Posturi cu tagurile: "restaurante"

Uite că, luat pe sus de o grămadă de trebi şi, mai ales, cu mintea înfierbîntată mai mereu de focuri culinare, nu mai scosesem de multicel şareta pe la vreo cîrciumă din oraş. Am făcut-o astăzi, din raţiuni de frate şi cumnată, la Trattoria „Il Calcio” Atheneu, cu adresa în Strada Franklin Nr. 3. Aţi ghicit, verigă a celebrului lanţ de ursării futbolistice cu miros de jambiere. Uitasem. Uitasem de peştii italieni şi de cohorta de curve de-acum cîţiva ani, de la Herăstrău. Uitasem şi de „arrabiata” duhnind a usturoi, un sfert de porţie la preţ de două porţii întregi, din aceeaşi speluncă. Uitasem, aşa că iar m-am fript.

Mîncare. Am luat „minestrone”. Ştiţi voi, nebunia aia de legume în puzderie, care intră în oală în ordinea inversă a consistenţei, care la final e un fel de grădină plutitoare, cu cîteva paste aruncate în joacă, printre savorile proaspete. Am primit o veritabilă ciorbică de legume din conservă, fierte peste măsură şi potroacă de sărată. La preţ boieresc, adică 11 RON.

• Mă lipesc rar de un magazin de ţoale, dar Debenhams începe să-mi placă mult, în ciuda retardului de care suferă o mare parte din personal. Şi daţi muzica aia mai încet la difuzorul de la cabinele de probă, că e spaţiul mic şi se aude mult mai tare decît în restul magazinului!
• Ieri m-am întîlnit cu Mihai Giulvezan şi, ca de obicei cînd se întîmplă, mi-a plăcut chestia asta;
• Dacă ajungeţi pe la jidănescu’ „Legenda”, cu adresa pe Mihai Eminescu 156, aproape colţ cu Vasile Lascăr, e posibil să vreţi să încercaţi „blinces cu vanilie”;
• Mai spre seară voi reveni cu propunerile gastronomice de zi cu zi, într-o formulă ceva mai practică. Zic eu.

Ieri după-amiază, chiar la ei în prăvălie, pe Batişte 23, colţ cu J.L. Calderon. Sînt sigur că obişnuiţii localului formează o mare familie unită de aceleaşi interese şi gusturi, dar eu am înţeles prea puţin din toată treaba asta. Dacă tot era o ocazie gastronomică, am încercat un fel de zacuscă fast forward, făcută din vinete, ardei, ceapă tăiată gros şi felii de şampinioane. Călduţă, făcută atunci, cu ceapa aproape natur. O curiozitate interesantă.

Apoi am gustat ardeii cu pastă de brînză şi ceva condimente, infailibili pînă şi în bucătăria unui antitalent. Plus o clasică şi muncitorească fasole frecată, cu ceapă călită şi cîrnăciori ca pe deget. Sincer, chiflele mi-au plăcut cel mai mult în toată povestea asta, chiar dacă impulsul experimental le unsese cu un fel de „condiment pentru pizza”. Coapte frumos, făcute tot în bucătăria proprie.

Am găsit cu greu un loc să-mi atîrn paltonul, peste hainele celorlalţi oaspeţi. Am mîncat în picioare, ca la orice alt eveniment obişnuit. M-aş fi bucurat, însă, dacă n-aş fi fost permanent îmbrîncit de cei doi copii care se fugăreau în perimetru. Şi cam atît, că v-am zis, nefiind de-al casei, probabil că mi-a fost mai greu să pricep tot conceptul. Vorbe scurte, „de bufet”, cu Gianina Corondan, o fată blondă cu pieptul mare şi aparat foto mic, Dan Berte pe terasă (cool, man!) cu nişte cunoscuţi, intelectuali, popor, alegători. Deci la mulţi ani.

Later edit: mai jos, reacţia cuiva care se dă drept Violeta Dincă. Mi-e greu să cred că un om pasionat de gastronomie, deci iubitor de oameni şi bîntuit de idei constructive, poate avea o asemenea ieşire.

