Se impaca toata lumea de Sarbatori. Ba chiar si aia care nici macar n-au fost certati in timpul anului se pun pe dantuit cu ocazia asta speciala a bilanturilor anuale. Vechi idile se leaga din nou si toata lumea uita de vrajba. Am gasit o jucarie faina si m-am grabit s-o pun la treaba. Mai jos, danseaza pentru voi:
ZOSO si copilul minune de la Intact
BASE si citeva (foste) corpuri de balet
Dupa ce s-a eliberat din Baragan, Pana lucrat citiva ani in constructii, pina a fost invitat sa-si incheie studiile, tot la Timisoara, unde le incepuse. Dupa care a lucrat ani de zile ca inginer, fiind insa platit ca necalificat. S-a pensionat cu vreo trei milioane, a lucrat vreo doi ani in California, la o fabrica de componente electronice (?). Asta prin 90 si ceva, pentru ca mineriada din ’90 l-a gasit in sediul PNT din Rosetti, chiar in biroul pe care l-am folosit si eu in 2004.
A fost unul dintre initiatorii miscarii de revolta a studentilor timisoreni din octombrie 1956. Alaturi de alti aproape 2000 de oameni, a cerut socoteala guvernului comunist condus de Gh.Gheorgiu Dej despre lipsa de infoarmatii corecte privind situatia protestelor din Ungaria si Polonia, despre prezenta trupelor soviectice care nu dadeau semne ca au de gind sa se intoarca la ele acasa, despre cotele de cereale si animale cu care taranii hraneau balabusta sovietica mahmura, despre conditiile de cazare si masa ale studentilor, despre salariile din fabirici, despre numarul de burse acordate studentilor…
Toate astea l-au costat sase ani din viata. Primul – la Popa Sapca si la Gherla. Urmatorii cinci – in Baragan, cu domiciliu obligatoriu in satul Latesti, asezare creata special de catre autoritatile comuniste drept
Si a fost party. Bun. Bun de tot. Cu Marketing Dacia-Renault, cu RCI Leasing, cu Publicis, BBDO, Senior Interactive, Starcom, Grapefruit si Media Direction. Cu oameni care chiar stiu sa se distreze si, culmea, cu francezi cu fata umana. Multi cunoscuti, ba chiar vechi colegi de generatie. Un party foarte-foarte bun! Rooms e un loc de exceptie.
Micul razboi stirnit de Andressa pe tema discrepantei dintre ce asteapta tinerii absolventi de jurnalism de la fratii lor mai mari si ce nu reusesc sa inteleaga nici primii, nici cei din urma, a atins o tema despre care voiam sa scriu de mai mult timp. Ca si Andressa si multi alti absolventi ai unei scoli de presa, sint un reprofilat. Adica unul care, in ciuda faptului ca a ales facultatea asta la un moment dat, a decis sa nu profeseze in domeniu. Asa ca o sa va explic de ce.
Mai intii, se cuvine sa amintesc de ce am vrut, nu? Back in time, inca de prin clasa a doua sau a treia. Mare mare admiratie pentru teatru, actori, scena. Doua – trei poezele si hop! talent nativ. Citire foarte logica, nuantata, memorare usoara, voce buna, ritm, gestica in lucru. Si-asa mi-a intrat mie in cap ca o sa ma fac actor. Am tinut-o tare pe ideea asta in scoala generala. Festivaluri, spectacole, serbari, pui de cabotin comunist cu promisiuni. Incurajari acasa, generate de esecurile atistice repetate vreme de vreo doua generatii. Cind cu ’89, venea examenul de admitere la liceu. Io as fi dat un pic de Topirceanu declamat la examenul asta, da’ nu era in programa. Ba chiar am iscat lungi scandaluri in casa, unde brusc nu ma mai sustinea nimeni, fin’ca trebuia sa dau examen si la matematica, unde zaceam eroic.
