care vrei neapărat să-ţi ţii buzele ocupate cu un băţ urât mirositor între desprinderi cărnoase şi frumos parfumate. Buze lipicioase de umori tandre pe capete de ţigări aducătoare de tuse şi moarte. La ce bun? Să-mi spună şi mie cineva la ce e bună ţigara de după în afară de iluzoriul veştmânt al fumului vinovat, cotrobăind printre curbe şi respiraţii din ce în ce mai puţin sacadate.

Strugurii de după? Căpşunile de după? Portocalele, perele zemose, piersicile şi ananasul de după! Postludiul preludiului de după? Probabil mult mai bune, sigur mai proaspete, în mod cert mai curate…

Am picat lângă oala cu supă exact când se apucau @gabi_m, @adrianciubotaru şi @SimonaStanescu de treabă. Şi cum la făcutul ei nu participasem, am zis să dau o mână de ajutor măcar la vândut. S-au adunat puţin peste 700 RON, adică teoretic vreo 70 de supe s-au vândut trecătorilor, cu strigături dintre cele mai variate.

„Să se dea numai câte-o supă, să ajungă la toată lumea!”

„O supă la vremea ei face cât zece femei!”

„Ce e supă, ca supa trece…”

„Supă şi demnitate!”

„Nu sta supărat, ia o supă şi trece!”

„O supă pentru fiecare!”

„Mai e supă? Vreau şi eu o supă caldă!”

Cine sunt Maria şi Virgil ştiţi doar câţiva dintre voi, cei care veniţi mai des pe-aici. Pentru cei care nu ştiu cine sunt ei, ar fi irelevant să le explic. Aşa cum ei înşişi sunt nişte irelevanţi, în general :) Numai că de data asta le-am dechis pofta de experiment. Au făcut şi ei plăcinta despre care tomai v-am povestit. Oarecum în paralel cu mine, doar că, desigur, ei au făcut poze mai frumoase, dar le-a luat şi mai mult timp toată treaba. Diferenţe mici la ingredinente, cum ar fi înlocuirea peştelui afumat cu un file proaspăt de pangasius. Şi da, ei n-au dat ardeiul pe răzătoare, ca mine, deci a lor n-a ieşit iute ca pentru Talpa Iadului, ca a mea. Câteva imagini, mai jos. Bravo, băi, irelevanţilor! Să mai comitem şi să le facem şi altora poftă de acţiune.

Ieri vă lansam (şi îmi lansam şi mie în acelaşi timp) o provocare: o plăcintă simplă şi tentantă, pe care Jamie Oliver o are la el pe site de prin toamna anului trecut. O propunere care sigur multora nu le prea aduce a plăcintă atâta vreme cât din filmuleţ lipsesc foile, coca şi ceea ce mai ştiu ei că este indispensabil unei plăcinte. „Acoperişul” din cartofi este unul dintre cele mai folosite moduri de a acoperi o plăcintă de prin (toate) părţile Regatului Unit. Foaia de piure închide cu mult succes umpluturi de carne tocată, organe, peşte, legume şi orice le mai trec elor să strecoare în ceea ce ei numesc în mod obişnuit „pie”. Multe imagini mai jos, text puţinel, căci nu m-am abătut prea mult de la varianta lui Jamie. Cheers, chef!