Note de/pentru subsol, just in case: Nu stau în Drumul Taberei, n-am dizertat mai nimic cu Gianina, am stat maximum 30 de minute, nu am fundul lăsat, ci mare. N-am hăpăit, că n-am prea avut ce. Am fost să mîncăm după ce am plecat de la „serată”. Şi fasolea frecată e „muncitorească” sau „de parastas” (astea nu sînt conotaţii negative) chiar şi cu pipote de minotaur de montă. Faceţi nota, trec să v-o achit zilele-astea.

Descoperit încă de astă-primăvară, însă nu avut la vremea aceea poze competent şi nici dispoziţiu pentru cronicat de cîrciumi. Ca să ajungeţi la el, important este să faceţi stînga din gluma aia proastă de giratoriu, venind dinspre Ploieşti ca să zic aşa. După care vă luaţi după semne, care sînt scrise cu verde pe alb. Roşu n-au. Sigur se poate ajunge prin mai multe variante, dar la cît e Sinaia de mică, ar fi imposibil să-l rataţi.

Casă mare, cu terasă cuprinsă şi pisici dolofane pe-afară. Trei niveluri, cu nefumători la primul, fumători la al doilea şi ceva mai tainic la al treilea, nu m-am încumetat să aflu. Majoritatea fetelor sînt ok, ştiu bine meniul, nu spun şi nu vînd prostii. Cel puţin două dintre ele merită clonate. Au fost în stare să se mişte exemplar, să ne ajute să ne hotărîm fără să ne împingă de la spate, ba chiar să ne scape de urletele unor jitii în salopete de schi, fără schiuri dar cu o droaie de copii, cînd vacarmul devenise insuportabil.

De la gustarea de „bun venit” şi pînă la deserturi, n-am putut găsi nici măcar un noduleţ în papura lor ungurească. Toate cele, făcute cu simţ de răspundere, aşa cum le-am cerut, aşa cum le-a presupus ori aşa cum ne aşteptam să ne surprindă. Poate dimensiunea exagerată a porţiilor să fie un oarecare motiv de nemulţumire, dar cu puţină chibzuială asjungi şi la desert. Las pozele să vorbească, adăugînd doar că, înainte de a intra, e bine să citeşti meniul înrămat la poartă. Obicei bun, normat şi prin nişte legi, de care prea puţine bodegi româneşti ţin seama.

Eu n-am mai intrat într-o tavernă „La mama” din 12 iulie 2007, cînd am hotărît că aceea va fi fost ultima ţeapă luată în acest lanţ de restaurante. La un an şi jumătate de-atunci, tocmai li se întîmplă ceva cam nasol. Vine o vreme pentru toate, nu? Cînd produci un rău deliberat sau din lipsă de interes şi mai ales cînd o faci frecvent, trebuie să se ivească un moment în care trebuie să plăteşti, nu-i aşa?

Bălălăul din imagine „a servit masa” duminică după-amiază la Tulin. A servit specialităţi tradiţionale libaneze, apoi a sorbit discret o cafeluţă, ridicînd cu eleganţă degetul mic de fiecare dată cînd a apropiat ceaşca de buziţele suave, s-a răscrăcărat savant după ce a terminat de scobit în dinţi şi de rîgîit pe sub mustăcioară. S-a simţit elegant în costum, sugrumat regulamentar de cravată, accesoriu adăugat special pentru o (primă) vizită într-o locantă atît de subţire, în care subsemnatul n-are nici o problemă dacă intră îmbrăcat în hanorac şi în blugi. Nu-l dă nimeni afară şi personalul nu strîmbă din nas. Apoi bălălăul a verificat la fel de elegant, cu telefonul, dacă nota de plată e corectă, şi-a adunat suita şi a plecat satisfăcut, ţinînd într-o mînă floarea în ghiveci pe care tocmai i-o oferise uneia dintre femelele grupului (cu ocazia prînzului tîrziu?) şi în cealaltă – plasa cu resturile de la masă, împachetate pentru acasă. Ochelarii de soare au stat tot timpul la locul lor.