Trece faza cu admiterea, intru la Filologie, cu toate leprele masculine si o puzderie de gagici. Si o iau iar cu teatrul. Din nou sustinut acasa. Ba chiar cu teste de aptitudini pe la citiva dintre obositii teatrului din Pitesti, talent reconfirmat si exercitii de dictie, olimpic la literatura romana, incepeam deja sa ma gindesc din ce imi voi compune repertoriul. In paralel – concerte prezentate, concerte organizate, montaje din Eminescu, concursuri locale, succes mic, dar mereu promitator. Asta pina in clasa a douasprezecea. Ba chiar pina cu doua luni inainte de probele eliminatorii. M-au lucrat. Mi-au descoperit niste noduli pe corzile vocale. Asa, si? Pai si n-ai ce sa cauti la Teatru cu vocea asta, n-ai nici o sansa. Pai sa-i operam. N-are rost, poti face si altceva in afara de teatru, oricum actorii mor de foame si sint locuri putine. Lucratura, ce mai…
Asa ca imi ramasesera doua optiuni. Catedra sau de curind involburata presa.
N-am nici o legatura cu starea indusa poporului astuia cabotin in zona lui 17, 21, 22 decembrie. Nu sarbatoresc nimic, nu comemorez nimic. Poate rememorez uneori. Anul asta, ceva mai mult decit de obicei, zgindarit de o carte primita de la Alex C. Tinescu, marturii si cioburi culturale de bucuresteni in anii ’80. Nu cred ca o voi termina, deja de la primele pagini gasesc lucruri stiute, unele scrise cu un cronicarism puturos si ostentativ, fortate si imbogatite narativ cu hiperbole care arata ca niste paltoane de capatat.
Pur si simplu nu mai resimt nimic din emotia zilelor de-atunci. Si nici atunci nu cred sa fi trait vreo emotie. Montajul audio repetat de zeci de ori, in intuneric, la Europa Libera, in momentul arestarii lui Tokes, cu o singura fraza inteligibila in aglomeratia de voci „sint romani, romani de-ai lor!”. Asteptarea incordata dintre 16 si 22 decembrie. Pina si pentru un copil de pai’spe ani era clar ca urmeaza sa se intimple ceva. Apoi mitingul de la televizor (Venus 4, pe lampi, bai astia care melancolizati de la Telecolor si Elcrom incoace!) despre care fiecare avea cite o teorie in orele de dupa. Apoi fuga isterica, de mina sora-mii, pina in unitatea militara in care fratello fusese luat cu japca la scurt timp dupa o pneumonie. Zvonistica dementa din zilele-alea, fratello cu arma la baioneta, casca pe cap si ranita pregatita cu mincare pentru doua zile dar…cantonat doar la televizorul unitatii. Mult balet. Mima de la Pitesti, cu trei-patru papagali urcati in balconul Prefecturii si alti citiva, in piata. Mult balet.
