N-am scris de noua zile…gosh…mult rau. Am apucat sa citesc cite ceva, vad ca s-au intimplat gramezi de chestii, toate foarte importante, asa ca ma grabesc sau dau raportul. Da, am incheiat renovarile. Nu, nu am facut tot ce ne propusesem. Da, meseriasii au reusit sa ma exaspereze dupa prima saptamina. Nu, nu le-am mai gatit masa de prinz, i-am tratat cu raceli diverse.

La un moment dat aveam niste usi bune de dat, ma gindeam sa pun un anunt, insa in doua zile au disparut de pe palier, asa ca nu le mai am. Mai am de dat numai o gramada de sfaturi, intrucit asa sintem noi, devenim specialisti de indata ce am tinut zece minute de coada trafaletului. Si mai am de dat un memory stick primit cadou de la UPC, pentru viteza de reactie la propunerea lor de leapsa. Deci dar din dar sa ridice mina cine stie vreun elev sau student caruia i-ar fi de folos.

Mai am si un mare mester in montat usi de interior (mai ales), gasit la misto, pe Google. La primul telefon am crezut ca-mi va parea rau ca l-am invitat la evaluare. Cind s-a apucat de treaba, mi-a venit sa-l infiez. Parca monteaza ceasuri elvetiene. Asta in mare contrast cu „mesterii” care s-au ocupat de ziduri si zugraveli, in ceafa carora a trebuit sa ma insurubez dupa ce m-am prins ca o frectioneaza.  Bine ca s-a terminat. N-a iesit rau.

Intre timp mi-am reimprospatat bunele sentimente pentru conceptul IKEA. Baietii astia chiar au umor, pe bune. Eu sint tot ce poate fi mai sinistru in materie de cuie, suruburi si surubareala. De citeva zile m-am dotat cu unelte si scule faine, zici ca sint a cincea sau a sasea generatie de timplari, cu mestesuguri dobindite din mama-n tata. Am creat: sase scaune, doua birouri estrem de complexe, un dulap, un cuier, doua mese. Tare, nu?

Intre timp a fost ziua mea. Pe care am petrecut-o regulamentar, in „haine de lucru”, cu moloz in cap, pete de vopsea pe creier si o raceala zdravana, pe care inca o mai pacalesc pe la curbe. Asa ca de ziua mea a fost cel mai tare spre seara cind, scapati de muncitori si parte din moloz, am mincat pui la rotisor si ne-am uitat la dai hard uit a vengeans de pe canapeaua imbracata in folie. Si un pic la termineitar.

Am mult par pe fata si pe cap, unghii nasoale si multe ginduri neexprimate. Revin.

Inainte: As dori un ziar, va rog. Care? Nu conteaza, ca vreau sa impachetez un peste in el.

Dupa: As dori un ziar, va rog. Va dau cu peste, cu pulpa de miel, cu dividiu, cu carticica sau cu silicoane?

Ma dau in vint dupa surprize de tot felul si imi plac cadourile. Mai ales acelea care imi spun ca vin de la oameni care ma stiu, care ma cunosc cit de cit. Cadourile care au legatura cu preocuparile sau obiceiurile mele care inca nu s-au transformat in tabieturi. Sint un sagetator inconjurat de multi sagetatori si sfinti iernatici, asa ca decembrie pentru mine este, intr-adevar, o luna plina de cutii ascunzatoare de mici comori, impachetate mai savant sau mai „de sezon”, aducatoare de subintelesuri sau de spirit practic. Sint cadouri mici si cadouri voluminoase. Cadouri valoroase si cadouri destepte. Cadouri cu tilc si cadouri alese in fuga, din categoria „ca sa nu ma duc cu mina goala”.

Si tocmai pentru ca imi plac atit de mult cadourile pe care le primesc, inclin sa cred ca, pentru mine, cel mai frumos cadou este acela pe care urmeaza sa-l ofer. Despre care habar nu am cum va arata si ce va contine atunci cind plec sa-l caut. Sint daruri pe care le alegi pe loc, pentru ca obiectul in sine face „click” cu restul pieselor de puzzle din care il compui pe acela care-l va primi. E mai simplu cind stii ca „andrisantul” isi doreste foarte mult acel ceva, insa n-a reusit sa si-l ia singur. E un pic prea simplu. Pentru ca la inceput stiu doar cine-l va primi, cu ce ocazie, care sint primele, sa zicem, cinci lucruri pe care le stiu despre el si ce vreau sa-i spun eu fara cuvinte. Adevaratul „cadou” pe care-l primesc este, de fapt, reactia celuilalt.