Imi e din ce in ce mai greu si mai nesuferit sa vorbesc despre circiumi in care ma duc dupa recomandari la superlativ si ramin dezamagit direct proportional cu dimensiunea asteptarilor. Asa ca scriu scurt, cu acreala. Delea Noua Nr. 32. De-afara, cladire ponosita, care-ti sporeste oarecum interesul, dupa modelul „aha, casa veche, oamenii dau mai multa importanta bucatelor decit fatadei”. Interior impopotonat grotesc romaneste, cu ghirlande din legume de carton vopsit, ghivece cu tufisuri din plastic, piei vechi si pline de praf ale unor animale pe care nu le-am identificat, multe capete mici de caprioare si ursi (alternanta infailibila) impaiate din carton si sirme.

La parter m-a izbit un miros clasic de neam prost, undeva la imbinarea dintre izul de sosete din PNA purtate indelung si al transpiratiei istorice. La parter nu era nimeni, asa ca am urcat scara cu pres verde trecind pe linga ceea ce urma sa aflu ca e scena tarafului. La etaj – o singura masa ocupata si aceeasi butaforie de la parter. Sapte si ceva seara, ospatarul are dubii asupra ramasitelor de ciorba de peste zi. Are nevoie sa-si consulte vrajitoarele din bucatarie. Ne transmite ca au ciorbe ca si cum am trecut vreun test. Ciorba de fasole „cu afumatura” nu e rea, e prea multa si „afumatura” e doar o impresie. Am cerut ceapa, am primit o strachinuta cu inele taiate fin, naclaite cu otet si ulei. Patru lei portia de ceapa.

La felul doi, coastele pe gratar provin, probabil, de la cel mai batrin porc ce a trait vreodata pe planeta. Carnea nu e atoasa, e un fel de talpa din piele de bivol de povara. Coastele sint reci, mamaliga e prost facuta, e nefiarta, din malai grunjos, se imprastie fir cu fir in farfurie. Mujdeiul e de-a dreptul rau, e facut din usturoi pisat si apa rece, n-are nimic altceva. Peste toate astea, preturile sint in zona medie, nicidecum vreo „pomana” inspirata de numele stabilimentului sau de taranismele citadine din interior. In buda era sa-mi pice colacul peste…hmm…noroc ca m-am ferit la timp. A cazut cu totul si s-aasezat cuminte pe ciment. Pe spatele usii era o inscriptie sfatoasa despre cum trebuie utilizata incinta.

Pe la jumatatea mesei a inceput una sa raga folcloristic, ceea ce mi-a intarit decizia logica: never again!

Foarte tare orasul asta in care, noaptea, cea mai frumoasa si mai luminata si mai atragatoare cladire din centru este… Biblioteca! Da, onorata audienta, noaptea! Ca peste zi n-am apucat sa vad mare lucru din oras, iar noaptea – doar ce e luminat mai fain, nu? Ce-am mai retinut eu din aceasta iexcursie:

• ca Marius Sescu e un baiat foarte de treaba
• ca eMAG.Iasi e pe miini bune
• ca la Bolta Rece au o zeama de gaina cu taitei de casa de maninci si plingi de bucurie + citeva ospatarite de peste 40-45 de ani fac cit o cohorta de fustite-abajur de tipul clasic
• la Casa Lavric gatesc minunat, fac o ciorba radauteana fabuloasa, dar totul dureaza mult prea mult si nu pentru ca asa vrei tu
• categoria „client iesean” are mult bun simt si educatie (a nu se citi aici vreo formulare comparativa prin omisiune)
• pub-urile si restaurantele inchid destul de devreme
• cind mergeti la pizzeria „Mamma Mia” (e in centru, intr-un subsol) sa o cautati pe Irina, o fatuca micuta de statura, cu parul prins in coada si privire blajina; este mama lui „cum te pot face fericit intr-o banala pizzerie?”
• in London Pub, din Hotel Astoria, am gasit primul Long Island Iced Tea aproape adevarat dupa multa vreme
• ca in echipa eMAG.Iasi exista un muzician, il cheama Paul Arva, compune, orchestreaza si cinta cu vocea si chitara

