CAPITOLUL XXVIII. INCREDIBILA POVESTE DIN SHANGHAI

OK. O scriem si pe-asta. Pentru ca acum am dispozitie si pentru ca am lasat-o prea mult timp sa zaca in memorie, chiar daca filmul mi se deruleaza de fiecare data cu aceeasi claritate. Si mai am un motiv: celalalt erou al povestii a dat de mine pe barcagii.com. „Romanasul simpatic” despre care am mai amintit in capitolele anterioare apare din ceata celor aproape sapte ani care-au trecut de-atunci. Si iar puseu hemoragic de evocari…

Shanghai. Destul de putin atunci, din ceea ce e acum. Destul de putin explorabil pentru mine, cel de-atunci. Dar un overnight in Shanghai insemna usa larg deschisa catre dezmat si experiente funky. Peste zi ma bucurasem de o excursie in oras, o excursie de o zi intreaga. Una dintre cele trei zile libere de care am facut rost in cele opt luni de contract. Calitatea de european spalat si amicitia cu americanul care se ocupa de excursiile pe uscat ale pasagerilor m-au calificat pentru misiunea de „escorta” intr-un grup de pasageri septagenari care optasera pentru  „minimum walking tour”. Adica un fel de „Shanghai By Bus”, cu opriri in citeva puncte interesante: Jade Buddha Temple, fostele gradini imperiale, un bazar gigantic, un restaurant foarte traditional, un museu al hirtiei si cam atit.

Mai mult decit incitat de povestile confratilor cu mai multa experienta, dar si dupa mai bine de doua luni de abstinenta neagra, asteptam seara ca pe o izbavire. Tot echipajul era cuprins de febra noptii ce se apropia, o noapte pentru care multi isi facusera, ca si mine, planuri marete: discoteci, cluburi, tirfe, restaurante, viata buna, libertate. Peste zi, orasul mi se paruse murdar si trist, cu oameni uriti, cu fete timpe si priviri rautacioase. Facusem slalom printre vinzatorii ambulanti de ceasuri Bvlgari la 20 de dolari bucata, cravate din „silici” la trei dolari, cd-uri si dvd-uri de 30 de centi. Mi-am cumparat un cartus de Marlboro Lights de trei dolari, din care nu am reusit sa fumez mai mult de jumatate de pachet. Trageai din ele de parca aveau pluta in loc de filtru. Majoritatea romancutelor gospodine rupsesera bazarele in doua, golindu-le de marfuri identice cu acelea din Colentina. Pai nu le gasesti si acasa? Ba da, dar astea sint originale si mai ieftine :D.

Care era planul pentru noaptea cea mare? Nu mergem cu ospatarii, ca astia cheltuie mult si pe noi nu ne tine buzunarul. Putem sa gasim un locsor mai ferit si mai ieftin in prima parte a noptii, dupa care le dam noi astora de urma prin vreo discoteca. Vorbeam de parca acostasem la Baicoi sau la Zimnicea. Pe la zece seara coborim in port, ferchezuiti si emanind sexualitate prin toti porii. Senzatii innobilate de „Le male”,  de Jean-Paul Gaultie, douazeci de dolari in shopul de la bord. Un parfum care acum mi se pare putin gay. Buzunarele doldora de prezervative (Durex, luate cu vraful de la Medical Center) si bani calculati oarecum la limita, din ce mai aflasem de la convivi. Bani de taxi, de tirfe, de o consumatie minimala.

O luam pe o straduta laterala, croiti sa gasim un taximetrist dibaci si, mai ales, vorbitor de limba engleza. O raritate, avind in vedere ca in orasele chinezesti in care ancorasem in zilele anterioare se dovedisera o adevarata jungla din acest punct de vedere. La capatul stradutei ne lasma acostati, ca intr-un film prost, de primul taximetrist, expert in vocabularul foarte precis al vaporenilor. Formula magica, „gighi-gighi”, l-a calificat ca pe un ghid de nadejde pentru hamesitii care eram. Asa ca ne urcam in taxi cu sentimentul ca am facut cea mai buna alegere si fericiti ca n-a trebuit sa stam sa-i explicam vreo jumatate de ceas unui maimutoi ca vrem sa mergem la curve. Da’ ceva de calitate, mister, ok?

Si mergem cu taxiul. Si mergem. Si mergem. N-am putut calcula in kilometri, dar cred ca am mers pret de vreo jumatate de ora. Doi romani de 25 de ani, cu un taximetrist chinez, intr-un oras de peste 21 de milioane de locuitori. Cred ca am mai amintit in capitolele de mai sus ca, in Asia, majoritatea bordelurilor se prezinta sub forma unor cluburi cu separeuri in care troneaza la loc de cinste aparatura pentru karaoke.  Un paravanfiresc avind in vedere apetitul lor pentru astfel de ocupatii. Si ajungem la un astfel de asezamint cultural. Ghidul nostru este atit de vorbaret si de ademenitor, incit nu luma in seama nici macar numele clubului. Nici acum nu stiu daca avea asa ceva.