Cind mi-am cerut nevasta de la parintii ei, le-am desertat pe masa un sac in care adunasem faina, zahar, drojdie, lapte, stafide si alte citeva ingrediente. Si le-am spus sa-si coaca alt cozonac, fin’ca „pe-asta” o sa-l iau eu daca ei mi-l dau. Ceea ce mi l-au dat cu draga inima :)

Am scris rindurile de mai sus intrind intr-o joaca propusa de UPC pe care o propun mai departe. Ia ziceti, domnilor: cum arata, ce este si de ce e cel mai frumos cadou? Lui Prorocila, lui Allen, lui Claudiu, lui Iann si lui Ghica.

Cind este evident ca numarul si complexitatea proiectelor companiei tale depasesc capacitatea echipei pe care o conduci, solutia fireasca nu este sa faci angajari. Pastrezi marja de profit daca le asiguri celor existenti conditii de dormit la birou. O canapea, o perna…

Oare ce e mai bine? Sa insisti intr-o directie despre care ai toate datele necesare pentru a demonstra ca nu e viabila, sa urmezi sfatul stupefiant gen „arata-mi practic ca se pierd bani/ca nu putem sa facem cit ar trebui si dupa aia mai vedem” sau sa-ti vezi de drumul tau?

Din seria „interactiuni cu meseriasi, prestatori si alte rauri necesare”… Oare sintem noi o natie de pacalici saltimbanci? Adica e asta doar o trasatura de caracter sau poate fi considerata un atribut romanesc? A ajuns ea la rang de simbol national, ca multe alte boli de care, se pare, suferim doar noi?

Acum, ce e un pacalici saltimbanc? Sintem un popor de „simpatici”. Buni de gura, smecherasi cind e vorba sa ne vindem si sa stabilim de la bun inceput un climat pozitiv de colaborare, sa incepem sub auspicii bune, cum se zice. Bazele solide (?) ale unei colaborari trainice. Sau doar bazele solide ale unei colaborari ca vai de ea? Deci sintem cei mai buni prieteni la inceput, inainte de a ne apuca de treaba, pastram o distanta comoda si la fel de amicala in prima faza. Cistigam teren pentru ca avem solutii, le demonstram, le vom aplica in viitorul apropiat. Ba chiar stralucim in prima zi si chemam „clientul” la fata locului, ii aratam ca am avut dreptate si ca, uite, solutia despre care vorbeam chiar inainte de a pune mina pe „situatie” se demonstreaza a fi cea mai buna. Bagam o gluma, un shtutz, gasimsubiecte comune indiferent de cit de departe am fi de interlocutor din punct de vedere social. Punem intrebari la care simtim ca-i place sa raspunda, dam din ce in ce mai mult din gura, mai putin din miini.

Dupa care totul devine bullshit.

…printre munti de moloz si alte efecte speciale. Cica Ceausescu era baiat bun, ca pe vremea lui se construia trainic. Decit asa, cu ziduri de beton care nu se lasa impresionate nici cu cele mai ale req unelte sofisticate, mai bine constructiile actuale. Ne reauzim cind s-o coace. Curind. Care ai chef si tupeu, hai la o cafea printre darimaturi.

De ce dracu’ se mai chinuie toti pirlitii cu tot felul de ursarii entertaino-patriotice in conditiile in care romanii sarbatoresc de ani de zile, pe 1 decembrie, Ziua Nationala a Pro TV?

Mamica „bloggeritelor” foarte minore, ciudatenia care a facut toti gramoizii sa se umecteze de emotie acum citeva luni, imi confirma acum la Maruta parerea de-atunci. Vorbeste mai multe ea, Iulia emite fraze repetate in prealabil sub indrumarea mamicii, Irinuca abia invata sa vorbeasca. Iulia pare un mic automat intors cu cheia, care cauta din priviri confirmarea mamicii dupa fiecare cuvint pe care-l rosteste. Doamna Toma imi face impresia unui dresor sau a unui fermier care isi prezinta la televizor puii de gaina zamisliti cu trei picioare si bot de tapir. Grotesc.

M-am optintit putin si am scris-o. Oricit ar fi povestea de reala, tot ma simt ca ultimul Baron Münchhausen in viata. Si asta pentru ca da, e o intimplare pe cit de spectaculoasa, pe atit de reala. Daca n-as sti ca mai exista cineva pe suprafata pamintului care poate confirma toate cele, n-as fi cutezat s-o scriu. E lunga, e cu treburi cam deocheate, asa ca nu va aventurati decit daca aveti chef de povesti si daca ati depasit o virta cit de cit onorabila. Mie nu mi-e rusine cu ea, probabil ca si asta trebuia sa mi se intimple atunci.