Toate astea sint poezie pura in comparatie cu angoasele cu termen lung de valabilitate, alea care concureaza in perisabilitate cu pulpele americane infricosator de grase si de galbene care umplura galantarele inca din primele luni ale lui ’90. Rezerva strategica de frustrari si angoase made in comunism. Faptul ca sor’mea n-a fost acceptata la Drept pentru ca tac’su emigrase in US, pe cale de consecinta – cariera didactica mizera, cu stagiatura intr-un sat paduchios de la marginea judetului (si asta cu interventii, intrucit „statu’ iti da servici” o trimisese prin Olt la „repartitie”) si cu asteptari epuizante in fiecare vara, la redistribuirea catedrelor libere din oras. Sau poate vreti sa va povestesc despre controlul ginecologic facut cu Procuratura de fata, pe masa din cancelaria scolii satesti din Teiu? Nu cred ca vreti…
Bun venit in galeriile celui mai recent muzeu virtual din .ro! Blogbrowsing iti ofera acum posibilitatea de a rasfoi pagina dupa pagina, ca intr-un volum de opere alese, mostre de gindirism profund sau numai panseuri superficiale, fapte lipsite de eroism si scrijelituri degeaba ale blogosferei romanesti. Caracterul aleatoriu al paginatiei si accesul fara chiloti la Internet te vor surprinde prin magia amalgamului de ginduri bine scrise, delatiuni ordinare, minciuni sfruntate, informatii utile sau doar utilitare, agramatisme feroce, imagini originale sau furate… Cu Blogbrowsing esti acum mai usor de gasit, dar iti va fi si mai greu sa focusezi atentia celor care te vor vizita. Inca o jucarie de „sidebar” care va distrage atentia cititorului de la articolele tale si asa cam subrede, cam prost scrise, cam lipsite de relevanta. Blogbrowsing este un serviciu oferit de Blog Agency, care nu doarme, dom’le, nu doarme…
Am porumbei. Adica nu sint ai mei. E o afirmatie din seria „am soareci, am paduchi, am ulcer”. Fereastra bucatariei mele da catre un fel de luminator, o curte interioara cu ferestre de bucatarii si bai. Da, geniala combinatie. In acesasta curte isi fac veacul vreo 40 de gusati umflati ai nimanui. Faptul ca vreo tre cretini din bloc ii hranesc cu regularitate este singura legatura dintre ei si spatiul respectiv. Spatiu pe care l-au transformat intr-un fel de catedrala a gainatului. Basoreliefuri in forme savante, relief carstic, ba chiar portrete din cacat alb-galben-verzui. Nu le ajung doar planurile orizontale, intre timp s-au perfectionat si proiecteaza siroaiele mustoase direct pe geamuri, sfidind tot ce banuiam despre „dragalasii” pe care-i hraneam in copilarie, in piata de cuvintari a Pitestiului sau, mai recent, la Barcelona, in Plaza Catalunya.
M-am adresat mai multor organizatii care se ocupa de porumbei, insa
Bai, tata… cam subred cu sanatatea, da’ pofta nebuna de idei viabile si proiecte de bricolat cu cap. Cred ca pina la 30 iti pare rau ca nu te-a sunat mai multa lume de ziua ta. Dupa – e bine sa te sune doar aia care vrei tu. Si mai ales aia care nu te-au bagat in categoria „de felicitat doar pentru ca s-au nascut”. Eu am de-astia si imi pare oarecum rau despre ei. Oameni putini, restul – populatie. Convingerea ca tot ce am experimentat pina acum m-a imbogatit cu experiente utile. Un regert sau doua, pe care nici macar sub pres nu le mai gasesc.
Tentat sa spun „nu ma simt de 32”. Ma bucur de aproximativ aceleasi lucruri ca acum 10 ani. Poate mai precaut? Poate mai inginer? Poate, dar
Am descoperit asta facind niste calcule simple, cind m-am prezentat saptamina trecuta unor francezi. L-am scos pe Octavian Ursulescu din competitie pentru ca el oricum intra la categoria „eterni” si calculele mele nu se refereau la „prezentatori”. Deci ma duc pina in ’99, cind cred ca eram singurul MC „rezident” intr-un club din Bucuresti, adica pompam in fiecare vineri si, uneori simbata. Clubul – de inspiratie cubaneza, detinut de doi francezi, „La Taverne de Havana”, pe Tunari. Canapele imbracate in postav de camuflaj, butoaie Texaco pe post de stative pentru animatoare, societatea care astazi e de gasit prin bamboo, gaia etc. Fotbalisti, copii de fotbalisti, impresari de fotbalisti, boarfe de fotbalisti….lume aleasa… DJ-ii se tot schimbau, cel mai bine am lucrat cu Pionu’ (pe care l-am intilnit acum vreo doi ani in avangarda lui Lee Burridge, in Mania) si cu legendarul Charlie, care n-a stat prea mult.
Ce faceam pe-atunci?
Design realizat de
Cele mai voi