JURNAL DE FUMĂTOR. LICEUL.
Faptul că primul capitol a stărnit câteva reacţii îmi confirmă bănuiala că, dincolo de norii groşi de fum în care se împachetează pe dinăuntru şi pe dinafară în fiecare zi, unii dintre cititorii mei sunt realmente preocupaţi de o eventuală despărţire de fumat. Nu vă aşteptaţi să găsiţi aici metode sau exemple personale despre cum m-am oprit eu după 19 ani de fumat. Ştiu doar că n-a fost şi nu e nici vobă de sevraj sau reacţii chimice la nivelul creierului şi aşa mai departe. O să vorbim la un moment dat despre ceea ce eu consider eu acum că e fumatul: un automatism, un gest necontrolat.
Bun. Liceul, care va să zică… N-aveam voie să fumăm în curtea liceului, aşa că ne retrăgeam pe treptele ce duceau la terenurile de fotbal şi baschet. Era 1990, deci coborâsem câteva trepte importante ale frondei şi indisciplinei parţial tolerate de unii dintre profesori. Până în ’89, se fumase pe teren. Acum noi coboram mai „la lumină”, mai în văzul profilor. Nu chiar fără să ne sinchisim, mai ales că unii îşi făcuseră un prost obicei din a ne deranja la ţigară.
Fumam „la porci”. După colţul vestiarelor de la sala de sport, acolo und eîncepeau treptele către terenuri şi cuştiel cu porci vii. Lungă şi împuţită poveste cu porcii aştia. Erau gospodăria proprie a liceului, la Bălcescu, actualul Brătianu din Piteşti, exista internat, deci şi cantină. Porcii ăştia cică erau destinaţi îndestulării celor care veneau să studieze la oraş şi locuiau la internat. În realitate, ca şi în armată, şcolerii vedeau mai degrabă slănina fiartă a chiriaşilor de pe trepte, carnea ajustând nivelul social din burţile personalului de la cantină şi al celor care aveau prieteni bine plasaţi.
Uneori puţea îngrozitor, dar ştiam că acolo s-ar avânta mai rar nasurile fine ale profesorilor curioşi, băgăcioşi şi răutacioşi. Normal că n-aveam bani de ţigări. Mai nimeni n-avea. Încă nu-mi cumpăram zilnic ţigări şi majoritatea celor din gaşcă erau la acelaşi „nivel”. Oricum, dacă aveai un pachet la tine, scăpai de el în cîteva pauze pentru că amatori se găseau tot timpul. În general, fumam la poştă. Băieţi, gagici, incerţi…nu conta. Important era că aveam ce fuma. Măcar la fiecare a doua pauză.
Fumatul la poştă avea reguli. La două, maximum trei fumuri, pasai ţigara. Oricum, nu fumam mai mult de trei inţi o ţigară pentru că nu mai înţelegeai nimic din ea. Numai că aveam gura mare, gâtu’ larg şi plămânii în formare. Să nu omit, buze puternice. Ajunsesem la performanţa de a suge mai bine de jumătate de ţigară din trei fumuri. Dacă era o ţigară infectă şi foarte uscată (gen Monte Carlo sau Winchester), după trei fumuri de-ale mele nu prea mai avea ce face cu ea. Mai era şi varianta cu „fumezi până-ţi cade scrumul”, dar cu ţigările bune era riscant. Astea ardeau frumos, compact, formând turnuleţe perfecte de scrum.
Îmi amintesc fumul aromat al primelor Assos intrate în ţară, la începutul anilor ’90. În liceu am fumat de toate. Assos, Papastratos, Pall Mall (lung, în pachet auriu necartonat), Monte Carlo, Winchester, Lucky (mai ales fără filtru), Camel sau Rothmans International când eram în bani şi voiam „ceva tare”, Gitanes (din spirit exhibiţionist), Gauloises, Bastos, More… Ba chiar şi nişte amărăciuni infernale, cu gust de leuştean, pe nume Turbo. Normal că nu refuzam nici un Carpaţi dacă asta era tot ce puteam produce pe loc.
Nu fumam mult. Sau fumam mai puţin decât alţi colegi şi, cel puţin în primul an, nu cred că aveam poftă de fumat în fiecare pauză. Şi nu scuipam, cum făceau majoritatea colegilor mei de tabagism juvenil. Era clar că-mi plăcea să fumez, că nici măcar gustul pe care mi-l lăsau ţigările în gură nu mă deranja. În plus, treaba cu scuipatul pe trotuar m-a obsedat de mic şi mi-a displăcut întotdeauna. Am asociat-o mereu cu obiceiurile ţiganilor din Popa Şapcă, vecinii mei turbulenţi şi car emiroseau a fum de lemne şi-a urină.
Foarte rar fumam la toaletă. Poate doar când era foarte frig sau când vreun profesor naşpa uita să mai iasă din clasă şi ne înghiţea pauza cu rezultatul incapacităţii lui de a se încadra în timpul rezervat orei. Nu mai coboram în curte, ne strecuram în buda de pe etaj a băieţilor, unde Dna. Ulmeanu, profesoara de latină PRM-istă declarată şi ostentativă, cu soţ jurnalist colaborator la România Mare, îşi făcuse un obicei să intre inopinat. Asta până în ziua când m-am întors către uşă cu prohabul deschis, surprins în timpul unui pipi foarte şic, ca şi cum n-aş fi avut habar că e ea. De-atunci n-a mai trecut pe-acolo.
