Ştiţi bancul cu porcu’? Cu „doar pe-ăsta, că e cald!”? Porcu’ mânca extrem de mult căcat în coteţul lui împuţit, chestie care-l scotea din minţi pe stăpân, temător de boli absconse prin fibra grohăitorului când va să vie momentul adevărului absolut, la împărtăşirea sfintei taine a cuţitului în beregată. Îl bate ăsta pe Milford până-l lasă lat. Grohăilă se jură pe coada lui îmbârligată de trei ori că nu se mai atinge de propriile trufe aburinde cîte…luni i-o mai permite calendarul fainelor apucături ucigaşe la români. Dar n-apucă bine să sloboadă prima producţie după crunta bătaie, că-l pocnesc nişte pofte nestăvilite. Trufandaua – caldă, aburidnă, apetisantă. Se chinuie porcu’ vreo zece minute, cu gândul la bătaia din ajun, după care dă ochii peste cap, oftează cu obidă şi capitulează cu un suspin: „Doar pe-ăsta, că e cald.”

Uite-aşa păţesc şi eu uneori. Dar nu în plan alimentar unde, Slavă Domnului, cred că am ajuns la cumpătarea maturităţii şi încă mai lucrez la ea. Mi-am adus aminte de pilda porcului mâncător de rahat intrând de curând, pentru prima oară pe vieţişoara mea, în cocina virtuală a  probabil celui mai trist şi urît mirositor gunoi generat de nimicul catodic românesc. Dincolo de faptul că micuţul coteţ arată ca un bord de taximetrist cocalar pseudoreligios şi onanist campion, dincolo de senzaţia că individului îi este aproape imposibil să transmită ceva consistent miilor de cititori şi sutelor de comentatori aduşi pe-acolo de faima tălâmbă şi calpă a unei emisiuni TV pentru mocofani şi necristalizaţi emoţional, ţăranul şpagatist deturnează (probabil cu bună ştiinţă, deşi pentru aşa ceva ar avea nevoie de creier şi creativitate, deci nu e cazul) sensul firesc al bloggingului.

Am încercat o combinaţie ceva mai uscată pentru o mână de tagliatelle „bio”, colorate frumos şi aţâţîtor cu pastă de legume fierte, încă d epe vremea când erau doar cocă. Sosul de azi nu e nici pe departe un sos în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o pastă destul de densă, dominată de gustul plin de personalitate al fileurilor de anşoa şi de vigoarea ardeiului iute.

INGREDIENTE. Pentru o porţie: 200 de grame tagliatelle fierte, patru fileuri de anşoa, trei căţei de usturoi, o legătură mică de ştevie, trei lingriţe de ulei de măsline, o jumătate de linguriţă de unt, o linguriţă de ardei iute tocat.

Cum de scris văd că tot nu mă duce muşchiul să mă reapuc serios şi cu gătitul sînt cumva „între lumi”, măcar să mai fac cîte-o poză. Uite, de curînd am început să mă întreb cum ne văd pe noi unele chestii din jur. De data asta, una dintre experienţele de sîmbătă după-amiază. Fiuleul de badminton s-a uitat în stînga şi a văzut ceva de genul ăsta:

Hai să vă spun cine este, de fapt, Victor. Pe scurt, el este mentorul meu de Social Media, guru-ul meu de online şi offline networking. Iată de ce:

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=jmLvQPjt5bg]

În sfîrşit, unii au curajul să ia taurul de coarne şi să-şi mărturisească dorinţele şi planurile pe termen lung!

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=_tw7Gd9j7l4]

Habemus Hohoscopus novus, măi domnilor şi doamnelor. Lansat de-adevăratelea şi în variantă Veta pe 11 februarie, Hohoscop are de astăzi un desen nou, o categorie nouă de conţinut şi cîteva invitaţii suplimentare la clicău. Pentru că voi, cititorii noştri fideli, meritaţi ce-i mai bun! Pentru că voi, amatorii de absurd şi umor de nişă, victime ale tuturor horoscoapelor mainstream, scrise pe genunchii amorţiţi de poziţia fecală prelungită, aveţi nevoie de un spaţiu al vostru, primitor prin intimitatea lui. După această scurtă pauză de bullshit, hai să trecem în revistă ce e nou pe Hoho.

Design nou, brifuit de Hoholog şi realizat de Bogdan Gheorghe, acest Pablo Picassa al destinului hohoman, al ergonomiei în pixeli şi nu numai.

HohoJob-uri. Adică un set de „predicţii” săptămînale, dedicate mai multor ocupaţii pămîntene, îmbrăţişate de muritorii aflaţi sub incidenţa salariului lunar şi/sau nevoilor financiare de zi cu zi. Medici, secretare, vedete, bugetari, poliţişti… În fine, to’ felu’. Probabil că vom lărgi numărul lor în funcţie de solicitările sindicatelor.

Widget în două variante. Cu poză şi fără. Poate fi personalizat cromatic, adică adaptat la nuanţele utilizate pe blogurile şi site-urile fanilor adevăraţi, care nu pot concepe o zi fără plăcintele calde, aburinde, servite de Hoholog.

Facem istorie, adică arhive aranjate mai curăţel, pe zile, zodii, hohojob-uri şi ce-om mai scorni pe parcurs. Calendarul n-a dispărut, e acolo, mai frumos şi cu butoane mai mari, pentru utilizatorii miopi.

În secţiunea „Internează-te!”, dedicată abonării, am adăugat varianta pe mail. În rest, feed-ul general şi cele individuale, pentru fiecare zodie sînt tot acolo.

Deci nu zic nimic, da? Nu zic mai mult decît am zis în titlu, ok? Dar ziceţi voi dacă: a. am luat-o eu razna; b. mi s-a blegit urechea; c. vouă vi se pare totul în regulă. Se cuvine să rezistaţi pînă la refrenul fiecăreia dintre piese. Dacă şi a doua vă sună cunoscut, e posibil s-o fi auzit pe coloana sonoră a magistralului „Juno”, film pe care e posibil ca Tino şi Bitman să nu-l fi înţeles chiar pe tot.

Sesizarea a venit de la Ily şi m-a izbit iremediabil, în ciuda faptului că ştiu piesa „de sezon” a holografilor de prin Ianuarie, cînd am auzit-o pe viu la un party privat. Ei?

Două buburuze, puţin înainte de vîrsta marilor secrete.

V-am mai spus, aş putea trăi doar cu fructe de mare. Creveţii cu sos de usturoi verde ridică, însă, probleme complicate. Cum ar fi raportul supraunitar dintre timpul cît îi admir şi timpul în care-i mănînc :).Timpul în care îi prepar e un amănunt de-a dreptul neglijabil.

Voi aţi avut insectar cînd eraţi şcoleri? Mie-mi plăceau insectarele de la laboratorul de Ştiinţele Naturii, mai ales ordinea în care erau aşezate gîngăniile în el. De fapt cred că ăsta a fost motivul pentru care începusem ţi eu să mă ocup cu chestia asta, dar mi-a displăcut profund sunetul acului care trecea prin beregata bietelor „paciente”. Chiar, o fi existînd vreun insectar online?