Taximetristul rezolva introducerea, le explica gazdelor motivul prezentelor noastre ilustre in locatie si ne invita catre una dintre camere. In locatie – muzica, antren, voie buna. Camera – un fel de sufragerie de neam prost, cu doua canapele de piele, gresie pe jos si eterna aparatura electronica insotita de un monitor imens. Platim cursa, ii dam si cei cinci dolari pentru „servicii speciale” si ii multumim de citeva ori cu inflacarare si mult respect pentru natia asta atit de atenta la nevoile firesti ale unor bieti marinari straini… Si ghidul nostru se retrage. Si vin fetele… Inalte, destul de ingrijite, miros frumos, sint comunicative si indraznete, departe de trogloditele pe care le vazusem rinjind pe la colturile orasului, peste zi. Fetele ne farmeca pe data. Nu vorbesc iota engleza, dar ne incinta vocalele lor lungi, atitatoare, in limba lor materna. Sint lipicioase si vesele, vorbesc intre ele si chicotesc sagalnic, aratind din cind in cind care unul dintre noi, catre umflaturile din pantaloni care pentru noi devin de-a dreptul dureroase.

Pai ce, negociem pe uscat? Intervine un chelner cu miere in glas, care preia comanda: cite o bere pentru noi, cite un ceva cleios si dulce pentru fete. Din partea casei, niste alune, caju si alte cele. La momentul negocierii, fetele ne surprind din nou, de data asta cu o cunoastere profunda a numeralelor in limba lui Blair. Ne cam descumpaneste ipoteza unei noi deplasari, catre un hotel din apropiere. Dar intelegem ca e aproape. Asa ca scoatem cu larghete un aconto pe care il achitam divelor si ne hotarim sa cerem nota pentru consumatie, ca sa plecam cit mai repede si sa ne rezolvam dracului mai repede problema. Intelegem mai mult prin semne ca fetele se duc sa cheme chelnerul si apoi sa gaseasca un taxi, ne intilnim in citeva minute in fata clubului.

Si nu vine un chlener. Vin vreo…patru. Sint la fel de uriti si de incruntati ca majoritatea chinezilor. Unul ramine la usa, in timp ce restul ne prezinta nota de plata de parca semnam vreun tratat comercial international. Si nota de plata zica ca tre’ sa le dam vreo…hm….sase sute de dolari americani. Pffffuuiiiiii…… Mister, ai tink dis is a misteic… Si o iau ca Pristanda: nene, o bere eu, o bere pais, corect? Doua bere. Fetili – doua alea lipicioase, corect? Deci doua. Hai sa zicem ca platim si bombonelele de pe masa. Pai si pentru toate astea cum req sa-ti dau atit, ha? Ala de la usa isi cauta ceva cu o mina la spate. A, nu cauta nimic, ca tine mina la spate de fapt. Astia trei, de fapt unul dintre ei, stilcitor de engleza, ne explica un pic nervos ca nu despre bere e vorba, ci despre locheisan, bre! Iu pei fol nais pleis. Ui hev impoltan claiens hir… Adica uite, saptamina trecuta am avut niste ingineri olandezi, veli nais gais. Voi de unde sineti? Ne uitam unu’ la altu’. Ezitam citeva clipe. Poland, mister.

N-ajungem la nici un rezultat cu strategia calculelor. Amicii devin din ce in ce mai iritati, dar incep sa coboare putin plafonul. Ar vrea, totusi, macar cinci sutare. Striga, se uita urit, ala de la usa e tot cu mian la spate. Bai, tata, voi nu pricepeti ca nici macar n-avem banii astia la noi? Am venit si noi sa bem o citirica, sa vedem o fata frumoasa, sa facem un cacaoche de-asta… Nu merge. Tinerii stiu exact cu ce treburi am venit pe la ei, asa ca presupun ca bibanasii au parale, ca doar n-au venit ca fratii Vintila, cu sase lei la curve. N-am, bre, Jupuitule! De unde sa-ti dau daca n-am? Luca-luca, zice arsu’ aratind cu degetul spre buzunarele mele. Ce alea? luca-luca! Compatriotul meu freamata, il cam frige canapeaua. Ma gindesc sa pronunt cuvintul „politie”, insa fac repede alt calcul: roman+china+marinar de rang inferior+curve+comandamentul de pe vas+scandal = nu bun.