Fumam pentru că era interzis. Asta după ce mă născusem într-o casă în care se fuma la liber. Fumam pentru că fuma toată lumea. Fumam pentru că mă pupam cu fumătoare şi era ok. Fumam pentru că ne plictiseam şi pentru că fumatul era un fel de liant al societăţii noastre de adolescenţi cam debusolaţi. Şi ne plăcea să fumăm. Niciodată nu mi s-a făcut rău de la fumat. Poate că a fost mai greu după primele beţii amestecate cu tutun, poate că ne-a luat ceva timp să trecem peste petrecerile unde învăţam să ne facem praştie, deci fumam mult. Ne îmbătam mai repede decât cei care nu fumau şi asta era ok.
As vrea sa pot si eu sa ma las de fumat..dar nu pot..poate nu am suficienta vointa. Fumez de plictiseala si pentru ca imi place, si cu asta basta:D
Cunosc senzaţia. Unii mănâncă, beau, fac sex, se uită la televizor, ucid sau incendiază din acelaşi motiv ;) Şi mie-mi plăcea s fumez şi exact aşa reacţionam: „aia e, nu mă pot lăsa pentru c nu-mi doresc să mă las şi pentru că nu vreau să-mi refuz plăcerea asta”. Plăcere simplă, la nivel primar, uşor de satisfăcut fără vreun efort sau proces prea complicat. Deşi, dacă ajungi să faci nişte calcule şi să trăieşti consecinţele, nimic nu mai pare atât de „nevinovat”…
„As vrea sa pot si eu sa ma las de fumat”…NU! nu poti sa te lasi de fumat pentru ca nu vrei sa te lasi de fumat. Stii foarte bine ca fumatul nu-ti aduce nimic bun (decat…poate socializarea din pauza de tigara) dar cu toate astea nu ai gasit niciun motiv temeinic sa te determine sa te lasi. Cand il vei gasi te vei lasa cu siguranta si atunci vei vedea ca toata nebunia asta legata de dependenta vine doar din creier si doar din lipsa vointei…si din capacitatea fiecaruia de a inlocui fumatul cu alte activitati (spre ex.: tigara de dupa masa eu am inlocuit-o cu fructe)
Deci nici tu nu mai fumezi? Sau le răreşti?
N-aş zice că dependenţa trece prin creier. Dacă ar fi aşa, probabil că ne-ar fi mult mai uşor să ne controlăm gestul. Cred că e, mai degrabă, un reflex necontrolat, deci nefiltrat de conştiinţă.
Mi s-a întâmplat foarte des să lucrez cu spor la o prezentare, la o strategie, la un articol, la un montaj video şi să nu-mi dau seama când dispărea un pachet de ţigări. Nota bene: un pachet întreg în trei-patru ore.
Pe de altă parte, am reuşit să-mi controlez gestul, să-mi impun să nu întind mâna după ţigări mai multe ore. Poate chiar o zi. Cel mai uşor era după un chef greu, după o noapte de băutură şi tutun. Mahmureala e cea mai simplă minciună pentru lăsatul de fumat.
Am şi reuşit la un moment dat, într-un ianuarie cu rezoluţie de 31 decembrie. Am rezistat o zi sau două, am fost atât de mândru de mine, încât m-am premiat cu o ţigară. DUpă aia n-a mai contat. Doar îmi demonstrasem că pot, nu? :)
Voi crede mereu că nu are nimic de-a face cu creierul, ci mai degrabă cu somnul lui :) Voi ce credeţi?
Şi încă o treabă de care uitasem: ştii ce fac fructele în mod obişnuit, când au condiţii bune? fermentează. Adică asta fac şi în stomacul tău, timp de câteva ore, mâncate imediat după o masă consistentă. Cât se digeră carnea sau alte alimente, stau şi ele pe-acolo, producând diverse enzime şi chiar şi alcool. Apoi iritaţii, gaze etc. Nu bun. Fructele ar trebui să vină la minimum două ore după masă. O zic toţi, mai puţin părinţii care ştiu că un fruct după masa e sănătate curată pentru oricine. NOT!
Pachetul de tigari disparea pentru ca nu era pe deplin constient de persoana ta si de activitatile pe care le faceai.
Dependenta trece si prin creier, dar tre’ sa fii si „treaz” ca sa observi ca trece.
Salut! Pachetul dispărea pentru că nu eram deloc conştient de gesturile „secundare” activităţii mele, deci nu filtram prin creier acel automatism. Da, probabil că dependenţa trece prin creier, dar nu cred că are de-a face cu un proces conştient.
* pentru ca nu ERAI
Si eu sunt de parere ca nu are legatura cu un proces constient, se creeaza niste gesturi reflexe si dependenta cred ca e data in mare parte de „efectul Pavlov”. Eu m-am trezit intr-o zi, cam la doua luni dupa ce m-am lasat de fumat, in mijlocul bucatariei cu bricheta in mana si abia dupa cateva fractiuni de secunda am realizat ca defapt eu nu mai fumez si nu imi foloseste la nimic bricheta cand ma pregatesc sa-mi beau cafeaua.:)
Felicitari tuturor celor care v-ati lasat de fumat!
Commentul tău este mai mult decât relevant în acest punct al discuţiei, Krisztina. Sunt de aceeaşi părere, mai ales că de multe ori, când încă fumam, mi se întîmpla să mă-ntreb la jumătatea ţigării de ce am aprins-o? De-abia atunci conştientizam gestul, de-abia atunci realizam că, de fapt, fac ceva împotriva propriei dorinţe. Sigur, aici nu discut despre ţigările aprinse DE PLĂCERE sau CA SĂ TREACĂ TIMPUL. Există şi alea, nu am de ce să le neg existenţa. Nu mai vorbim despre ţigara aprinsă în timp ce o alta e pe jumătate fumată, aprinsă, în scrumieră sau în mâna stângă…
imi place cum si ce ai scris la jurnalul tau de fumator.. si`am dat si de profesoara ulmeanu pe aici :D