Zau ca incep sa ma satur pina peste urechi de dat cu zacherlina in toate speluncile bucurestene cu pretentii de restaurant „subtire”, dar nu ma pot abtine si nu pot inchide ochii atunci cind unii incearca sa-si perfectioneze nesimtirea pe banii mei si ai celor din jurul meu. Cu Trattoria Verdi am avut o experienta mai mult decit agreabila acum citiva ani, in punctul de lucru din Emanoil Porumbaru nr. 9. Mai ales in privinta bucatariei, care mi-a intiparit in minte pentru multa vreme un escalop de vitel care se topise in gura.

Aseara, cu ocazia unei alte aniversari foarte dragi si dupa recomandari beton, ne-am adunat la Trattoria Verdi de la adresa Popa Nan nr. 140.  In afara unei mese de urlatori si coafeze convertite la stilism, totul a fost ok in prima parte. Am dat si aici peste o mare „plasma” cocotata pe perete dar, din fericire, redusa la mukles in avantajul muzicii de ambianta. N-am zis nici miau! cind aperitivele au venit cu bruschetta  si crostini uscate ca piatra sau uscate si udate malaios de sucul rosiilor.

N-am zis absolut nimic nici cind focaccia pentru restul aperitivelor a venit tirziu si nici cind am descoperit ca e arsa si casanta, purtind urme de funingine. Asa ca ne-am vazut de „la multi ani” si ne-am indreptat cu voiosie catre felul principal. Escalop de vitel sa fie, cu cartofi copti si mozzarella. Cind a venit comanda, ne-am trezit cu o farfurie pe care n-o comandasem, dar am depasit rapid momentul, inca nu s facuse gaura-n cer. Spaghetele cu calamari ale sarbatoritei contineau maximum cinci inele stravezii, aproape invizibile printre pastele de aceeasi grosime si culoare. Tortellini al forno pluteau intr-o ciorba cu pretentii de sos rose.

Pe lumea asta cred ca exista, in mare, trei categorii de restaurante: cele in care te simti ca acasa, cele in care te simti ca la restaurant si cele din care nu stii cum sa fugi mai repede. Probabil ca majoritatea sint in cea de-a doua categorie, despre care nu pot spune nici ca-mi place, nici ca imi displace. Probabil proportia de motive de bucurie este aproximativ egala cu noianul de mici imperfectiuni si de-asta ajungi la un fel de senzatie neutra, pe care nu-ti vine s-o definesti foarte clar.

La Gondola (adresa: Nicolae Caramfil nr. 2C) iti da senzatia de „casa mare”, la propriu si la figurat, de indata ce-i calci pragul. Salonul este foarte inalt, sint multe mese, vitrine frigorifice de prezentare, chelneri multi, suprafete vitrate ample… Apoi un fel de maitre d’, noi am avut parte de o tanti, care face si serviciile de intimpinare, dar si o chestie care mie mi s-a parut cel putin caraghioasa: respectiva preia comanda la masa, repetind-o fidel ospatarului care o secondeaza. N-am inteles vrajitoria asta si pe cuvint ca am mai vazut cu ce se ocupa, de obicei, un „capo sala”.

Revenind, pe scurt, la infatisarea salii, am mai ridicat sprinceana la doua aspecte: imbracamintea scaunelor (albe cu imprimeuri negre ce mi-au dat senzatia de incarcatura inutila, in contrast neplacut cu restul combinatiilor de forme si culori) si citeva ecrane cu plasma, pe care transmit continut Monopoly TV, cu „just for laughs”, informatii utilitare si intregul balast de indoor media vinturist, carfur-style, pe care imi permit sa-l consider cel putin nepotrivit pentru o circiuma cu pretentii.