Asa ca abordez alta strategie. Ce zici ca vrei? Luca-luca la mine in buzunar? Adica sa ma controlezi tu pe mine ca sa vezi ce bani am? Si ma ridic in picioare, ca Mihai Viteazu in scari, la Alba Iulia. No luca-luca! Iu tel me rait prais, ui pei and ui gau! Uer ar da gals? :)):)):)):)) Gals? Gals home, finisd uarc. Pai ui gheiv dam mani… Ui donnau, iu pei bil. Gals not uit as… Nervossul de la usa face un pas in fata. Mama, nu e bine deloc, i-am enervat, miine sintem umplutura de Dim Sum… Bag mina in portofel, scot trei sute de dolari, teic dis, gat no mor, uanna go! Si totul se linisteste. Ne multumesc frumos, ne conduc galant pina afara, se inclina respectuos cind trecem pe linga ei si urcam intr-un taxi, la intrare. Hev a nais ivning…

In taxi tacem cu falcile inclestate. Rememoram, fiecare in sinea lui, intregul episod. Parca la intoarcere drumul e mai scurt, insa coborim din masina cind aparatul indica fix suma pe care coechipierul o mai are in buzunar. Varsa ultima letcaie in palma soferului, dupa care porneste in transa in directia vaporului. Abia atunci incepe sa injure, sa rida isteric sau sa se vaiete cu oftica. Pe vas se opreste glont la politaiul chinez de serviciu (in orasele chinezesti, in Vietnam si in Vladivostok am avut de fiecare data politia locala in dublaj cu serviciul de paza de la bord) si ii povesteste pe scurt. Mie nu-mi convine, o sa se afle, o sa avem probleme cu sefii. Miracol: omu’ a retinut numarul de licenta al taximetristului care ne-a dus, un numar de vreo sapte cifre!!! Ne incheiem seara scriind declaratii intr-o sectie de politie care arata jalnic, are peretii gauriti, e mizerie peste tot, au fisete de metal ruginit. La sectie am ajuns cu masina politiei, care n-a luat de la scara vaporului. Nu, ba, noi n-am facut nimic, va povestim miine.

A doua zi stie toata lumea, spre disperarea mea. Surprinzator, nici un superior nu ne cheama sa dam socoteala. Eu sint convins ca n-o sa ne recuperam banii. Mi se pare absurd sa ne rezolve cineva problema intr-o tara comunista, intr-un oras enorm, plin de tot felul de scursuri. In declaratii si celor de pe vas am spus ca nu ne-am dus acolo cu intentii porcoase, ca ne-am dus sa bem ceva, ca erau si niste fete pe-acolo, da’ nu ne-a placut de ele, asa ca nu le-am luat nimic de baut etc. Seful britanic de la Security, un individ despre care nici acum nu stiu ce sa cred din foarte multe puncte de vedere, ne sfatuieste ca data viitoare sa dam tar cu capu’ si sa fugim. Bloody fuck!

Si trece ziua, a doua zi ancorati in Shanghai. Cu job, cu rutina eterna si cu un rezumat de doua fraze, pregatit pentru curiosii care ne privesc ca pe niste poze de prima pagina. Pe la sase seara, cu doua ore inainte de plecarea din port, seful de departament ne cheama la gangway (iesire).  Ni-l prezinta pe…seful politiei din Shanghai??? A venit sa ne duca la locanta. Au gasit taximetristul, au gasit clubul, vor sa-i identificam pe baietei si pe fetite. Pai da’ n-ajungem in timp pentru sail away… Cap de Cal oricum are boala pe noi, asa ca ne raspunde sec: „Daca nu prindeti vaporul, ne vedem in portul urmator!”

In limuzina politaiului povestim din nou intreaga tarasenie, in varianta noastra. Ma enerveaza ca insista pe treaba motivul nostru exact pentru vizita in locatie. Noi o tinem dreapta. N-am habar de legislatia chineza, asa ca ma vad anchetat pentru complicitate la prostitutie. In Shanghai. Pentru prima oara acolo. La 25 de ani… Ne apropiem de club. Zona incepe sa ne devina cunoscuta. Pe dreapta sint politai in civil, la fiecare 500 de metri. Saluta masina in care ne aflam. Deci astia chiar organizasera dispozitivul. Prindem curaj. Intram in club si, in alta camera decit cea de cu o seara inainte (at least…), primim dosare imense cu infractori pe care ii tin sub observatie. Prima figura cunoscuta – una dintre gagici. Ne intelegem din priviri (pe ele „nu prea le retinusem”) si trecem mai departe. In declaratii vorbisem despre un semn particular, taietura pe care o avea pe fata individul care statuse la usa, cu mina la spate.

Frunzarim dosare si recunoastem inca o figura, unul dintre cei trei porcelusi. Il indicam politaiului, el scoate fila din dosar si iese cu ea din camera. Dupa vreo zece minute de frunzareala ne cheama in camera alaturata, unde a aparut a doua individa. O recunoastem, confirmam politailor si eu mimez o criza scurta de furie („yes, it’s her! she took our money! give us our money back, you thief!”) si sintem condusi inapoi, la dosare. Surpriza finala: nea sefu’ isi face aparitia cu o caramida de bani chinezesti, echivalentul sumei COMPLETE de la care eu unul imi luasem gindul. Am scris frumos si cu patos ca am primit acei bani de la Politia chineza si prietena si mi-am exprimat admiratia pentru eficienta si capacitatile lor exceptionale.

Am ajuns la timp si ne-am carat pentru totdeauna din China. In portul urmator, in Japonia, am aflat cu tristete ca „noi nu schimbam bani din tara asta!”, insa am gasit intelegere la trupa de acrobati chinezi de la bord, care ne-au oferit un curs bun. De parca mai conta…